Proportionality and non-discrimination analysis of statutory numerical limits on public demonstrations versus religious processions under pandemic emergency legislation

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantele A. şi B. C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Jandarmeria Română, între altele, anularea art. 1 pct. 33 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 826 din 05.08.2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 11 august 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

1.2. Cererea menţionată a fost disjunsă, formând obiectul dosarului nr. x/2021 Prin sentinţa civilă nr. 11599 din 4 noiembrie 2021, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20 decembrie 2021.

1.4. Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, instanţa de fond a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată în sensul completării cadrului procesual subiectiv cu pârâtul Guvernul României şi cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, citat pentru opozabilitate, în calitate de participant-expert.

1.5. La data de 31 ianuarie 2022, Ministerul Afacerilor Interne a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României.

1.6. Prin încheierea din 28 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Jandarmeria Română.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 697 din 5 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii şi a lipsei de interes;

(ii) a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâta Jandarmeria Română, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, intervenientul Ministerul Afacerilor Interne şi participantul-expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

(iv) a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne;

(v) a anulat în parte dispoziţiile art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/05.08.2021, exclusiv în privinţa stabilirii numărului maxim de participanţi la mitinguri şi demonstraţii;

(vi) a menţinut celelalte dispoziţii ale art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/02.08.2021.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 697 din 5 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Guvernul României, cât şi intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Interne.

3.1. Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, arată că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa plângerii prealabile. În mod greşit această excepţie a fost tratată exclusiv din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2021. În lipsa unei reglementări, precum aceea la care se referă paragraful 49 al deciziei antereferite, nu se poate considera că sunt înlăturate de la aplicare dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care impun formularea plângerii prealabile.

Un alt argument în susţinerea obligativităţii parcurgerii procedurii prealabile a plângerii în cazul actelor administrative normative îl reprezintă dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora împotriva unui astfel de act plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei de interes, prima instanţă a aplicat în mod eronat prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trecând peste faptul că reclamantele nu fac dovada concretă a lezării vreunui drept personal, susţinerile lor fiind orientate spre apărarea interesului legitim public, deşi legea stabileşte clar că un astfel de interes poate fi invocat numai în subsidiarul invocării încălcării unui drept subiectiv sau interes legitim privat.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fond, recurentul -pârât arată că H.G. nr. 826/2021 este un act administrativ cu caracter normativ adoptat în vederea organizării executării Legii nr. 55/2020. Legea, prin art. 5 alin. (3) lit. a) reglementează, ca măsură de prevenire şi combatere a efectelor pandemiei de Covid 19, posibilitatea restrângerii sau a interzicerii organizării şi desfăşurării unor mitinguri, demonstraţii, procesiuni, concerte, sau a altor tipuri de întâlniri în spaţii deschise, precum şi a unor întruniri de natura activităţilor culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment în spaţii închise.

Instanţa de fond a dat în mod greşit eficienţă susţinerilor reclamantelor, procedând la o analiză comparativă a diferitelor tipuri de adunări publice – mitinguri, demonstraţii sau pelerinaje.

Actul administrativ contestat nu a vizat niciun moment impunerea unor măsuri discriminatorii, judecătorul fondului omiţând să ia în considerare dispoziţiile art. 1-7 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.

Potrivit acestui din urmă act normativ, reclamantele aveau obligaţiile de a declara în scris numărul aproximativ al participanţilor la eveniment şi de a îndeplini în concret sarcinile ce le reveneau în calitate de organizatori ai adunării publice, reglementate prin art. 12 din lege.

Condiţionalităţile impuse de H.G. nr. 826/2021 au transpus nevoia de predictibilitate a evenimentelor care se puteau desfăşura în timpul pandemiei de Covid 19, tocmai în scopul protejării efective prioritare a interesului public.

Actul normativ nu a instituit condiţii imposibile sau dificil de realizat.

