Appeal against National School of Sheriffs' repayment demand dismissed as unfounded; notice held non-administrative contractual notification

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin acţiunea înregistrată la data de 25 iunie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, în principal, anularea adresei nr. x/10.04.2019, emisă de pârâtă, ce a instituit un debit în sumă de 7984,83 RON, imputat reclamantului cu titlu de cheltuieli de şcolarizare şi indemnizaţie de cursant al S.N.G., precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7984,83 RON, pe care reclamantul a plătit-o prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizată cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii până la data restituirii efective.

Reclamantul a învestit instanţa şi cu un capăt de cerere subsidiar, prin care a solicitat anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuţă din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016, încheiat de reclamant cu S.N.G., şi obligarea pârâtei S.N.G. la restituirea aşa-ziselor cheltuieli de şcolarizare plătite prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizate cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii până la data restituirii efective.

Totodată, reclamantul a formulat şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare şi a solicitat obligarea pârâtei SNG la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 26 septembrie 2019, reclamantul A. a formulat o cerere adiţională, de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză a judecătorului B., director al Şcolii Naţionale de Grefieri, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 2000 RON. Reclamantul a invocat prevederile art. 127 C. proc. civ., în sensul declinării judecării cauzei către Curtea de Apel Braşov sau Curtea de Apel Oradea, iar nu către Curtea de Apel Alba Iulia, sens în care a făcut trimitere la litigiile multiple dintre reclamant şi ultim menţionata curte de apel, astfel cum au fost acestea invocate de reclamant şi la faptul că pârâtul B. deţinea calitatea de judecător în cadrul Curţii de Apel Alba Iulia.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 644 din 23 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind înregistrată pe rolul unei astfel de instanţe sub numărul de dosar x/2019

1.4. Prin încheierea de şedinţa din 25 mai 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetentei teritoriale, invocată de reclamantul A., precum şi excepţia tardivităţii cererii adiţionale de modificare a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, apreciind instanţa că această cerere a fost formulată în procedura prealabilă derulată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, fiind depusă în data de 27.09.2019, modificarea cererii introductive de instanţă fiind realizată înainte de primul termen de judecată.

1.5. Prin încheierea de şedinţa din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 46 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului principal de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019, invocată de pârâta Şcoala Naţională de Grefieri şi a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere. Totodată, instanţa de fond a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor Şcoala Naţională de Grefieri şi directorul Şcolii Naţionale de Grefieri - judecător B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate anterior la punctul I.2, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de argumente, subsumate de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe nu îndeplineşte rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, în cadrul considerentelor acesteia au fost preluate integral susţinerile învederate în întâmpinările depuse de pârâţi, fără a fi indicate motivele, de fapt şi de drept, pe care s-a întemeiat soluţia de respingere, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere (privind anularea adresei nr. x/10.04.2019, emisă de Şcoala Naţională de Grefieri), dar şi fără a se explica motivul înlăturării apărărilor ce vizau cheltuielile de şcolarizare şi criteriile legale sau regulamentare de determinare a acestor cheltuieli. Pe de altă parte, recurentul a susţinut că hotărârea atacată cuprinde şi o motivare contradictorie, câtă vreme instanţa a respins ca inadmisibil capătul principal de cerere şi, în fraza imediat următoare, a respins întreaga acţiune ca neîntemeiată.

Recurentul a învederat şi că adresa nr. x/10.04.2019, emisă de Şcoala Naţională de Grefieri, are caracteristicile reglementate de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce definesc actul administrativ, întrucât este un act unilateral, ce provine doar de la S.N.G., prin simpla manifestare de voinţă a unei astfel de autorităţi, fără contribuţia, consultarea sau consimţământul recurentului, are caracter individual, întrucât se referă la un singur individ determinat, identificat expres cu nume şi prenume, a fost emisă de o autoritate publică, în regim de putere publică, întrucât S.N.G .este o instituţie publică a statului român, cu personalitate juridică şi care face parte, în opinia recurentului, din autoritatea judecătorească, aflându-se în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii şi fiind finanţată integral de la bugetul de stat. Totodată recurentul a subliniat că adresa a fost emisă în vederea executării în concret a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 şi a dat naştere unor raporturi juridice de creditor-debitor, fiindcă l-a obligat/notificat pe recurent să plătească o sumă despre care S.N.G. pretinde că ar constitui un "prejudiciu" cauzat unei astfel de instituţii.

