Scope of insurance claims under guarantee fund: exclusion of late-payment penalties and litigation costs as non-contractual delictual liabilities.

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 26051/30.03.2021 şi obligarea FGA la plata sumei de 461,08 RON reprezentând penalităţi de întârziere, a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de solutionarea litigiului de faţă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 188 din 4 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 188 din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 26051/30.03.2021 şi obligării intimatului FGA la plata sumei de 461,08 RON reprezentând penalităţi de întârziere, a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 13384/2015, pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. x/2014.

Solicită obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată din prezentul dosar.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, apreciind că se impune a se stabili dacă enumerarea din teza a II-a a acestui text de lege (despăgubiri/indemnizaţii, precum şi prime) este exemplificativă sau limitativă.

Interpretând textul de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin prisma considerentelor din Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pct. 122-127, consideră că enumerarea nu este limitativă, astfel că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, criteriul fiind reprezentat de izvorul creanţei şi nu de persoana aflată în culpă.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Consideră că instanţa de fond nu a ţinut cont de caracterul obligatoriu al contractelor din cauză şi critică sentinţa recurată din perspectiva faptului că instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Susţine că acest argument contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, din a căror interpretare reiese că asigurarea RCA reprezintă un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare reprezintă conţinutul acestui contract, astfel că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, astfel că reprezintă creanţe de asigurare.

Pentru identitate de raţionament, susţine că şi sumele prevăzute la lit. d) a aceluiaşi articol 26 (cheltuielile de judecată) sunt datorate în baza contractului de asigurare, fiind creanţe de asigurare.

Consideră că, prin respingerea contestaţiei sale, pe motiv că penalităţile şi cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care prevede că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare, iar faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu), nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât izvorăsc din acelaşi contract.

Prin cea de-a treia critică, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanţa reţinând că dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată datorate de FGA în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Astfel, arată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli, iar ulterior acesta se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. În acelaşi sens, arată că dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti şi penalităţi de întârziere.

O a patra critică se referă la faptul că hotărârea recurată este contrară dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile în care penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au fost stabilite întru-un litigiu purtat între A. S.A. şi B. S.A., Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind obligat să respecte dezlegările şi dispoziţiile statuate cu autoritate de lucru judecat şi efect obligatoriu, fără a mai putea pune în discuţie problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu acest titlu.

Prin ultima critică, recurenta-reclamantă se referă la temeinicia pretenţiilor prin care solicită obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, sens în care susţine că odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor să refuze plata acestor sume.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Susţine că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în cauză, întrucât prin această decizie, instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra împrejurării dacă penalităţile de întârziere constituie creanţe de asigurare.

În esenţă, arată că legea de organizare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sens în care invocă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, arată că penalizăţile de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asigurat cu asiguratorul falit, ci sunt datorate în temeiul art. 37 din Norma RCA nr. 23/2014, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie, respectiv pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 26051/30.03.2021 şi obligarea FGA la plata sumei de 461,08 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea unei despăgubiri în cuantum de 511,08 RON, constând în 461,08 RON penalităţi de întârziere şi 50 RON cheltuieli de judecată acordate în dosarul Judecătoriei Ploieşti nr. 44967/281/2014, prin sentinţa civilă nr. 13384 din 19.11.2015, rămasă definitivă prin neapelare.

Prin acţiunea introductivă înregistrată în prezentul dosar, reclamanta a solicitat anularea deciziei FGA nr. 26051/30.03.2021 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 461,08 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 26051/30.03.2021, emisă de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost respinsă cererea de plată formulată de către recurenta-reclamantă.

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 26051/30.03.2021 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susţină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanţa de recurs să procedeze la analizarea acestora.

Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanţa de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susţină.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, în condiţiile în care potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată făcute pentru obligarea la plata despăgubirilor de către asigurator nu sunt incluse în noţiunea de creanţă de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare şi sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalităţile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiaşi contract, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

De asemenea, nici faptul că în speţă contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conţinut este reglementat prin lege nu este în măsură să conducă la concluzia că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare, astfel că nu schimbă natura delictuală a acestora.

Aceasta este raţiunea pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere ori cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în condiţiile în care Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător, ci obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează penalităţile de întârziere sau cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Cu alte cuvinte, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportament culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielilor de judecată pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

De asemenea, referitor la critica conform căreia hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în condiţiile în care decizia de unificare a practicii amintită nu reglementează acest aspect.

Cu toate acestea, este adevărat că la pct. 124 din decizia de mai sus se statuează că, în fapt, creanţele creditorilor de asigurări pot fi reprezentate de penalităţi, însă se arată că elementul care uneşte toate aceste creanţe este reprezentat de contractul de asigurare, respectiv că reprezintă creanţe de asigurare creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Or, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu sunt creanţe care rezultă din contractul de asigurare, ci sunt sume rezultate din atitudinea culpabilă a asiguratorului care nu a achitat la timp despăgubirea cuvenită persoanelor vătămate, astfel că ele nu pot fi plătire din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 188 din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 188 din 4 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023.