Oposability and procedural nullity of historical monument classification under Law 422/2001 following prior inclusion in the 1991-1992 National List

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal cu nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a-i comunica documentaţia clasării fără cunoştinţa sa sau a autorilor săi, a imobilului proprietate personală situat în Bucureşti, Calea x, Sector 1; inopozabilitatea clasării efectuate de autorităţile pârâte cu încălcarea legii, inopozabilitate rezultată din necomunicarea către aceasta a declanşării şi a derulării procedurii clasării; nulitatea întregii proceduri de clasare pentru nerespectarea legilor incidente clasării ca monument istoric a imobilului.

În fapt, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în Bucureşti, Calea x, cu număr cadastral x, intabulat în Cartea Funciară nr. x cu încheierea 16941/19.09.2005, compus în întregul său din teren în suprafaţă din acte de 313 mp (321,58 mp din măsurătorile cadastrale) şi construcţiile edificate pe acesta în suprafaţă totală construită la sol de 137,85 mp, dobândit prin moştenire de la părinţii săi B. şi C. conform Certificatelor de moştenitor nr. x/26.06.2014 emis de Societatea Profesională Notarială D. şi E., şi Certificatului de moştenitor nr. 07.02.2016 emis de aceeaşi societate notarială.

Imobilul a fost dobândit de către părinţii săi în timpul căsătoriei, prin cumpărare, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2004 de NP F., contract încheiat cu G., H., I. şi J.. Aceştia au dobândit imobilul în indiviziune în baza Dispoziţiei Primarului General nr. 690/29.09.2004 şi a Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/01.11.2004, ambele emise în baza deciziei civile nr. 533/19.02.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 310 din data de 21 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 310 din data de 21 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A..

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a motivat hotărârea cu argumente care se contrazic şi care nu au legătură cu cererea sa de a se constata trei aspecte, şi nu doar refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Prin cererea dedusă judecăţii a solicitat să se constate şi inopozabilitatea clasării imobilului pe care l-a dobândit prin moştenire, dat fiind că nu i s-a comunicat decât o simplă menţiune a notarului făcută în certificatul de moştenitor. Or, nu se poate admite că o atare menţiune echivalează cu o comunicare a clasării şi a statutului de monument istoric al imobilului moştenit, precum şi a obligaţiei de folosinţă a monumentului istoric.

Prima instanţă nu a soluţionat şi nu a motivat respingerea capătului de cerere privind inopozabilitatea faţă de dispoziţia clasării, inopozabilitate datorată necomunicarii de către autorităţile intimate a acestei clasări, şi a obligaţiei de folosinţă a monumentului istoric.

Prima instanţă a făcut trimitere doar la art. 60 din Legea monumentelor istorice nr. 422/2001, text în temeiul căruia au fost reeditate şi actualizate Listele monumentelor istorice din anii 2004, 2010 şi 2015, liste în care apare ca fiind înscris ca monumet istoric imobilul din Calea x sub codul x, dar nu se pronunţă asupra inopozabilităţii acestei clasări determinate de necomunicarea către recurenta-reclamantă, cel puţin a obligaţiei de folosinţă a unui astfel de imobil. Simpla menţiune din certificatul de moştenitor care nu este însoţita de comunicarea de către intimate a obligaţiei de folosinţă a monumentului istoric, nu echivalează cu "dreptul de monument în favoarea intimatelor". Apărarea Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti face referire la cele trei capete de cerere ale reclamantei, dar prima instanţă le ignoră în motivarea ei şi reţine numai incidenţa art. 60, ceea ce este greşit, pentru că recurenta-reclamantă a cerut să se analizeze: cât i s-a comunicat, când i s-a comunicat, şi ce i s-a comunicat de către intimate.