A mai susţinut recurentul că raţionamentul primei instanţe, conform căruia adresa S.N.G. nu constituie un act administrativ, atrage şi incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, excepţia inadmisibilităţii fiind ridicată de pârâta S.N.G. prin întimpinarea depusă la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A făcut trimitere recurentul şi la prevederile art. 21 alin. (1) şi (2), art. 52 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Constituţie, dar şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 421 din 23 iunie 2020 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017), subliniind, în esenţă, că a fost ignorată garanţia pe care controlul judecătoresc al actelor administrative emise de autorităţile publice o reprezintă în orice stat de drept, membru al Uniunii Europene.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a criticat şi maniera în care prima instanţă a analizat legalitatea contractului de şcolarizare nr. x/24.06.2016 încheiat cu SNG, apreciind că instanţa de fond nu s-a obosit să analizeze conţinutul cheltuielilor de şcolarizare şi nici criticile recurentului privind lipsa criteriilor legale sau regulamentare de determinare a acestor presupuse cheltuieli.

În opinia recurentului, dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 nu reglementează ce reprezintă aşa-zisele cheltuieli de şcolarizare, ce anume presupun aceste cheltuieli, cum se cuantifică/determină ele, iar cursanţii nu sunt informaţi nici înainte, nici după începerea cursurilor asupra înţelesului noţiunii de cheltuieli de şcolarizare şi cum sunt ele calculate. Astfel, recurentul a arătat că o minimă analiză a cuantumului cheltuielilor de şcolarizare ce i-au fost imputate, relevă că o parte importantă o reprezintă suma salariilor formatorilor, deci o cheltuială a statului pentru judecătorii/procurorii/grefierii detaşaţi la SNG, nicidecum o cheltuială efectivă pentru cursanţi.

Printr-un alt set de critici, recurentul a învederat că prima instanţă nu a analizat cererea sa privind anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuţă din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016 încheiat cu SNG şi obligarea pârâtei SNG la restituirea aşa-ziselor cheltuieli de şcolarizare plătite, actualizate cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii (06.06.2019) până la data restituirii efective, şi nici probatoriului solicitat şi administrat în cauză, sens în care recurentul a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Urmare unei scurte prezentări a aspectelor tranşate prin încheierile de şedinţă din datele de 25.11.2020, 09.12.2020 şi 10.03.2021, recurentul a apreciat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra utilităţii probei cu interogatoriul pârâtei SNG pentru a stabili faptele în concret şi a afla adevărul în cauză, potrivit art. 14 alin. (5) şi art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., deşi a repus cauza pe rol tocmai din acest motiv.

Mai mult, recurentul a subliniat că pârâţii nu au făcut dovada că suma de 7984,83 RON reprezintă o cheltuială de şcolarizare suportată de SNG cu formarea sa profesională.

Printr-un alt set de critici, recurentul, făcând trimitere la Decizia nr. 68/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut, în esenţă, că prima instanţă trebuia să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004, întrucât acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 32 alin. (1) şi (4), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), (44) alin. (1) şi (8), art. 47, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 56 alin. (2) şi (3), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României.

De asemenea, recurentul a învederat că dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004 contravin şi prevederilor imperative din alte legi organice, precum art. 729 alin. (7) şi art. 730 C. proc. civ. privind limitele urmăririi veniturilor băneşti şi a arătat că pârâţii au nesocotit aceste dispoziţii procedurale cu caracter general, pentru că au cerut restituirea bursei/indemnizaţiei speciale stabilite de Legea nr. 567/2004, clauza inserată în contractul de şcolarizare, prin care a fost obligat să renunţe la beneficiul dreptului de primire a bursei/indemnizaţiei în cazul părăsirii sistemului, fiind nulă de drept, întocmai ca instituirea unui aşa-zis debit în sarcina sa. În acest sens, recurentul a evocat Decizia ÎCCJ nr. 19/2019.