Chiar într-o analiză comparativă, precum cea făcută de instanţa fondului, premisa care a constituit temeiul departajării mitingurilor, demonstraţiilor şi altor asemenea adunări de activităţile religioase a fost aceea a efectelor/urmărilor diferitelor tipuri de manifestaţii. Chiar organizatorii evenimentului au recunoscut că manifestaţia a scăpat de sub controlul lor. Deci, situaţiile în care se pot afla anumite categorii de persoane care participă la tipuri diferite de evenimente justifică şi deosebirea de tratament juridic. În cadrul manifestaţiilor religioase, nu există obligaţia de declarare a lor prealabilă, astfel că nu se impun organizatorilor obligaţii similare cu cele din cazul celorlalte tipuri de evenimente.

Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, iar o încălcare a acestui principiu are loc numai când se aplică un tratament diferenţiat fără o motivare obiectivă şi rezonabilă sau când există o disproporţie între scopul urmărit şi mijloacele folosite.

Separaţia între cele două tipuri de evenimente care reprezintă adunări publice este justificată de diferenţele care le individualizează, reglementate atât la nivelul Legii nr. 60/1991 cât şi la nivelul Legii nr. 55/2020.

Toate măsurile luate prin H.G. nr. 826/2021, inclusiv cea anulată, au fost adoptate în limitele legale, pe baza principiului priorităţii interesului public, într-o situaţie de risc major pentru sănătatea publică.

Cu privire la alegerea măsurilor într-o astfel de situaţie, organelor statului trebuie să li se recunoască o largă marjă de apreciere, în confruntarea cu o situaţie de risc cu caracter de noutate şi cu o evoluţie imprevizibilă.

Câtă vreme Legea nr. 55/2020 permitea instituirea restricţiilor temporare, instanţa de fond trebuia să dea valenţă interesului public.

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind incident şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. Astfel, nu s-a limitat la examinarea legalităţii actului administrativ normativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunităţii măsurilor dispuse, depăşind limitele controlului jurisdicţional asupra excesului de putere.

Din preambulul hotărârii de guvern atacate rezultă că la baza măsurilor a stat o hotărâre CNSU, prin care s-a propus adoptarea măsurilor. Oportunitatea actului administrativ nu este supusă controlului instanţei de contencios administrativ. Aspectele ştiinţifice sau de natură medicală care ţin de aprecierea şi analiza factorilor de risc au sprijinit atât hotărârea CNSU cât şi hotărârea de guvern.

Se invocă şi incidenţa cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pc. 6 C. proc. civ., arătându-se că raţionamentul instanţei reprezintă o preluare a argumentelor reclamantelor, fără a răspunde apărărilor pârâtului.

3.2. Intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a încadrat recursul său în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.

În motivare arată că instanţa de fond a pronunţat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii cu aplicarea greşită a art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitor la urmarea plângerii prealabile şi cu interpretarea eronată a efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2021.

Prin această decizie s-a reţinut că Legea nr. 55/2020 nu conţine dispoziţii procedurale apte să garanteze soluţionarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure efectivitatea dreptului de acces la justiţie. Însă remediul (prevăzut la pct. 49 al deciziei) era acela ca legiuitorul să reglementeze o astfel de procedură, având în vedere că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată trebuie să fie prevăzută de lege. Aşadar, până la intervenţia legiuitorului, judecătorul este dator să aplice Legea nr. 554/2004, iar potrivit acesteia reclamantele trebuiau să urmeze procedura administrativă a plângerii prealabile.

Şi în ceea ce priveşte fondul, hotărârea este pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Recurentul trimite la dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020, arătând că hotărârea de guvern atacată a fost adoptată cu respectarea acestei legi.

Punctele 14 şi 15 ale art. 2 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/2021 se referă la activităţile cultelor religioase, la slujbe, procesiuni şi pelerinaje, care sunt permise numai cu respectarea regulilor de protecţia sanitară stabilite prin ordin comun al Ministerului Sănătăţii şi al Secretariatului de Stat pentru Culte.

