Prescription commencement for compensation claims under Law 554/2004: Requirement to know damage extent before one-year term starts

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată nr. x/11.03.2016, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în sumă de 3393.98 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi la obligarea intimatului Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1618 din data de 9 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind inadmisibilitatea cererii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată;

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind prescrisă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1618 din 9 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei şi trimiterea cauzei pentru soluţionare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicare greşită şi încălcare normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă; că temeiul acţiunii A. îl constituie anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 în dosarul x/2018, soluţie rămasă definitivă în 13.10.2021, precum şi întârzierea în plata despăgubirilor.

Susţine că este vorba de o acţiune în răspundere civilă delictuală, în care fapta ilicită a FGA constă, în primul rând, în respingerea cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar în al doilea rând, în întârzierea la plată care a durat până la data de 29 octombrie 2021, cauzându-i un prejudiciu continuu în această perioadă.

Arată că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri, ci la analiza pe fond a cererii de plată, iar după analizarea pe fond, FGA a redus despăgubirile solicitate, iar în alte cazuri le-a respins, aşa încât determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Consideră că, faţă de aceste aspecte, soluţia primei instanţe de respingere, ca prescrise, a acţiunii A. S.A. este nelegală.

Precizează că, în temeiul art. 19, raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ.. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 2526 C. civ., potrivit cărora când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Fiind în prezenţa unui prejudiciu continuu al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plăţii efective a despăgubirilor, consideră că nu se poate pune problema prescripţiei dreptului la acţiune.

În acest sens, invocă Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

Menţionează că, în speţă, prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plăţii despăgubirii, respectiv 29.10.2021, astfel că nu se poate reţine împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a sumei la care era îndreptăţită.

Invocă prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripţie de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului, ipoteză ce are în vedere situaţia în care întreg prejudiciul s-a produs, astfel încât cuantumul acestuia este cunoscut sau putea fi cunoscut.

Precizează că există o jurisprudenţă consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat la cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal, raţiunea care a stat la baza acestei orientări jurisprudenţiale fiind aceea că, pentru a determina prejudiciul este necesar să se stabilească întâi caracterul nelegal al actului administrativ, urmând ca în funcţie de efectele actului declarat ilegal să poată fi stabilit prejudiciul.

Această interpretare a fost stabilită şi prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, în prezenta speţă fiind relevant paragraful 77 al deciziei.

În speţă, decizia privind refuzul nelegal de plată al FGA a rămas definitivă abia în data de 13.10.2021, iar dreptul la acţiune al A. s-a născut abia după această dată.

De asemenea, arată că prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată pe motivul depăşirii plafonului, FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor, astfel că stabilirea dreptului A. S.A. la plata de despăgubiri şi, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului a intervenit abia ulterior, după reanalizarea pe fond a cererilor de către FGA, întrucât doar după reanalizarea cererilor, A. S.A. a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, respectiv doar la acel moment s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.

Prin urmare, consideră că nu pot fi primite considerentele primei instanţe în sensul că A. S.A. cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea a 30 de zile de la depunerea cererii de plată, în condiţiile în care procedura în faţa FGA implică o analiză şi evaluare din partea acestuia, motiv pentru care nu se poate susţine că A. S.A. putea evalua cert, la acel moment, prejudiciul. Consideră că nu se poate susţine că termenul de prescripţie ar fi început să curgă după 30 de zile de la depunerea cererii.

În plus, arată că în speţă avem de a face cu o cerere de obligare a FGA la plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie faţă de cererea principală de plată a despăgubirilor. Or, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016: "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment."

Consideră că în cauză nu a intervenit prescripţia, atât în raport cu textul de lege de mai sus, cât şi cu împrejurarea că, faţă de natura prejudiciului (daune moratorii), cuantumul acestuia nu putea fi cunoscut în totalitate înainte de data plăţii.

Totodată, apreciază că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material care reglementează prescripţia dreptului la acţiune şi din perspectiva art. 2537 C. civ., respectiv a naturii juridice a daunelor interese moratorii, care au caracter accesoriu faţă de dreptul principal al A. S.A. la plata de despăgubiri. Potrivit art. 2.537 C. civ.: "Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie."

În acest sens, arată că prin cererea de chemare în judecată formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată ce a constituit obiectul dosarului x/2018, a solicitat anularea Deciziei de respingere şi obligarea FGA la plata sumelor solicitate, însă instanţele au anulat decizia şi au obligat FGA să reanalizeze pe fond cererile de plată, iar după ce această analiză a fost făcută, FGA a plătit despăgubirile. Astfel, de vreme ce dreptul la despăgubiri al A. S.A. nu a fost considerat prescris, faţă de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul de a cere plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.

4. Apărările formulate în recurs

Deşi a fost legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma modificării acţiunii, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016, constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, în sumă de 3393.98 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum şi obligarea intimatului Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prima instanţă a reţinut în esenţă că pentru formularea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 şi că reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, acesta fiind termenul în care pârâtul avea obligaţia soluţionării cererii de plată. De asemenea, a reţinut că, întrucât cuantumul penalităţilor/dobânzilor este stabilit prin lege pentru fiecare zi de întârziere, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării către reclamantă a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv la data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtului şi a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A..

Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripţia, instanţa de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului şi conţinutului art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum şi faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a achitat despăgubirea solicitată prin prezentul dosar la data de 29.10.2021.

Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă nu putea cunoaşte prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosinţă.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă şi susţinerilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuţie sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din acelaşi act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanţă.

Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.

De asemenea, faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoaşterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiţia analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza atribuţiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.

Termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, întrucât până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu analizase cererea de plată a recurentei şi nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoştinţa recurentei-reclamante.

Din aceeaşi perspectivă, se impune a se reţine că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, în condiţiile în care prescripţia nu a intervenit pentru aceste din urmă creanţe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.

În aceste condiţii, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 30.03.2021, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condiţiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptăţită în baza cererii de plată formulate.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

Totodată, instanţa de fond în rejudecare va avea în vedere menţinerea de către instanţa de recurs a soluţiei pronunţate cu privire la excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1618 din 9 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; va casa, în parte, sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

De asemenea, Înalta Curte va menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de interes şi lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1618 din 9 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de interes şi lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023.