Mother wins parental-rights forfeiture appeal as mere disinterest fails statutory threshold

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din 1 noiembrie 2002 Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului sector 3 București a solicitat decăderea din drepturile părintești a numitei D.A.L. față de minora R.Ș.G., născută la 5 iunie 1999, fiica lui R.G. și D.A.L.

Motivând în fapt cererea, Comisia a arătat că, părăsită fiind de mamă, iar tatăl aflându-se în executarea unei pedepse privative de libertate, minora a fost plasată în regim de urgență la Direcția pentru Protecția Copilului sector 3 București, Fundația “Iulia” la data de 27 noiembrie 2000, apoi a fost dată în plasament la un asistent maternal profesionist, după care, la cererea mamei, a fost reintegrată în familia naturală la data de 12 februarie 2002, însă la data de 22 februarie 2002 a fost abandonată de bunica maternă la sediul Direcției pentru Protecția Copilului sector 3 București, unde s-a aflat în plasament în regim de urgență până la 12 martie 2002, dată de la care se află în Centrul de Plasament nr. 1, mama minorei nepreocupându-se în nici un fel de situația copilului.

În drept, au fost invocate prevederile art. 109 C. fam. și ale art. 15 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 26/1997.

Prin sentința civilă nr. 298 din 20 martie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată cu motivarea că aceasta nu se încadrează în cerințele art. 109 C. fam., situația de fapt invocată conducând la aplicarea altei instituții de drept, anume declararea abandonului reglementată prin Legea nr. 47/1993.

Apelul declarat de comisia reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 449 A din 1 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Instanța de apel a statuat că dezinteresul vădit al pârâtei față de copilul său minor constituie temei doar pentru formularea unei cereri pentru declararea abandonului în condițiile art. 1 din Legea nr. 47/1993, nu însă și pentru decăderea pârâtei din drepturile părintești în condițiile art. 109 C. fam., care permite asemenea măsură numai în cazuri de primejduire a sănătății sau dezvoltării fizice a copilului, purtare abuzivă sau neglijență gravă, cazuri care nu au fost dovedite în cauză.

În termen legal, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea hotărârilor pronunțate și pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată.

Reiterând situația de fapt în care se află copilul, reclamanta conchide că pârâta nu justifică lipsa de interes față de minoră, pe care nu a mai vizitat-o din februarie 2002, abandonând-o în casa bunicii materne, ceea ce constituie o încălcare a obligațiilor stabilite prin art. 101 C. fam., astfel încât trebuie apreciat că mama nu și-a îndeplinit obligațiile părintești, ceea ce constituie motiv temeinic pentru decăderea din drepturile părintești, nefiind real că reclamanta a confundat această instituție de drept cu cea a abandonului reglementat prin Legea nr. 47/1993.

Ca urmare, reclamanta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 101 și art. 109 C. fam., precum și dispozițiile art. 15 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 26/1997.

Recursul astfel motivat este încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și este nefondat.

Potrivit art. 109 alin. (1) C. fam. “dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin negjijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare, va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești”.

Conform dispozițiilor legale citate, motivele pentru decăderea din drepturile părintești sunt limitativ prevăzute, textul fiind de strictă interpretare.

Ca urmare, dezinteresul părintelui față de copilul său aflat într-o instituție de ocrotire, nu constituie temei pentru decăderea din drepturile părintești.

Asemenea situația de fapt se încadrează numai în prevederile art. 1 din Legea nr. 47/1993, potrivit cărora dezinteresul vădit o perioadă mai mare de 6 luni a părinților față de copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire poate determina ca asemenea copil să fie declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, situație în care, conform art. 4 din lege, instanța deleagă exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii.

În raport de cele arătate, instanța de recurs constată că instanța de apel a aplicat corect legea situației de fapt invocată de reclamantă, recursul fiind nefondat, astfel că va fi respins potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta Comisia pentru Protecția Copilului sector 3 București împotriva deciziei civile nr. 449/A din 1 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2004.