Territorial jurisdiction for administrative employment disputes: registered domicile versus actual residence under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.10.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub numărul x/2021, reclamantul A., alături de alţi 18 reclamanţi persoane fizice şi Sindicatul National Pro Lex, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, obligarea acesteia la recalcularea şi la acordarea salariului de funcţie şi sporurilor la nivelul maxim al acestor drepturi stabilite în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru funcţia de agent de poliţie (de 3364 RON), respectiv pentru funcţia de ofiţer (8819 RON), care cuprind şi drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, pentru anul 2018, actualizate conform legii salarizării, dar şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul MAI pentru aceeaşi funcţie şi salariile efectiv achitate reclamanţilor, începând cu 3 ani anteriori datei formulării plângerii, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele inflaţiei de la data scadenţei lunare până la data plaţii efective, cât şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferenţa dintre salariile cuvenite şi cele efectiv achitate, de la data scadenţei lunare până la data plaţii efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată. Prin acţiune s-a arătat că reclamanţii persoane fizice sunt membri ai reclamantului sindicat şi au calitatea de funcţionari publici în cadrul instituţiei pârâte.

1.2. La termenul de judecată în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal din data de 18.01.2022, reclamanţii au depus cerere de modificare a cererii introductive, prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată, în calitate de pârât, pe Inspectoratul General al Poliţiei Române, motiv pentru care, prin încheierea de şedinţă din 18.01.2022, instanţa a amânat judecarea cauzei şi a acordat termen la data de 15.02.2022, dispunând comunicarea cererii adiţionale către pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române cu menţiunea de a depune întâmpinare cu cel puţin 10 zile înainte de termen, potrivit art. 204 C. proc. civ.

1.3. Prin încheierea de şedinţă din 15.02.2022, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus disjungerea cauzei pentru o parte dintre reclamanţi, printre care şi reclamantul A. şi formarea unor noi dosare. În urma acestor măsuri, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., s-a constituit dosarul nr. x/2022.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 783 din 15 februarie 2022, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale în soluţionarea cererii avându-l drept reclamant pe domnul A., invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române prin întâmpinare, motiv pentru care a declinat soluţionarea cauzei pendinte în favoarea Tribunalului Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că sindicatul a formulat acţiunea nu în nume propriu, ci în numele reclamanţilor persoane fizice, printre care şi reclamantul A., iar competenţa teritorială exclusivă este determinată de domiciliul acestuia din urmă.

Pe cale de consecinţă, constatând că reclamantul are domiciliul în judeţul Buzău, Tribunalul Bucureşti a apreciat că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (3) teza întâi şi alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este competent în soluţionarea litigiilor Tribunalul Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 327 din 20 mai 2022, Tribunalul Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Buzău a reţinut, în esenţă, că, în raport de prevederile art. 131 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 30 alin. (5), art. 123 alin. (1), art. 185 alin. (1) şi art. 204 alin. (1) C. proc. civ., primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii a fost cel din data de 18.01.2022, când nici Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, nici reclamanţii A. şi Sindicatul Naţional Pro Lex şi nici pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

A mai arătat Tribunalul Buzău că termenul de judecată din 15.02.2022 nu a fost acordat pentru a fi obţinute lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenţei instanţei, ci pentru comunicarea cererii adiţionale formulate de reclamanţi către pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că prin neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine publică la termenul din 18.01.2022, atât pentru reclamanţi şi pârâtă, cât şi pentru instanţă, a survenit sancţiunea decăderii din exercitarea dreptului procesual de invocare a acestui incident vizând competenţa, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal rămânând instanţa câştigată cauzei, în planul competenţei de soluţionare a acesteia.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluţionării în prezentul regulator de competenţă, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces (Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal) îl constituie, dintr-o primă perspectivă, problema identificării primului termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe şi la care au putut pune concluzii, în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., în forma acestora modificată prin Legea nr. 310/2018.