A mai arătat recurentul că adresa SNG este nulă absolut şi din pricina faptului că nu constituie titlu executoriu, aşa cum prevede art. 632 şi urm. C. proc. civ., contravine art. 38 din Codul muncii, iar norma ce stă la baza emiterii sale (art. 27 alin. (2) din Legea nr. 567/2004) este contradictorie dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din aceeaşi lege.

De asemenea, recurentul a menţionat că Legea nr. 567/2004 nu reglementează vreo clauză penală sau amendă, iar pentru orice prejudiciu, conform răspunderii civile delictuale, trebuie demonstrată vinovăţia celui care produce pretinsul prejudiciu. Din această perspectivă, recurentul a învederat că nu a fost eliberat din funcţie din cauza "unei conduite culpabile", iar SNG nu suferă niciun "prejudiciu" pricinuit de şcolarizarea cursanţilor, precum şi că se aplică mutatis mutandis aspectele incidente în privinţa cursurilor urmate de auditorii de justiţie. A mai făcut recurentul trimitere şi la aspectele dezlegate prin Decizia nr. 26/2020 şi Decizia nr. 5/2015, ambele pronunţate de ÎCCJ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Şcoala Naţională de Grefieri, prin reprezentant legal B., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, apreciind, în esenţă, că aspectele evocate de recurent, din perspectiva incidenţei motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 6 C. proc. civ., nu pot fi valorificate în sensul solicitat de recurent, câtă vreme competenţa de soluţionare a cauzei a fost legal determinată de instanţele de judecată, iar soluţia pronunţată respectă standardele aferente unei motivări conforme a hotărârii atacate.

Totodată, intimata a menţionat că adresa a cărei anulare se solicită are doar natura juridică a unei notificări, iar nu pe cea de act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neproducând efecte juridice şi având doar rolul de informare a recurentului-reclamant cu privire la debitul pe care îl datorează pârâtei, precum şi că, deşi recurentul-reclamant a invocat Decizia nr. 26/2020 a ICCJ, ipostazele vizate de aceasta nu sunt identice celei din prezenta cauză. Astfel, cursantul SNG nu încheie un contract individual de muncă, în temeiul căruia să primească indemnizaţia de cursant, ci încheie un contract de instruire pentru o perioadă de 6 luni.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare depus în dosarul cauzei, recurentul A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, apreciind susţinerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

6.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea recurentului-reclamant A. de preschimbare a termenului de judecată acordat în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată prin cererea depusă la data de 26.09.2019, Înalta Curte reţine că aspectele evocate drept cauză juridică a solicitării principale de anulare a adresei nr. x/10.04.2019, cu consecinţa obligării pârâtei S.N.G. la restituirea sumei de 7984,83 RON, actualizată cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii până la data restituirii efective, precum şi a celei subsidiare de anulare a clauzei referitoare la restituirea indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuţă, din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016, cu aceeaşi consecinţă (obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite, actualizate cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii până la data restituirii efective) se rezumă la următoarele aspecte:

· prevederile art. 27 din Legea 567/2004 încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15, art. 16 alin. (1)-(3), art. 21 alin. (1)-(3), art. 32 alin. (1) şi (4), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), (44) alin. (1)-(4), art. 47, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 56 alin. (2) şi (3), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României, raportate atât la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât şi la art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la art. 1 din Protocolul nr. 12 la respectiva Convenţie, iar astfel de aspecte generează şi nulitatea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019, emisă în temeiul unui astfel de text normativ;

· obligarea la plata unei amenzi, corespunzător vechimii în muncă realizate în perioada şcolarizării în SNG, nesocoteşte prevederile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 567/2004.

Totodată, prin sentinţa recurată, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului principal de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019, invocată de pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, şi a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere, respingând, în rest, acţiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Limitele cadrului procesual obiectiv al litigiului pendinte sunt trasate de cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi de întâmpinarea formulată de pârâtă din perspectiva excepţiei admise (dat fiind faptul că pârâta nu a formulat recurs împotriva modului în care alte mijloace de apărare evocate de aceasta au fost soluţionate de prima instanţă).