În mod asemănător, instanţa nu a soluţionat nici capătul de cerere potrivit căruia s-a invocat nulitatea procedurii de clasare, procedură care nu a fost îndeplinită niciodată cum reiese foarte clar din apărarea intimatelor. Ele recunosc faptul că listele actualizate au preluat datele existente în lista din 1992, aceasta neînsemnând că s-a îndeplinit procedura de clasare, iar susţinerea că recurenta-reclamantă a devenit proprietară în 2014 nu îi poate scuti de îndatorirea de a-i fi comunicat cel puţin obligaţia de folosinţă a monumentului istoric.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că, prima instanţa a aplicat greşit art. 60 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice întrucât nu ţine cont de corpul legii şi de intenţia legiuitorului. El a dorit păstrarea listei anterioare Decretului nr. 91/1990 tocmai pentru a nu se pierde documentaţiile, arhivele, bibliotecile, fototecile pe baza cărora s-a alcătuit această listă, documente pe care intimatele nu le-au prezentat, deşi recurenta-reclamantă a cerut această probă, ignorată şi de instanţa fondului.

În continuare, recurenta-reclamantă solicită să se constate că hoatararea primei instanţe este străină de ceea ce s-a solicitat, că se valorifică greşit menţiunea notarului public din certificatele de moştenitor potrivit căreia prin "încheierea nr. 492096/02.12.2008 s-a notat drept de monument istoric în favoarea Ministerului Culturii şi Cultelor - Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Mun. Bucureşti". Dreptul de monument istoric în favoarea intimatelor este o sintagma care nu se regăseşte în Legea nr. 422/2001, iar notarea s-a făcut în 2008. Dreptul asupra imobilului este integral al recurentei-reclamante având în vedere că nu s-a cedat vreodată pârâtelor-intimate vreun drept asupra acestuia. Se poate vorbi de o calitate a imobilului şi nu de un drept al intimatelor.

O reeditare a listei din 1992 nu înseamnă consacrarea clasării, ci eventual păstrarea ei, păstrare care ar fi trebuit să fie urmată de completarea documentaţiei anterioare Decretului nr. 91/1990 cu întocmirea obligaţiei de folosinţă a monumentului istoric, pe baza arhivei preluate în 1992.

Lipsa totală a documentaţiei clasării şi a obligaţiei de folosinţă a imobilului poate conduce la admiterea recursului şi la concluzia că intimatele i-au refuzat soluţionarea, nu i-au comunicat documentaţia de clasare şi nici obligaţia de folosinţă a monumentului istoric.

Prima instanţă a nesocotit art. 9 din C. proc. civ. ignorând complet cererea dedusă judecăţii sub cele trei puncte formulate şi nesolutionate motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trmiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea pe toate cele 3 capete de cerere.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare cu consecinţa admiterii ei aşa cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor de a-i comunica documentaţia clasării fără cunoştinţa sa sau a autorilor săi, a imobilului proprietate personală situat în Bucureşti, Calea x, Sector 1; inopozabilitatea clasării efectuate de autorităţile pârâte cu încălcarea legii, inopozabilitate rezultată din necomunicarea către aceasta a declanşării şi a derulării procedurii clasării; nulitatea întregii proceduri de clasare pentru nerespectarea legilor incidente clasării ca monument istoric a imobilului.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că imobilul situat în Calea x, Bucureşti a fost clasat ca monument istoric prin includerea sa în Lista Monumentelor Istorice elaborată în anul 1991-1992 de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice pentru care nu s-au transmis notificări către proprietari privind declanşarea procedurii de clasare de către Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, deoarece aceasta este o procedură individuală, premergătoare, pentru fiecare imobil ce urmează a fi clasat ulterior anului 2004 şi nu în cazul clasării unei întregi liste de monumente istorice, aşa cum s-a procedat în anii 1991-2005.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe nu cuprinde argumente cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost învestită, ci se referă doar la refuzul nejustificat de soluţionare.

Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv motivele invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Faptul că, în considerentele hotărârii nu au fost analizate motivele pentru care recurenta-reclamantă a invocat inopozabilitatea clasării şi a solicitat să se constate nulitatea procedurii de clasare, nu pot atrage incidenta cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. având în vedere că, sentinţa recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat cererea dedusă judecăţii prin prisma primului capăt de cerere, şi a explicat cu claritate raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea dedusă judecăţii este neîntemeiată.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurentei-reclamante privitoare la lipsa motivării sentinţei atacate.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând în acest sens prevederile art. 60 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care, potrivit raţiomantului recurentei-reclamante nu scuteşte intimatele-pârâte de a-şi fundamenta listele monumentelor, ci doar le dă dreptul de a retipări lista din 1992, listă care trebuia actualizată.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansablurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Naţional al Monumentelor Istorice va actualiza Lista monumentelor istorice".

Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Astfel, este de neconstestat faptul că imobilul situat în Calea x, Bucureşti a fost clasat ca monument istoric prin includerea sa în Lista Monumentelor Istorice elaborată în anul 1991-1992 de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, înfiinţată conform Decretului nr. 91/1990, listă preluată ulterior prin ordinele de ministru din anii 2004, 2010, 2015, publicate în Monitoarele Oficiale din anii 2004, 2010, 2016 şi nu în baza Ordinului nr. 2260 din 18 aprilie 2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice.

Într-adevăr, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 422/2001, prin Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2361/2010 pentru modificarea anexei 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2314/2004, Lista monumentelor istorice 2004 a fost actualizată, iar imobilul situat la adresa poştală Calea x, Bucureşti este înscris sub codul y în Listele Monumentelor Istorice din 2004, 2010 şi 2015, însă modificările succesive pe care le-a suferit Lista Monumentelor Istorice au avut ca origine, potrivit dispoziţiilor legale, fie considerente care au dus la clasarea unor imobile ca monument istoric, necesitate apărută ulterior aprobării listei precedente, fie în urma radierii imobilelor cu privire la care s-a dispus declasarea.

Aşa fiind, imobilele clasate anterior şi al căror regim juridic de monument istoric nu a suferit modificări, au fost preluate ca atare în noua listă, acestea păstrându-şi calitatea de monument istoric prin efectul legii.

De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se poate confirma afirmaţia recurentei-reclamante în sensul că nu a avut cunoştinţă de clasarea imobilului situat în Bucureşti, Calea x, atât timp chiar aceasta a susţinut că "notarea drept de Monument Istoric în favoarea Ministerului Culturii şi Cultelor – Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural al Municipiului Bucureşti" este menţionată în certificatul de moştenitor nr. x din 26 iunie 2014, iar această "notare" s-a făcut în baza certificatului de atestare fiscală nr. x/24.06.2014 emis de DGITL Sector 1 şi Extrasul pentru autentificare nr. x/02.12.2008 emis de OCPI Sector 1, iar la momentul emiterii acestor documente, recurenta-reclamantă nu avea calitatea de proprietar.

În acest context, nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante conform căreia procedura de clasare ar fi lovită de nulitate pe considerentul că nu a fost îndeplinită în privinţa imobilului sus-citat, deoarece faptul că aceasta a devenit proprietar al imobilului în anul 2014 nu obligă autoritatea administrativă să reia procedura de clasare.

În ceea ce priveşte opozabilitatea Listei Monumentelor Istorice elaborată în anul 1991-1992 de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, Înalta Curte constată că atât timp cât în cerficatul de moştenitor nr. 34 din 26 iunie 2014 se menţionează "notarea drept de Monument Istoric ", această clasare este opozabilă recurentei-reclamante de la data emiterii certificatului de moştenitor.

Totodată, caracterul opozabil rezultă şi din faptul că recurenta-reclamantă a solicitat Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti demararea procedurii de declasare a imobilului situat în Bucureşti, Calea x, prin cererea nr. x/23.10.2019.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că aspectele invocate de prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 310 din 21 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.