Judicial disciplinary proceedings: non-exhaustion of administrative remedies and scope of judicial review of CSM inspection decisions

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 14.08.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea Rezoluţiei nr. 1416/25.07.2019 şi continuarea procedurii disciplinare.

În motivare, reclamantul a arătat că prin plângerea iniţială adresată CSM, a vizat aspecte de gravă neglijenţă sau chiar rea-credinţă ale judecătorului indicat, dar, prin Rezoluţia nr. 1416 din 09.05.2019, CSM a clasat sesizarea, invocând faptul că: "În vederea soluţionării lucrării au fost avute în vedere informaţiile existente în programul Ecris".

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 543 din data de 03.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cu modificările ulterioare, ca inadmisibilă; a respins cererea de suspendare a judecăţii, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 543 din data de 03.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat reclamantul A..

Prin primul motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se arată că, prima instanţă a încălcat competenţa de ordine publică a instanţei de contencios constituţional deoarece, similar Deciziei ÎCCJ nr. 978 din 27 februarie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/2011: "(...) în lipsa unei decizii a Curţii Constituţionale" ea nu se putea pronunţa legal pe fondul pricinii înainte de soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a CCR, respectiv a excepţiei de neconstituţionalitate invocate întrucât, în caz contrar, s-ar substitui atribuţiilor instanţei de contencios constituţional, motivându-şi decizia de respingere prin argumente care sunt de competenţa exclusivă a CCR.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că prima instanţă a încălcat atât dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cât şi pe cele ale art. 1.349 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 deoarece, validând Rezoluţia nr. 1416 emisă 25 iulie 2019 de CSM - Direcţia de inspecţie pentru judecători a eliminat, de facto, atât obligaţia oricărei persoane de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune aducând, prin acţiunile ori inacţiunile sale atingere, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane cât şi dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine repararea pagubei ce i-afost cauzată.

Prin ultima critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. arată faptul că prin hotărârea dată prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti după cum urmează:

a) Văzând dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile", coroborate cu cele ale art. 148 din legea fundamentală, care prevăd obligaţia Parlamentului, a Preşedintelui României, a Guvernului cât şi a autorităţii judecătoreşti să garanteze aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2) este evident faptul că, prin hotărârea nr. 543/03.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti a reinterpretat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie raportate la cele ale art. 6 par. (1) din Convenţia europeană asupra drepturilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/1994.

b) Examinând cu atenţie hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nr. 543/03.07.2020 se poate constata faptul că dl. judecător B. neagă dreptul de a contesta o decizie a CSM în instanţă şi astfel, similar punctului anterior, dreptul reclamantului la un proces echitabil consfinţit prin dispoziţiile art. 6 par. (1) din Convenţia europeană asupra drepturilor fundamentale, coroborate cu cele ale Constituţiei încercând să dovedească teza potrivit căreia nesancţionarea disciplinară a unui judecător nu poate fi infirmată de o instanţă.

În contextul aplicării art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, solicită să se constate faptul că, în condiţiile expuse mai sus, sunt incidente disp. art. 488 alin. (1) pct. 4. din Legea nr. 134/2010 (prin hotărârea dată, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti).

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin (1) punctele 3. 4. şi 8 din Legea nr. 134/2010, în forma aplicabilă cauzei, aspect în raport de care solicită admiterea recursului.

Prin memoriul de recurs, cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale recurentul-reclamant arată că motivele le va depune la o altă dată, însă ulterior nu le-a depus.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 decembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluţiei nr. 1416/25.07.2019 emisă de Inspecţia Judiciară şi continuarea procedurii disciplinare.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, în mod corect intimata-pârâtă a dispus clasarea sesizării petentului A. înregistrată de Inspecţia Judiciară la data de 26.03.2019, sub nr. x, având în vedere că răspunderea disciplinară a magistraţilor nu poate să intervină decât în cazul săvârşirii unor abateri concrete, iar sesizarea petentului nu poate să privească decât tot fapte concrete deoarece, inspectorul judiciar nu este îndreptăţit să verifice modul în care, într-o anumită speţă, au fost aplicate în mod corect normele de drept procesual sau normele de drept material, această verificare fiind posibilă doar în căile de atac prevăzute de lege.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în raport de care susţine că instanţa de fond a încălcat competenţa de ordine publică a instanţei de contencios constituţional deoarece nu se putea pronunţa legal pe fondul pricinii înainte de soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii de respingere a solicitării de sesizare a CCR, respectiv a excepţiei de neconstituţionalitate invocate întrucât, în caz contrar, s-ar substitui atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Cazurile în care necompetenţa este de ordine publică sunt strict şi limitativ prevăzute de art. 129 alin. (1) pct. 1-3 din C. proc. civ., în toate celelalte cazuri, potrivit alin. (3) al art. 129, necompetenţa fiind de ordine privată.

Potrivit art. 129 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică atunci când se invocă: încălcarea competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti (pct. 1); încălcarea competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad (pct. 2); încălcarea competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura (pct. 3).

În cazul de faţă, recurentul invocă necompetenţa instanţei de fond raportat la faptul că aceasta s-a pronunţat înainte de soluţionarea cererii de recurs formulată împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi nu cu privire vreunul dintre cele trei cazuri prevăzute de dispoziţiile sus-citate.

Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (1) prima teză, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, iar prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că atât timp cât această ipoteză nu se regăseşte între cazurile în care se poate invoca necompetenţa instanţei conform C. proc. civ., motivul de recurs apare ca nefondat şi va fi respins.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Instanţa de control judiciar reţine că acest motiv de nelegalitate are în vedere incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind în acest mod acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Astfel, în dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate.

Aşadar, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti, examinarea acestui concept permitând determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

În doctrină şi în jurisprudenţă s-a apreciat că instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate, critică pe legiuitor, aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale, iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti (de exemplu, imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.), încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.), refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate), încalcă dreptul la un proces echitabil (exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrată şi prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi prin art. 6 C. proc. civ.).

În cazul încălcării/aplicării greşite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material.

În cauză, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti întrucât judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, iar pe de altă parte că, prin hotărârea pronunţată se neagă dreptul recurentului-reclamant de a contesta o decizie a CSM în instanţă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele antereferite care să atragă casarea hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., urmând să fie analizate alături de celelalte critici întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin ultimul motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cât şi pe cele ale art. 1349 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 deoarece, validând Rezoluţia nr. 1416/25.07.2019 prima instanţă a eliminat de facto atât obligaţia persoanei de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, cât şi dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru a obţine repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabiliteşte competenţa generală, materială şi teritorială a instanţei de contencios administrativ, precum şi dreptul persoanei vătămate de a se adresa instanţei, iar prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a adus atingere acestor dispoziţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) din Legea nr. 287/2019: "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane."

Înalta Curte constată că aceste dispoziţii se referă la răspunderea civilă delictuală şi nu sunt incidente cauzei deduse judecăţii, atât timp cât prin cererea dedusă judecăţii recurentul-reclamant urmăreşte sancţionarea disciplinară a judecătorului C., din cadrul Tribunalului Argeş, în legătură cu modalitatea de soluţionare a dosarului nr. x/2017, având ca obiect contestaţie la executare, iar presupusa abatere disciplinară a fost analizată prin prisma dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată potrivit cărora constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune.

În acest context, Înalta Curte constată că aspectele invocate de prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 543 din 3 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.