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs formulată în cauză, recurentul a evocat şi aspecte de nelegalitate ce nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea modificată (precum, spre exemplu, încălcarea art. 729 alin. (7) şi art. 730 C. proc. civ., or că adresa SNG este nulă absolut, întrucât nu constituie titlu executoriu, aşa cum prevede art. 632 şi urm. C. proc. civ., sau că aceasta contravine art. 38 din Codul muncii etc.), iar astfel de aspecte reprezintă cauze juridice noi, excedentare cadrului obiectiv al litigiului pendinte. Mai mult, Înalta Curte reţine că acestea nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant prin diverse notele scrise sau concluzii scrise depuse în dosarul instanţei de fond.

Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar toate aceste seturi de critici de nelegalitate (excedentare celor evocate prin cererea de chemare în judecată, modificată), pe care, în mod legal, faţă de limitele învestirii, Curtea de Apel Alba Iulia nu le-a analizat, nu pot face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.

Răspunzând punctual motivelor de casare invocate de recurent, Înalta Curte consideră că soluţia atacată a fost dată cu respectarea competenţei de ordine publică, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din perspectiva evocată de recurent.

Instanţa de control judiciar reţine că, în determinarea competenţei, relevant este obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum este acesta particularizat de cauza juridică a cererii introductive de instanţă. Or, din această perspectivă, Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în principal, anularea unui act pe care acesta l-a considerat ca intrând în sfera de reglementare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În raport de astfel de solicitări formulate de recurent a fost soluţionată chestiunea instanţei competente.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului potrivit cărora neîncadrarea actului atacat în categoria actelor administrative ar fi generat efecte şi în planul competenţei instanţei de a le analiza, întrucât chestiunea calităţii Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal de instanţă competentă în a soluţiona cererea de chemare în judecată (întemeiată chiar de reclamant pe prevederile Legii nr. 554/2004), reprezintă un aspect distinct de cel al verificării îndeplinirii condiţiilor de exercitare a acţiunii în contencios administrativ. Faptul că, în cadrul unei astfel de analize, instanţa a concluzionat, din perspectiva capătului de cerere principal, că nu este îndeplinită una dintre aceste condiţii (în speţă, cea a naturii actului atacat, de act administrativ) nu determină o nelegalitate a hotărârii atacate, din perspectiva competenţei instanţei.

De altfel, Înalta Curte reţine că, în esenţă, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. priveşte, de regulă, ipotezele în care s-a invocat excepţia necompetenţei materiale sau teritoriale de ordine publică în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, invocarea s-a făcut în condiţiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) C. proc. civ. - adică la primul termen la care părţile au fost legal citate, iar instanţa a respins în mod greşit excepţia ori a omis să se pronunţe asupra acesteia. Or nu acestea sunt aspectele criticate de recurent prin calea de atac exercitată în cauză (memoriul de recurs). Elementele învederate în cuprinsul concluziilor scrise depuse la data de 8 octombrie 2021, sub titulatura de excepţie a nulităţii absolute a sentinţei recurate (ce, în realitate, reprezintă tot critici de nelegalitate) nu pot fi valorificate, în contextul în care sunt excedentare celor expuse prin calea de atac formulată.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că nici incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi reţinută în cauză.

În ceea ce priveşte proba cu interogatoriul pârâtei SNG, solicitată de recurentul - reclamant, Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2021 prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii reclamantului de încuviinţare a unei astfel de probe, apreciind-o, în temeiul art. 254 şi art. 255 C. proc. civ., alături de proba cu înscrisuri, ca fiind admisibilă, conform legii, motiv pentru care, în conformitate cu art. 258 C. proc. civ., a încuviinţat o astfel de probă.

Un alt set de critici exhibat de recurent vizează modul în care instanţa de fond a apreciat, interpretat şi coroborat probele administrate în cauză. Prin acestea recurentul susţine că prima instanţă ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând, în opinia sa, norme de procedură. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că demersul de coroborare a probelor reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic, de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de "judecată" aparţine, însă, doar instanţei, cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, reprezentând, în esenţă, (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării.

Astfel, chestiunea analizării, coroborării şi determinării marjei în care probele sunt apte să conducă la dezlegarea aspectelor relevante în soluţionarea cauzei nu reprezintă un aspect de procedură, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., care să fi fost încălcat de prima instanţă.