În concret, a fost emis Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne nr. 1103/95/2020, iar în ceea ce priveşte situaţia pelerinajelor, acestea au fost reglementate prin Ordinul comun nr. 685/939/2021.

Prin cele două ordine sunt reglementate măsuri suplimentare faţă de cele prevăzute la art. 1 pct. 33 din Anexa numărul 3 a H.G. nr. 826/2021, respectiv efectuarea triajului observaţional, organizarea unor circuite separate de intrare şi ieşire şi limitarea indirectă a numărului de persoane prin instituirea condiţiei ca procesiunile şi/sau pelerinajele religioase să se organizeze cu asigurarea unei distanţe minime de siguranţă de 1,5 m între participanţi. La fel, activitatea religioasă desfăşurată în curtea lăcaşurilor de cult trebuia să aibă loc cu respectarea distanţei fizice de 1,5 m între persoane, iar cele din interior cu asigurarea unei suprafeţe de minim 4 m pentru fiecare persoană şi o distanţă de minim 2 m între persoane.

Aşadar, indirect numărul de participanţi a fost limitat.

Art. 53 din Constituţie stabileşte 3 condiţii cumulative care trebuie respectate în cazul restrângerii drepturilor fundamentale: ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară şi proporţională într-o societate democratică.

Instanţa de fond a socotit neîndeplinită ultima dintre condiţii, axându-şi analiza pe o presupusă discriminare faţă de condiţiile de participare la procesiuni religioase, deşi măsura trebuia analizată în sine, iar nu prin comparaţie cu alte restrângeri impuse.

Restrângerile atacate de către reclamante s-au adoptat cu păstrarea unui echilibru între interesele generale ale societăţii şi cele individuale, ingerinţa răspunzând unei nevoi speciale imperioase, demonstrată prin studiile specialiştilor.

Măsurile au fost luate în limitele legale şi cu respectarea principiului priorităţii interesului public.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, situaţiile analizate – mitinguri/demonstraţii versus procesiuni religioase – nu sunt similare. Mitingurile şi demonstraţiile (precum marşul Bucharest Pride) presupun un spaţiu mult mai extins, de cele mai multe ori desfăşurându-se pe un traseu urmat de participanţi, aprobat în prealabil de către autorităţile locale, ceea ce face ca supravegherea şi controlul care cad în sarcina autorităţilor să fie mai dificil de asigurat.

Evenimentele religioase menţionate la pct. 14 şi 15 din hotărâre de guvern au preponderent caracter static, desfăşurându-se în arii delimitate.

Aşadar, nu se poate reţine că măsurile restrictive au fost adoptate pe criterii discriminatorii întrucât se compară activităţi/evenimente diferite (ca durată, frecvenţă, natură a activităţilor) raportat la grupuri populaţionale diferite care participă la respectivele evenimente.

Nu poate fi reţinută discriminarea dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru diferenţa de tratament.

Pe de altă parte, limitarea numărului de participanţi la o manifestaţie sau o întrunire nu afectează însăşi existenţa dreptului.

De altfel, există o contradicţie în raţionamentul instanţei care, pe de o parte, a reţinut că a fost încălcat în mod nepermis dreptul la liberă exprimare şi dreptul la libertatea întrunirilor, iar pe de altă parte a reţinut că nu este în discuţie o limitare totală a libertăţii de întrunire.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante A. şi B. C. au formulat întâmpinări la recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În motivare au arătat că recursurile desconsideră prevederile deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2021. Instanţa de fond a respins corect excepţia inadmisibilităţii cererii, motivându-şi soluţia pe principiul asigurării dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la un remediu efectiv, recunoscute prin decizia anterior amintită.

De altfel, în cauză nici nu era necesară adresarea plângerii prealabile, conform art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa a respins corect şi excepţia lipsei de interes în promovarea cererii, având în vedere că a fost contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, prin care intimatele-reclamante au fost sancţionate cu amendă, în baza dispoziţiilor hotărârii de guvern atacate.

