Judicial Inspection disciplinary review: limits on verifying prosecutor's procedural conduct and the distinction between disciplinary infractions and criminal procedural errors

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 31 decembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare nr. 3387/A/07.10.2019, emisă de inspectorul judiciar şi a rezoluţiei de respingere a plângerii nr. C19-3973 din 29 noiembrie 2019, emisă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare în dosarul nr. 19-3564 din 7 octombrie 2019, solicitând instanţei, în principal, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru efectuarea cercetării disciplinare împotriva procurorului de caz B. şi a superiorilor acestuia, iar în subsidiar, constatarea nulităţii rezoluţiilor vătămătoare şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 615 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior în punctul I.2, a declarat recurs reclamanta A..

Prin memoriul cuprinzând motivele de recurs (depus ulterior declaraţiei de recurs), recurenta – reclamantă a solicitat, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea sentinţei civile atacate şi, în rejudecare, anularea rezoluţiei de clasare nr. 3387/A/07.10.2019, emisă de inspectorul judiciar procuror C. şi a rezoluţiei nr. C19-3973 din 29 noiembrie 2019, emisă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare Lucian Netejoru, cu obligarea intimatei – pârâte la plata despăgubirilor solicitate, precum şi a cheltuielilor ocazionate de proces.

În susţinerea recursului se arată, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv încadrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

2. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute pentru administrarea probelor şi cercetarea judecătorească, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv încadrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3. Hotărârea finală nu cuprinde motivele de fapt pe care se întemeiază, iar încheierea din 07.07.2020 cuprinde considerente contradictorii, motiv de recurs încadrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

4. Hotărârea finală (din 21.07.2020) a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea stării de fapt, în raport de soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti prin Hotărârea Civilă nr. 615/2020, de modul în care s-a desfăşurat cercetarea judecătorească şi dezbaterile, observând şi considerentele pretins contradictorii, recurenta dezvoltă motivele de nelegalitate astfel:

1. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti deoarece, în mod greşit impune parcurgerea unei proceduri de înscriere în fals privind semnătura inspectorului-şef deşi, în temeiul principiului disponibilităţii coroborat cu art. 330 C. proc. civ. şi următoarele, recurenta a propus expertiza grafoscopică. Cu această probă recurenta susţine că putea dovedi nulitatea absolută a rezoluţiilor şi a întâmpinării, în măsura în care se dovedea că nu sunt semnate de reprezentantul legal.

2. Instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute pentru administrarea probelor, pentru cercetarea judecătorească şi pentru pronunţarea soluţiei, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra probatoriului propus, respectiv asupra cererii de administrare a probei cu interogatoriul atât al pârâtei cât şi al inspectorului-şef, nu s-a pronunţat cu privire la administrarea probei testimoniale a martorilor propuşi şi a încălcat astfel dreptul său la apărare, atrăgând incidenţa prevederilor art. 176 alin. (6) C. proc. civ. şi întrunirea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Consideră că instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 389 C. proc. civ., privind dezbaterea în fond a procesului şi nici cele prevăzute de art. 397 C. proc. civ., privind soluţionarea cauzei şi astfel s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa a nesocotit principiului disponibilităţii statuat de art. 9 C. proc. pen., lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul plângerii şi întemeindu-şi soluţia pe argumente străine de natura materiei disciplinare, respectiv a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă, făcând trimitere la materia penală - la competenţele judecătorului de Cameră Preliminară şi cel de drepturi şi libertăţi – fără să analizeze temeinicia pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii şi lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii.

Criticile esenţiale în cauză priveau, mai ales cu privire la dosarul principal nr. x/2016, faptul că prin acţiunile şi inacţiunile contrare legii (cum a expus în plângerea iniţială) a fost privată total şi absolut de orice posibilitate de a se adresa judecătorilor, de a contesta autenticitatea şi legalitatea procedeelor probatorii, procurorul ignorând total atât cererile sale cât şi dispoziţiile legale ce îl obligau să o informeze cu privire la stadiul dosarului şi de a avea acces la operaţiunile în cauză.

Acest motiv de casare consideră că este incident şi ca urmare a lipsei dezbaterilor pe fond cu privire la nulitatea întâmpinării, a rezoluţiei prin care s-a respins plângerea faţă de rezoluţia de clasare, cu privire la introducerea în cauză a inspectorului judiciar (cerere formulată la pct. 2 prin Răspunsul la întâmpinare, instanţa nesocotind astfel dispoziţiile art. 15-16 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ) şi a celorlalte mijloace de probă propuse, încălcând principiile oralităţii dezbaterilor şi contradictorialităţii, astfel că hotărârea pronunţată este lovită de nulitate, urmând a fi casată, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, consideră că este incident acest motiv de casare în raport de nepunerea în discuţie a situaţiei privind actul modificat fraudulos (ulterior momentului la care acesta intrase în circuitul civil), respectiv adăugarea pe rezoluţia de clasare a pretinsului aviz al inspectorului-sef şi ignorarea a însăşi excepţiei puse în discuţie, respectiv nulitatea actului pentru lipsa avizului reprezentantului legal anterior comunicării documentului.