Se mai reţine şi faptul că petitul privind anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuţă din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016 a fost tranşat prin modul în care prima instanţă a făcut trimitere la prevederea legală, ce are, în esenţă, acelaşi conţinut cu o astfel de clauză (art. 27 din Legea nr. 567/2004), motiv pentru care sunt nefondate criticile recurentului prin care acesta evocă o nesoluţionare a unei astfel de cereri.

În concluzie, nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, criticile subsumate de recurentul-reclamant motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nici acestea nu sunt fondate.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond, de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentinţa recurată le îndeplineşte.

Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent.

Totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

Lecturând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi argumentată juridic. De asemenea, se reţine că judecătorul primei instanţe a răspuns în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi, motivând în mod logic şi convingător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate atât în planul soluţiei de respingere, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere (ce privea anularea adresei nr. x/10.04.2019 emisă de S.N.G., dar şi a chestiunilor ce vizau cheltuielile de şcolarizare şi criteriile legale sau regulamentare de determinare a acestor cheltuieli, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurentul îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acestuia, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele şi probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate parte din respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Totodată, nu poate fi reţinută nici teza unei contradictorialităţi între soluţia de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019 şi cea de respingere a acţiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Contrar celor învederate de recurent, din analiza cadrului procesual obiectiv dedus judecăţii prin cererea introductivă de instanţă, Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa atât cu un petit principal, cât şi cu un petit subsidiar, prin acesta din urmă, recurentul solicitând anularea clauzei referitoare la restituirea indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare, conform art. III pct. 2 ultima liniuţă din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016 şi obligarea pârâtei S.N.G. la restituirea sumelor plătite prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizate cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii până la data restituirii efective.

În timp ce soluţia de respingere ca inadmisibil priveşte petitul principal, cea de respingere ca neîntemeiată priveşte solicitarea subsidiară din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul primei instanţe, prin care aceasta a concluzionat că adresa nr. x/10.04.2019, emisă de S.N.G. nu intră în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004‚ conform căruia actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din conţinutul dispoziţiilor anterior citate rezultă că actul administrativ, pentru a fi supus cenzurii instanţelor judecătoreşti trebuie să producă efecte juridice, să creeze, să modifice sau să suprime o situaţie juridică subiectivă sau obiectivă.

Or, adresa anterior menţionată nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, chiar dacă emană de la autorităţi publice, întrucât izvorul obligaţiei de restituire a cheltuielilor de şcolarizare şi indemnizaţie de cursant al S.N.G. este contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016 (art. III pct. 2 ultima liniuţă), raport juridic născut anterior emiterii adresei. Aceasta din urmă are, cel mult, natura unei notificări de punere în întârziere în privinţa executării obligaţiei contractuale de restituire (fără ca prin ea să opereze o modificare sau stingere a sus indicatului raport juridic preexistent). Scopul emiterii adresei nu a fost cel de a produce, prin ea însăşi, efecte juridice separate, specifice dreptului administrativ, ci doar cel de a constitui un instrument de informare asupra obligaţiilor născute în temeiul contractului.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a dezlegat corect chestiunea naturii juridice a adresei antereferite, fiind nefondate criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ce vizează soluţia de respingere, ca inadmisibil, a capătului principal de cerere privind anularea adresei S.N.G. nr. x/10.04.2019) şi inaplicabile, în raport de aspectele ce fac obiectul analizei în cauza pendinte, aspectele dezlegate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 421 din 23 iunie 2020 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017.

Faţă de astfel de dezlegări, nu se mai impune o analiză a restului criticilor formulate prin memoriul de recurs ce privesc nulitatea/nelegalitatea adresei.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurent soluţiei date de prima instanţă capătului subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat anularea art. III pct. 2 ultima liniuţă din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016, ce reglementa obligaţia de restituire a indemnizaţiei de cursant şi a cheltuielilor de şcolarizare. Chestiunea evocată de recurent este cea a unui caracter apreciat de recurent ca fiind abuziv, al unei astfel de clauze, însă o atare calificare nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, câtă vreme clauza în discuţie transpune, în mod integral, în plan contractual, prevederile art. 27 din Legea nr. 567/2004.

