Recourse to psychological expert evidence in public service competition properly refused; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Obiectul acţiunii

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2021, la data de 05 octombrie 2021, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune, a solicitat instanţei de judecată să constatate nelegalitatea examinării şi reexaminării psihologice a reclamantului, efectuate în cadrul concursului pentru Ocuparea unui Post Vacant de Consilier de Probaţiune, Sesiunea decembrie 2020 - iulie 2021, organizat de către Direcţia Naţională de Probaţiune; anularea actului administrativ prin care s-a dispus respingerea reclamantului la Concursul pentru Ocuparea unui Post Vacant de Consilier de Probaţiune, Sesiunea decembrie 2020 - iulie 2021, organizat de către Direcţia Naţională de Probaţiune; obligarea pârâtului la validarea dosarului reclamantului de candidat admis la concursul pentru ocuparea unui post vacant de consilier de probaţiune, sesiunea decembrie 2020- iulie 2021 şi să-i recunoască toate drepturile ce decurg din calitatea de candidat admis, precum şi obligarea pârâtului la numirea reclamantului în funcţia de consilier de probaţiune la Serviciul de Probaţiune Caraş-Severin.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 19 ianuarie 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de administrare a probei cu expertiza psihologică.

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 21 februarie 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune.

I.3. Cererea de recurs

Atât împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 ianuarie 2022 cât şi împotriva sentinţei civile nr. 197/CA din 11 octombrie 2021, ambele pronunţate de Cutea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs reclamantul A. şi, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea în tot a acţiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-reclamant A. a susţinut, în esenţă, următoarele:

I.3.1. În ceea ce priveşte sentinţa nr. 74/21.02.2022 motivul de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., întrucât hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, nefiind analizate criticile ce vizează nelegalitatea procedurii de examinare psihologică.

Recurentul a arătat că întreaga procedură de examinare psihologică este nulă, nefiind prevăzută modalitatea şi criteriile de examinare psihologică nici în regulamentul de organizare a concursului şi nici în Legea nr. 123/2006.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii fără să argumenteze motivele pentru care a înlăturat criticile privitoare nulitatea procedurii de examinare psihologică.

I.3.2. În privinţa încheierii de şedinţă din data de 19.01.2022 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihologică, incident este motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, administrarea acestei probe fiind utilă pentru a dovedi faptul că este apt din punct de vedere psihologic pentru ocuparea postului de consilier de probaţiune.

Dreptul de acces la justiţie, chiar şi în cazurile în care autorităţile publice beneficiază de un drept de apreciere, rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care defineşte excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor si libertăţilor cetăţenilor, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea V. Marle si alţii c. Belgia.

În lumina jurisprudenţei CEDO, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, prevederea din art. 18 alin. (3) din Anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2069/2010 privind Procedura de evaluare psihologică a candidaţilor la posturile vacante de consilier de probaţiune, conform căreia calificativul acordat de comisia de reexaminare psihologică nu poate fi contestat nu poate fi interpretată decât în sensul că acest calificativ este definitiv în cadrul procedurii de concurs, nu însă şi în sensul că îl privează pe candidat de dreptul de a contesta în instanţă legalitatea procedurii de testare psihologică şi a rezultatelor acesteia. O interpretare contrară ar aduce atingere dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 6 CEDO. Recurentul citează şi considerentele cuprinse în sentinţa civilă nr. 278/28.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin respingerea recursurilor ca nefondate prin decizia civilă nr 4643/28.20.2010 a ÎCCJ, dar şi sentinţa civilă nr. 2212 din 1 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, modificată în parte prin Decizia nr. 599/10.02.2014 a ÎCCJ, care, în opinia sa, au tranşat o situaţie de fapt şi de drept identică cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză. Recurentul invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că, în cauza pendinte instanţa de judecată este chemată să-şi însuşească raţionamentul juridic din hotărârile menţionate, întrucât, în virtutea efectului procesual al hotărârilor judecătoreşti acestea constituie din punct de vedere probator înscrisuri autentice care pot fi folosite în probaţiune în alte cauze.

I.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

În motivare, intimata-pârâtă arată următoarele:

- Sunt corecte concluziile instanţei de fond în ceea ce priveşte ordinea desfăşurării etapelor de concurs. În această privinţă, prevalează cea stabilită de art. 5 alin. (1) din Regulament, dispoziţiile art. 5 din Procedură fiind modificate implicit de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Regulament.

Potrivit legii, pentru a fi numit în funcţia de consilier de probaţiune, candidatul trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru exercitarea funcţiei.