Recursul MAI este inadmisibil deoarece se bazează pe apărări noi (pretinsa limitare indirectă a numărului de participanţi) care nu au fost supuse analizei primei instanţe.

Pe fondul cauzei, tratamentul diferit aplicat unor situaţii similare nu a fost justificat de către autorităţi prin circumstanţe obiective, necesare şi proporţionale cu scopul declarat, şi anume protejarea sănătăţii publice.

Instanţa de fond a reţinut corect că scopul adunării de persoane nu este o diferenţă relevantă, nejustificând un risc diferit de contagiozitate.

În mod corect s-a reţinut încălcarea principiului egalităţii, a dreptului la întrunire şi a dreptului la liberă exprimare întrucât restricţionarea numărului de persoane participante la mitinguri şi demonstraţii nu este necesară şi nici proporţională.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Cât priveşte criticile formulate prin ambele cereri de recurs, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii:

Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neurmarea procedurii prealabile a plângerii administrative, reţinând că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cererii reclamantelor, date fiind dezlegările din decizia CCR nr. 392/2021.

Ambii recurenţi critică aceste considerente, apreciind că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia, analizând-o exclusiv din perspectiva deciziei CCR nr. 392/2021, fără aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a dat o corectă dezlegare excepţiei anterior menţionate, având în vedere că prin decizia CCR nr. 392/2021 s-a reţinut în mod expres că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât actele administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020, cum este şi H.G. nr. 826/2021 atacată în cauza de faţă, nu ar putea fi supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ într-un termen care să asigure exercitarea efectivă a dreptului de acces la justiţie.

Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut corect că procedura de contestare a hotărârii de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020 nu implică urmarea procedurii administrative prealabile a plângeri prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurenţii-pârâţi susţin că, în lipsa intervenţiei legiuitorului în sensul reglementării unei proceduri specifice acestui tip de hotărâri, conforme cu decizia nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale, rămân aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte nu va primi aceste susţineri, reţinând caracterul obligatoriu al deciziei forului constituţional, care statuează asupra incompatibilităţii procedurii plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu acţiunea în anularea hotărârii de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020.

Ca atare, nu se mai impune analiza poziţiilor discordante ale părţilor cu privire la urmarea procedurii prealabile în cazul actelor administrative normative.

2. Cât priveşte respingerea excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii în anulare:

Instanţa de fond a respins această excepţie, reţinând că sunt îndeplinite cerinţele art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind justificată de către reclamante vătămarea efectiv suferită prin emiterea hotărârii de guvern contestate, în condiţiile în care A. a fost organizatoarea marşului din 14.08.2021, căreia i-au fost opuse dispoziţiile pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 836/2021 referitoare la limitarea numărului de participanţi, iar cea de-a doua reclamantă a fost sancţionată contravenţional pentru nerespectarea dispoziţiilor normative amintite. Astfel, instanţa a reţinut că reclamantele justifică un interes direct în promovarea acţiunii în anularea actului administrativ normativ.

Prin recursul său, pârâtul Guvernul României critică soluţia dată excepţiei invocând o greşită aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care, după cum arată recurentul, reclamantele nu ar fi făcut dovada concretă a lezării vreunui drept personal.

Înalta Curte constată că aceste critici ignoră considerentele sentinţei recurate, prin care s-au reţinut atât existenţa vătămării cât şi interesul în promovarea acţiunii în anulare, bazat pe elemente concrete, respectiv pe calitatea A. de organizatoare a marşului Bucharest Pride, sub imperiul dispoziţiilor H.G. nr. 836/2021, precum şi pe aplicarea unei sancţiuni contravenţionale pentru nerespectarea acestor prevederi normative, sancţiune contravenţională atacată de reclamante în dosarul nr. x/2021 Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Deci, o dovadă concretă a vătămării, precum şi a interesului de a acţiona a fost făcută în cauză, iar recurentul formulează critici care ignoră situaţia factuală stabilită de instanţa de fond.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei de interes.