Pe cale de consecinţă, întrucât prin intermediul unor astfel de prevederi contractuale este doar reiterată (inclusiv printr-o formulare relativ identică cu cea a textului de lege) voinţa legiuitorului exprimată într-un act normativ cu putere de lege (şi forţă obligatorie, erga omnes) mecanismul cenzurării potenţialelor clauze apreciate de o parte drept abuzive nu poate fi utilizat spre a înlătura aplicarea legii.

Nici principiul ierarhiei normelor juridice nu poate fi utilizat în maniera evocată de recurent, în sensul de a se înlătura, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, de la aplicare o prevedere normativă în vigoare (art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004), prin aplicarea prioritară a normelor constituţionale (art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15, art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 32 alin. (1) şi (4), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 42 alin. (1), (44) alin. (1) şi (8), art. 47, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 56 alin. (2) şi (3), art. 126 alin. (6), art. 135 alin. (2) lit. f) şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României).

Judecătorul nu are competenţa de a infirma caracterul obligatoriu al unei legi ori de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege sau de a verifica o conformitate a acesteia cu norma constituţională, întrucât s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie. Misiunea constituţională a judecătorului este doar aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală- adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens fiind şi considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818 - 821 din 03.07.2008).

Nu poate fi reţinută o incidenţă, în cauză, a aspectelor statuate prin Decizia nr. 68/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât nu există identitate de materie între o astfel de decizie dată în interpretarea legii – ce a vizat cazurile de revizuire în materie penală- şi prezenta cauză. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa Deciziei nr. 5/2015 şi a Deciziei nr. 26/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fiind corectă analiza pe care judecătorul fondului a realizat-o între ipostaza în care se regăseşte recurentul şi cea vizată de astfel de decizii. De asemenea, nu pot fi aplicate, prin analogie, dezlegările date în materia auditorilor de justiţie, câtă vreme există o reglementare specifică, derogatorie, ce vizează direct absolvenţii Şcolii Naţionale de Grefieri şi care prevede o obligaţie de restituire (fiind incidentă interdicţia menţionată de art. 10 C. civ.).

De asemenea, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea 567/2004 sunt aplicabile atât ipotezei în care eliberarea din funcţie din cadrul instituţiilor autorităţii judecătoreşti a celui ce a avut calitatea de absolvent al Şcolii Naţionale de Grefieri, înainte de expirarea perioadei de 5 ani s-a realizat din motive care îi sunt imputabile, dar şi celei în care o atare eliberare a avut la bază iniţiativa absolventului Şcolii Naţionale de Grefieri.

Cât priveşte chestiunea întinderii debitului şi a elementelor ce pot fi calificate drept cheltuieli de şcolarizare, ori a modului în care se cuantifică/determină astfel de cheltuieli, Înalta Curte observă maniera particulară în care reclamantul a înţeles să învestească instanţa de contencios administrativ, acesta solicitând anularea adresei (prin evocarea naturii acesteia de act administrativ) şi anularea clauzei contractuale reprezentate de art. III pct. 2 ultima liniuţă din contractul de şcolarizare nr. x/24.06.2016, chestiunea obligării pârâtei la restituirea sumei de 7984,83 RON (pe care reclamantul a plătit-o prin ordinul de plată nr. x/06.06.2019, actualizată cu rata dobânzii legale şi indicele de inflaţie, de la data plăţii până la data restituirii efective) fiind formulată drept petit accesoriu celor două anterior indicate.

O astfel de manieră de învestire a instanţei, ce reprezintă expresia principiului disponibilităţii, în sensul art. 9 C. proc. civ., limitează controlul pe care instanţa de judecată îl poate realiza, iar din această perspectivă, prima instanţă a realizat o corectă verificare a aspectelor relevante în raport de soluţia pronunţată, chestiunile privind modul de determinare a elementelor ce pot fi calificate drept cheltuieli de şcolarizare fiind subordonate, prin chiar voinţa reclamantului, manierei de dezlegare a petitelor de a căror soluţionare depindea cererea de restituire a sumei achitate.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procedural, inclusiv a celor ce privesc competenţa de ordine publică a instanţei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 46 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.