Din această perspectivă, examinând actele dosarului, Înalta Curte reţine că termenul de judecată din data de 18.01.2022 nu poate fi apreciat ca fiind primul termen de judecată, în sensul sus indicatului text normativ (la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii), câtă vreme cererea depusă în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti la data de 18.01.2022 de către reclamanţi (printre care şi reclamantul A.) a vizat chiar modificarea cadrului procesual pasiv, prin includerea în acesta a unui nou pârât. Totodată, Înalta Curte reţine că o astfel de cerere modificatoare a fost formulată în limita temporală impusă de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, la termenul de judecată din data de 18.01.2022, dată fiind extinderea cadrului procesual pasiv urmare exercitării, în condiţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a dreptului de dispoziţie al părţilor reclamante (manifestat prin cererea modificatoare), era necesar să se comunice o astfel de cerere, fiind prorogată punerea de concluzii până la termenul la care toate părţile erau citate şi se puteau pune în discuţie chestiuni prejudiciale. Astfel, primul termen de judecată, în sensul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., a fost cel din data de 15.02.2022.

În ceea ce priveşte aspectele legate de soluţionarea regulatorului de competentă şi din perspectiva chestiunii identificării instanţei competente teritorial în soluţionarea cauzei ce îl priveşte pe reclamantul A., Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecăţii, reclamatul, prin Sindicatul National Pro Lex, a învestit instanţele de judecată cu un litigiu ce intră în sfera contenciosului administrativ, având drept obiect obligarea pârâţilor la recalcularea şi la acordarea salariului de funcţie şi sporurilor la nivelul maxim al acestor drepturi stabilite în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru funcţia de agent de poliţie (de 3364 RON), respectiv pentru funcţia de ofiţer (8819 RON), care cuprind şi drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, pentru anul 2018, actualizate conform legii salarizării, dar şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul MAI pentru aceeaşi funcţie şi salariile efectiv achitate reclamanţilor, începând cu 3 ani anteriori datei formulării plângerii, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele inflaţiei de la data scadenţei lunare până la data plaţii efective, cât şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferenţa dintre salariile cuvenite şi cele efectiv achitate, de la data scadenţei lunare până la data plaţii efective. Acţiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 62/2011, O.U.G. nr. 20/2016, Legii nr. 153/2017, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 360/2002 şi Constituţiei României.

Înalta Curte, în regulatorul de competenţă, reţine că prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului, persoană fizică şi nu în raport cu locuinţa în fapt a acestuia.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar "reşedinţa" este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară. Cele două noţiuni nu se suprapun, din punct de vedere al evidenţei populaţiei, iar dovada fiecăreia se realizează prin menţiuni diferite în actul de identitate. Totodată, Înalta Curte observă că înscrierea domiciliului în cartea de identitate are la bază un act material de declarare a locuinţei principale (domiciliului), provenind de la titularul cărţii de identitate, drept expresie a manifestării de voinţă a acestuia în sensul alegerii locuinţei principale, conform art. 89 alin. (3) C. civ.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăseşte utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalităţii procedurii de citare, respectiv înştiinţării corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu cu privire la existenţa şi obiectul pricinii.

Din analizarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în privinţa stabilirii instanţei competente, legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului şi nu la reşedinţa acestuia. Astfel, nu se poate susţine că domiciliul părţii este echivalent cu locuinţa în fapt, aceasta din urmă neputând constitui temei al stabilirii competenţei, în contextul în care ea are relevanţă doar sub aspectul comunicării actelor de procedură.

În acest sens, prin Soluţia de principiu adoptată la data de 2 noiembrie 2020, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că: noţiunea de "domiciliu", ca element de determinare a competenţei instanţelor judecătoreşti, trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv ca adresa domiciliului înscris în actul de identitate.

Întrucât din actele dosarului rezultă că reclamantul A. are domiciliul pe raza judeţului Buzău, acţiunea în contencios administrativ promovată de acesta se află, conform art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, în competenţa de soluţionare a instanţei din circumscripţia teritorială a localităţii de domiciliu, ce, în prezenta cauză, este Tribunalul Buzău.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B., prin Sindicatul Naţional Pro Lex şi Sindicatul Naţional Pro Lex şi pe pârâţii Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, în favoarea Tribunalului Buzău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.