În concluzie, întrucât reclamantul a fost declarat "respins" la testarea psihologică, rezultă că nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 20 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 123/2006 pentru a fi numit în funcţia de consilier de probaţiune.

- De asemenea, instanţa de fond în mod corect a reţinut că Regulamentul de concurs care stabileşte condiţiile de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea posturilor vacante de consilier de probaţiune a fost emis în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 123/2006.

- În ceea ce priveşte aprecierea reclamantului în sensul că statutul personalului de probaţiune, respectiv Legea nr. 123/2006, este reglementat prin lege organică, subliniază faptul că potrivit informaţiilor afişate pe site-ul Camerei deputaţilor, secţiunea "Prima pagina Proceduri parlamentar Proces legislativ la Camera Deputaţilor PL-x 129/2006", Legea nr. 123/2006 are "Caracter: ordinar".

- Este neîntemeiată aprecierea reclamantului în sensul că întreaga procedură de testare psihologică ar fi "nulă, nefiind prevăzută modalitatea şi criteriile de examinare nici în regulamentul de organizare a concursului şi nici în Legea nr. 123/2006",

Proba psihologică a fost derulată cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu există motive de nelegalitate a actelor administrative care să conducă la nulitatea procedurii de testare.

- De asemenea, este neîntemeiată aprecierea reclamantului în sensul că "s-a realizat un exces de putere prin derularea unei proceduri de testare psihologică nelegală, netransparentă şi neprevăzută de lege",

Prevederile din procedură sunt congruente atât cu legislaţia referitoare la exercitarea profesiei de psiholog cât şi cu legislaţia privind organizarea şi desfăşurarea concursului, motiv pentru care solicită să se constate legalitatea examinării şi reexaminării psihologice şi, pe cale de consecinţă, temeinicia şi legalitatea actului administrativ prin care reclamantul a fost respins la concurs.

- Totodată, apreciază ca fiind legal raţionamentul instanţei privind faptul că, în prezenta cauză nu îşi găseşte aplicabilitate Decizia nr. 172/24.03.2016.

- Chiar şi în ipoteza în care reclamantul ar fi declarat admis la concursul pentru ocuparea unui post vacant de consilier de probaţiune, că acesta nu ar putea fi numit la Serviciul de Probaţiune Caraş-Severin, ci doar pe un post vacant.

I.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 5.07.2022, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 14.02.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere considerentele arătate în continuare:

II.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.: "(1) Hotărârea va cuprinde:(…) b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: " Deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concret, recurentul invocă neanalizarea de către instanţa de fond a criticilor referitoare la nulitatea procedurii de examinare psihologică, respectiv la faptul că întreaga procedură de testare este nulă, nefiind prevăzută modalitatea şi criteriile de examinare nici în regulamentul de organizare a concursului şi nici în Legea 123/2006.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de a respinge acţiunea reclamantului recurent este întemeiată în drept, instanţa a indicat dispoziţiile legale aplicabile în situaţia dedusă judecăţii şi a explicitat în mod coerent modul în care aceste dispoziţii legale sunt aplicabile faţă de reclamant, motivarea cuprinzând, într-o manieră concisă şi clară, argumentele care au format convingerea instanţei de fond cu privire la soluţia pronunţată, raportat la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu.

Astfel, deşi criticile la care face referire recurentul nu sunt distinct abordate, instanţa de fond a analizat implicit aceste aspecte în considerentele subsumate celorlalte două critici, din care rezultă că întreaga proba psihologică a fost derulată cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu există motive de nelegalitate a actelor administrative care să conducă la nulitatea procedurii de testare.

În realitate, criticile recurentului vizează un vid de legiferare pe care instanţa nu l-ar putea suplini pentru că s-ar ajunge la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că prevederile din procedură sunt congruente atât cu legislaţia referitoare la exercitarea profesiei de psiholog cât şi cu legislaţia privind organizarea şi desfăşurarea concursului, nefiind identificate motive de nelegalitate a examinării şi reexaminării psihologice în raport de actele normative cu forţă ierarhică superioară în vigoare la momentul organizării concursului.