Instanţa a soluţionat cauza fără a analiza dacă judecătorul de Camera Preliminară a primit tocmai produsul rezultat din abuzurile procurorilor împreună cu persoanele interesate. S-a omis faptul că răspunderea magistraţilor este statuată de legile speciale nr. 303/2004, nr. 317/2004, nr. 304/2004 şi Codul Deontologic, nu de dispoziţiile privind Camera Preliminară ale C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât legiuitorul prevede expres prin art. 94 din Legea 303/2004: "Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal în condiţiile legi" iar aceste materii sunt distincte întrucât ocrotesc valori sociale diferite şi operează pe arii diferite, chiar dacă este avută în vedere aceeaşi situaţie de fapt care poate atrage răspunderi diferite ale aceluiaşi magistrat.

Instanţa soluţionează cauza fără a cerceta orice aspect privind criticile sale raportat la tratamentul discriminatoriu aplicat recurentei în comparaţie atât cu celelalte persoane de sex feminin aflate în împrejurări similare cu aceasta (D., E., F., G.), cât şi faţă de numitul H. căruia i-a fost acordat şi accesul la ambele dosare şi dreptul de fotocopiere al ambelor dosare şi participarea la procedeele probatorii, spre deosebire de recurentă căreia i s-a refuzat accesul.

Contrar dispoziţiilor art. 424 alin. (2) C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat printr-o încheiere, nu prin sentinţă. În acest context, observă că normele indicate privesc un interes public privind dispoziţiile generale în materie de hotărâri judecătoreşti hotărârea recurată fiind afectată de nulitate absolută necondiţionată, potrivit art. 174 alin. (2) C. proc. civ., atâta timp cât actul nu are aptitudinea de a fi refăcut.

Contrar celor reţinute prin încheierea din 07.07.2020, la acest termen instanţa a declarat în şedinţa publică că a rămas în pronunţare şi nu a amânat pronunţarea pentru alt termen. Solicită în probaţiune înregistrarea de şedinţă a cărei ascultare consideră că este necesară.

Ulterior, pe portalul instanţelor de judecată, pentru termenul de 07.07.2020 s-a afişat ca amânând pronunţarea la 21.07.2020, însă consultând portalul instanţelor a constatat că pronunţarea a avut loc la 20.07.2020, nu la 21.07.2020 cum a apărut ulterior. În acest sens solicită administrarea probei cu înscrisuri reprezentată de captura de ecran ce surprinde pronunţarea la 20.07.2020.

Or, pronunţarea soluţiei înainte de termenul stabilit atrage nulitatea hotărârii, fiind încălcat un interes public în raport de art. 174 alin. (2) C. proc. pen.

3. Hotărârea finală nu cuprinde motivele de fapt pe care se întemeiază, iar încheierea din 07.07.2020 cuprinde considerente contradictorii, motiv de recurs încadrat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs pretinde că rezultă din coroborarea mai multor aspecte vizate, respectiv, motivare insuficientă şi motive contradictorii, instanţa nesocotind obligaţia de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., ce are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, prezentarea probelor concrete administrate şi reţinute, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Or, în cauză, nu se regăsesc aceste elemente obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., lipsind orice probe reţinute de instanţă în luarea soluţiei şi lipsind orice analiză proprie a instanţei cu privire la criticile ce fac obiectul cauzei.

Există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că din considerentele hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, dovada în acest sens stand chiar sintagmele evidenţiate de instanţa cu caractere Bold (îngroşate) - faptul că nu s-au prezentat dovezi de comunicare a soluţiilor procurorului către recurentă, astfel că nu se poate şti ce anume a condus instanţa la decizia de respingere a acţiunii.

Motivarea soluţiei este superficială, instanţa copiind aspecte din cuprinsul rezoluţiei inspectorului fără a răspunde motivelor de critică ce fac obiectul cauzei.

Instanţa nu a analizat niciunul dintre motivele cuprinse în plângere, neexistând de altfel nicio coroborare a vreunei împrejurări de fapt cu considerentele sale.

Instanţa, în mod greşit, consideră că recurenta şi-ar fi exprimat nemulţumirea în legătură cu modul defectuos de instrumentare de către procuror B. a dosarului principal x/2016 şi cel disjuns 610/p/2018 create de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, judeţ Giurgiu, aceste aprecieri fiind vădit străine de plângerea sa, în cuprinsul căreia a reclamat în esenţă: încălcarea cu intenţie, în mod sistematic a normelor de drept material şi procesual, conduita sa faţă de recurentă.