3. Cât priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Instanţa de fond, admiţând în parte cererea reclamantelor, a anulat în parte dispoziţiile art. 1 pct. 33 din Anexa 3 a H.G. nr. 826/2021, respectiv în privinţa stabilirii numărului maxim de participanţi la mitinguri şi demonstraţii.

Argumentele care susţin sentinţa recurată sunt, în esenţă, cele potrivit cărora restricţionarea numărului de participanţi la mitinguri şi demonstraţii nu era necesară şi nici proporţională cu scopul urmărit. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a procedat la o analiză comparativă a condiţiilor de participare la mitinguri şi demonstraţii, în cazul cărora s-a impus măsura restrictivă atacată, cu cele de la o altă categorie de adunări de persoane, şi anume procesiunile religioase.

Constatând că, în cazul celor din urmă, nu s-a limitat numărul de participanţi, instanţa a conchis că emitentul actului a apreciat greşit că o astfel de măsură (a limitării la 500 de persoane a participării la anumite categorii de adunări publice) răspunde unei nevoi sociale imperioase, câtă vreme lipseşte justificarea obiectivă pentru tratamentul diferit aplicat diferitelor tipuri de manifestaţii publice.

În baza acestor considerente, a reţinut încălcarea nepermisă a dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la libertatea întrunirilor.

Prin ambele cereri de recurs sunt criticate aceste considerente de fond, recurenţii arătând că măsura restrictivă a limitării numărului de participanţi la mitinguri şi demonstraţii a fost adoptată în limitele prevăzute de norma superioară, respectiv de art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 şi cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie pentru aplicarea unor restrângeri exerciţiului drepturilor fundamentale, ingerinţa fiind prevăzută de lege, urmărind un scop legitim - apărării sănătăţii publice şi fiind necesară şi proporţională cu scopul urmărit.

Înalta Curte constată că parte din aceste critici exced considerentelor care au condus la admiterea în parte a acţiunii în anulare.

Astfel, singura condiţie considerată neîndeplinită în cazul restricţionării de drepturi analizate a fost aceea a caracterului necesar şi proporţional al măsurii. Ca atare, vor fi analizate criticile recurenţilor care combat aceste considerente.

Recurenţii arată că situaţiile analizate – mitinguri/demonstraţii versus procesiuni religioase – nu sunt similare şi, drept urmare, este greşită analiza comparativă întreprinsă de judecătorul fondului.

O astfel de critică nu-şi găseşte suportul în prevederile de referinţă, de rang superior cuprinse în art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2000, care, reglementând măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc, se referă la restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării atât a mitingurilor şi demonstraţiilor, cât şi a procesiunilor, punând deci în aceeaşi categorie cele trei tipuri de manifestaţii publice.

Prin recursul declarat de pârâtul Guvernul României s-a arătat şi că ar exista o diferenţă de reglementare a acestor manifestaţii publice potrivit Legii nr. 60/1991, manifestaţiile religioase, spre deosebire de mitinguri şi demonstraţii, nefiind supuse declarării, în prealabil.

Intimatele-reclamante au cerut ca aceste susţineri să nu fie analizate întrucât reprezintă apărări noi, ce nu au fost expuse în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte constată că argumentele menţionate, ca şi cele invocate de recurentul-intervenient, în sensul că în cazul procesiunilor religioase a fost impusă o limitare indirectă a numărului de participanţi, nu reprezintă mijloace de apărare noi, în sensul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care să fie inadmisibile în recurs. Pârâţii au susţinut încă de la fond că între diversele tipuri de manifestaţii publice există diferenţe care ar împiedica o analiză comparativă a limitărilor impuse.