Recurentul a invocat considerentele cuprinse în sentinţa civilă nr. 278/28.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin respingerea recursurilor ca nefondate prin decizia civilă nr. 4643/28.20.2010 a ÎCCJ, dar şi sentinţa civilă nr. 2212 din 1 iulie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, modificată în parte prin Decizia nr. 599/10.02.2014 a ÎCCJ, care, în opinia sa, au tranşat o situaţie de fapt şi de drept identică cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză. Recurentul invocă efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că, în cauza pendinte instanţa de judecată este chemată să-şi însuşească raţionamentul juridic din hotărârile menţionate, întrucât, în virtutea efectului procesual al hotărârilor judecătoreşti acestea constituie din punct de vedere probator înscrisuri autentice care pot fi folosite în probaţiune în alte cauze.

În dezacord cu recurentul, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa invocată de recurent, care vizează ipoteza concursurilor de admitere la INM, nu poate fi valorificată, fiindcă porneşte de la o ipoteză diferită, aceea a derulării testării psihologice ulterior celorlalte probe de concurs, în condiţiile în care în lege (art,14 alin. (2) din Legea 303/2004) se prevedea că este o condiţie de înscriere la concurs calitatea de a fi apt din punct de vedere medical şi psihologic.

Or, în speţă nu se regăseşte această situaţie, întrucât art. 20 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 123/2006 prevede că pentru a fi numit în funcţia de consilier de probaţiune, candidatul trebuie să fie apt din punct de vedere psihologic pentru exercitarea funcţiei, această capacitate apărând reglementată ca o condiţie de numire a candidatului în funcţie, iar nu ca o condiţie de înscriere la concurs.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că motivarea are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil. Instanţa de fond a procedat la o analiză efectivă, iar nu doar formală a susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi. În cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Reţinând că prima instanţă a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, pronunţând astfel o hotărâre motivată şi că nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, acest motiv va fi respins ca neîntemeiat.

II.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat în privinţa încheierii de şedinţă din data de 19.01.2022 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihologică este, de asemenea, nefondat.

Jurisprudenţa invocată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea V. Marle si alţii c. Belgia din data de 26 iunie 1998 nu poate conduce la interpretarea propusă de recurent. Astfel, în această cauză se recunoaşte, într-adevăr că, în anumite situaţii, dreptul naţional, fără a recunoaşte un drept subiectiv unei persoane, îi conferă totuşi dreptul la o procedură de examinare, la cererea acesteia, prin care să solicite instanţei competente să se pronunţe pe motive cum ar fi arbitrarul, abuzul de putere sau viciile de procedură (Van Marle şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, pct. 35).

În acea cauză se punea problema unei contestaţii la un concurs de contabili, funcţia comisiei de apel fiind atât de a revizui buna desfăşurare a procedurilor comisiei de admitere, cât şi de a reconsidera dacă solicitanţii, în ceea ce priveşte abilităţile, experienţa, durata în profesie sau diplomele sau calificările deţinute îndeplinesc cerinţele legale pentru înregistrare.

În această cauză, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că:

"Curtea a analizat obiectul litigiului adus în faţa comisiei de recurs. Acesta din urmă are în competenţă verificarea legalităţii procedurii în faţa comisiei de admitere şi reexaminarea îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru înmatriculare.

În primul caz, aspectele care prin natura lor se pretează la o decizie jurisdicţională şi la examinarea unei "contestaţii" în cadrul unui litigiu sunt arbitrariul, deturnarea de putere şi viciile de procedură. Petiţionarii nu au pretins totuşi neregularităţi de acest tip.

În cel de-al doilea caz, petiţionarii nu au invocat nici probleme de fapt sau de drept susceptibile de o apreciere jurisdicţională: în esenţă, ei au reproşat comisiei de admitere de a le fi judecat greşit competenţele. Comisia de recurs a procedat la o evaluare a cunoştinţelor şi experienţei necesare pentru a exercita profesia cu un anume titlu. O asemenea procedură se însoţeşte cu un examen de tip şcolar sau universitar şi se îndepărtează atât de mult de la sarcina normală a judecătorului încât garanţiile prevăzute de art. 6 nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie.

Nefiind deci o "contestare" în sensul art. 6, acesta nu este în consecinţă aplicabil în speţă."

Or, în prezenta cauză, recurentul solicita tocmai administrarea unei probe cu expertiza psihologică, menită să înlocuiască evaluarea comisiei desemnate să efectueze această testare în cadrul concursului de admitere pentru care a candidat.

Prin urmare, în acord cu jurisprudenţa mai sus citată, garanţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile în cazul unei asemenea proceduri, care din punctul de vedere al standardului Convenţiei nu constituie o contestaţie, în sensul noţiunii autonome la care face referire acest text, neputând constitui temei pentru solicitarea recurentului-reclamant de încuviinţare a probei cu expertiză.

În acelaşi sens poate fi citată decizia de Inadmisibilitate din data de 28 februarie 2002, pronunţată în Cauza San Juan contra Franţei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că: " evaluarea cunoştinţelor şi a experienţei necesare pentru admiterea într-o profesie este similară cu susţinerea unui examen de tip şcolar sau universitar şi nu poate intra în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, îndepărtându-se atât de la competenţa normală a unui judecător, învestit de regulă cu soluţionarea unui diferend, cât şi de la garanţiile instituite de art. 6 din Convenţie, care nu sunt de natură să se aplice "litigiilor" ce ar putea apărea în această materie."

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi prin Decizia de inadmisibilitate din 2 septembrie 2003, pronunţată în Cauza Eisenberg împotriva Franţei, precum şi prin Hotărârea din 24 februarie 2005, pronunţată în Cauza Nowicky împotriva Austriei.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 380/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 383 din 10 iunie 2010, Partea I, instanţa de control constituţional a statuat că:

"Dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au în vedere accesul la justiţie pentru apărarea drepturilor şi a intereselor legitime, adică a acelor drepturi şi interese care sunt reglementate prin lege. Or, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcţia pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiţie competenţa de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceştia şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar excede în mod evident atribuţiilor instanţelor judecătoreşti."

În acelaşi sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 172/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 09 iulie 2014, Partea I, care reţine următoarele:

"Curtea apreciază că, din susţinerile autoarei excepţiei, rezultă faptul că aceasta este mai degrabă nemulţumită de limitarea controlului judecătoresc la problemele ce ţin de legalitatea desfăşurării concursului, ceea ce determină imposibilitatea instanţei de judecată de a face aprecieri asupra evaluării făcute de comisia de concurs - în speţă comisia în faţa căreia a fost susţinută proba interviului la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la acest aspect, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 480 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010, a constatat că posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nu constituie un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcţia pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să se recunoască organelor de justiţie competenţa de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceştia şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor, ceea ce ar excede în mod evident atribuţiilor instanţelor judecătoreşti. Prevederile art. 21 din Legea fundamentală, referitoare la accesul la o instanţă de judecată, nu au aplicabilitate în materia contestării baremului sau rezultatului unui examen sau concurs, existând obligativitatea comisiilor de contestaţii de a se pronunţa asupra acestor cereri. Dispoziţiile menţionate din Constituţie sunt însă aplicabile în ceea ce priveşte legalitatea procedurii de desfăşurare a examenului sau concursului respectiv."

Tot în acelaşi sens s-a pronunţat instanţa de control constituţional şi prin Decizia CCR nr. 725 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 145 din 26 februarie 2015, Partea I.

În lumina acestei jurisprudenţe, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă proba cu expertiza psihologică, instanţa neputând proceda ea însăşi la evaluarea psihologică a candidatului, nici chiar prin apelarea la cunoştinţele de specialitate ale unui expert.

De asemenea, aceeaşi jurisprudenţă infirmă susţinerea recurentului în sensul că prevederea din art. 18 alin. (3) din Anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2069/2010 privind Procedura de evaluare psihologică a candidaţilor la posturile vacante de consilier de probaţiune, conform căreia calificativul acordat de comisia de reexaminare psihologică nu poate fi contestat nu poate fi interpretată decât în sensul că acest calificativ este definitiv în cadrul procedurii de concurs, nu însă şi în sensul că îl privează pe candidat de dreptul de a contesta în instanţă legalitatea procedurii de testare psihologică şi a rezultatelor acesteia.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este valorificată în speţă în virtutea rolului constituţional al instanţei supreme de unificare a practicii judiciare, consacrat şi în cauza Beian împotriva României. (deciziile nr. 289/2018, nr. 393/2018, nr. 448/2022, nr. 2699/2022, nr. 48/2023, pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal), în care s-a statuat în mod unitar că:

"Înalta Curte constată că instanţa competentă poate să exercite controlul de legalitate numai cu respectarea atribuţiilor conferite de lege organizatorului examenului şi comisiilor înfiinţate potrivit Regulamentului de examen, cu puteri discreţionare în domeniul pentru care au fost constituite şi responsabile în sfera atribuţiilor care le-au fost încredinţate potrivit Regulamentului.(...)" (Decizia SCAF nr. 448/2022)

Prin urmare, şi acest motiv de recurs este nefondat.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2022 şi împotriva sentinţei civile nr. 74 din 21 februarie 2022 şi a încheierii din data de 19 ianuarie 2022, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 februarie 2023.