Prin urmare, susţinerile nuanţate din recurs nu reprezintă mijloace de apărare noi, urmând a fi analizate, pe fondul lor.

Astfel, Înalta Curte constată că elementul de diferenţiere constând în impunerea obligaţiei legale de declarare nu operează dat fiind că, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, şi procesiunile sunt supuse declarării în prealabil.

Este adevărat că, potrivit art. 3 din aceeaşi lege, nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie, între altele, manifestările religioase, însă textul trebuie înţeles ca referindu-se la alte tipuri de manifestări religioase decât procesiunile, menţionate explicit în art. 1 alin. (2).

De altfel, acest element (declararea în prealabil a manifestaţiei publice) nu este apt să justifice diferenţa de tratament, respectiv limitarea numărului de participanţi în cazul mitingurilor şi demonstraţiilor în condiţiile în care pentru procesiunile religioase nu s-a impus o astfel de limitare.

S-a mai arătat de către recurenţii-pârâţi că adunările publice cu caracter religios au fost supuse unor reglementări specifice adoptate prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne, în conformitate cu art. 75 şi art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020. Se constată, însă, că ordinul comun adoptat de cele două autorităţi, respectiv Ordinul nr. 1103/95/2020, nu conţine o dispoziţie similară de limitare a numărului de participanţi.

S-a arătat de către recurenţi că prin impunerea distanţării (de 1,5 m între participanţi), ordinul asigură în mod indirect o limitare a numărului de persoane participante la adunările cu caracter religios.

Însă, această aşa-zisă limitare indirectă nu este aptă să producă aceleaşi efecte cu limitarea directă şi expresă aplicabilă mitingurilor şi demonstraţiilor potrivit art. 1 pct. 33 din Anexa 3 la H.G. nr. 826/2021.

Au mai arătat recurenţii că ar fi fost supuse comparaţiei activităţi diferite (ca durată, frecvenţă şi natură), la care participă grupuri populaţionale diferite.

Însă, nici aceste argumente nu sunt pertinente în chestiunea litigioasă disputată întrucât nici procesiunile religuioase nu sunt evenimente statice, aşa cum susţin recurenţii. Alte elemente concrete de diferenţă nu au fost invocate, iar natura activităţii sau grupul populaţional căruia îi este destinată sunt nerelevante.

Limitarea numărului de participanţi, în situaţia în care ar fi fost apreciată a fi o măsură care răspunde interesului de apărare a sănătăţii publice, ar fi trebuit să se aplice în mod nediferenţiat celor trei tipuri de manifestaţii puplice, care intră în aceaşi categorie prevăzută de art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020.

În concluzie, niciuna dintre apărările formulate de către recurenţii-pârâţi nu justifică tratamentul diferit anterior arătat.

Fără a pune la îndoială că măsura a urmărit satisfacerea unui interes public legitim, se constată că motivul anulării l-a reprezentat lipsa caracterului necesar şi neproporţionalitatea limitării în cazul mitingurilor şi demonstraţiilor, concluzia fiind justificată de analiza comparativă cu situaţia procesiunilor religioase.

4. Cât priveşte criticile recurentului-pârât Guvernul României circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.:

Recurentul a apreciat că, prin soluţia de fond pronunţată, prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, apreciind asupra oportunităţii măsurii atacate, într-un caz care nu se înscrie în definiţia excesului de putere.

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, analiza instanţei de fond s-a înscris în limitele controlului judecătoresc asupra actului administrativ din perspectiva excesului de putere definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice (…) prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

5. Cât priveşte criticile recurentului-pârât Guvernul României circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acestea sunt nefondate, judecătorul fondului nemărginindu-se la preluarea argumentelor reclamantelor, cu ignorarea apărărilor pârâtului, aşa cum se susţine prin recurs, ci dezvoltând în mod articulat propriul raţionament logico-juridic asupra disputei deduse judecăţii.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi intervenientul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 697 din 5 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.