Eludarea tocmai a împrejurărilor de fapt pe care se întemeiază plângerea echivalează cu neanalizarea plângerii şi transformarea căii de atac într-o veritabilă iluzie, împrejurare ce atrage casarea hotărârii în temeiul acestui caz de casare.

În mod formal instanţa de apel declară că inspectorul a sistematizat criticile. În opinia recurentei acesta a reformulat argumentele astfel încât să le ofere un alt înţeles, urmărind respingerea plângerii ab initio.

Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea 303/2004 în mod străin de criticile formulate afirma instanţa că priveşte divulgarea şi apariţia în spaţiul public, când aceasta priveşte nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei.

Instanţa ignoră împrejurarea că plângerea în aceasta privinţă se referă la materialele confidenţiale din cuprinsul dosarului penal ce se află în etapa de urmărire penală, nu la discuţii ale altor persoane, iar indiciul legal care era suficient pentru a arăta că procurorul a divulgat aceste materiale rezultă din cuprinsul articolelor publicate în perioada ianuarie-02.04.2018, când autorii acestor articole indică în mod explicit că procurorul B. împreună cu poliţist I. sunt colaboratorii lor, ca sursă de informare

Sub aspectul laturii obiective consideră că aceasta este acţiunea ce caracterizează abaterea disciplinară, fie că procurorul personal a pus la dispoziţia media materialele confidenţiale, fie ca poliţistul care se afla sub supravegherea sa.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea 303/2004, lege menţionată greşit de instanţă ca purtând numărul 317/2004, judecătorul ignoră total atât motivul de critică din cuprinsul plângerii iniţiale, cât şi din cuprinsul plângerii cu care a fost investită, respectiv faptul că toate criticile privesc nu pretinsa întârziere în pretinsa anchetă, ci nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cererilor sale şi întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.

În acest sens, în cuprinsul celor 108 pagini ce constituie plângerea recurentei a arătat cum încă din 23.02.2018 şi până în prezent procurorul, cu intenţie, ignoră cererile sale repetate, fie că sunt de consultare a dosarului, de asistare la actele de urmărire, ale sale personal sau formulate prin apărători, de cunoaştere a materialului de probă, de comunicarea soluţiilor şi altele pe care le-a prezentat punctual.

Aşadar, constatările instanţei sunt şi străine de cauză, dar şi contrare criticilor plângerii mele.

Mai mult, însăşi instanţa de apel evidenţiază prin caractere bold anumite împrejurări de fapt pe care le-a reţinut şi care dovedesc temeinicia criticilor sale: că nu există nicio dovadă de comunicare a soluţiilor procurorului, că niciodată nu i-a fost acordat dreptul de fotocopiere, că nu i-au fost puse la dispoziţie mijloacele de probă.

În acest caz considerente din cuprinsul hotărârii contrazic soluţia dată de instanţă.

Întârzierea în extinderea urmăririi penale (timp de 4 ani) este o dovadă în plus că procurorul în mod intenţionat a urmărit să o priveze de garanţiile procesual-penale statuate de legiuitorul naţional şi convenţional, urmărind ca prin audierea sa în calitate de martor, în repetate rânduri, să obţină probe împotriva sa, aspecte pe care instanţa nici nu le-a cuprins în hotărâre tocmai pentru că nu a analizat în mod efectiv pricina cu care a fost investită.

Cu privire la abaterile prevăzute de art. 99 lit. a) Legea 303/2004 manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, instanţa afirmă doar că « nu au fost confirmate în urma verificărilor prealabile », or, obiectul plângerii se referea la faptul că nu s-au evidenţiat verificări de nicio natură, şi în plus, mărturisirile judiciare înaintate ca probă sunt ignorate total de această instanţă, deşi cei doi martori «Anca Dragos şi J. au confirmat tocmai gravitatea şi periculozitatea procurorului prin presiunile pe care le-a exteriorizat în repetate rânduri, pentru a o determina, în mod ilicit, să îi declare ce doreşte» ce îi trebuie ». Aceste dovezi cu înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei, fiind cuprinse şi în sentinţa civilă din dosar x/2018 a Curţii de Apel, ignorate total.

Cu privire la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004 privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni observă că instanţa, în mod contrar dispoziţiilor art. 397 C. proc. civ., ce reglementează soluţionarea unei cauze, se preocupă să îi conserve opiniile nesusţinute de probe ale pârâtei, rezumându-se la copierea unor pasaje din cuprinsul Rezoluţiei Inspecţiei, dar ignorând însuşi obiectul cauzei.

Contrarietatea dintre modul de desfăşurate a anchetei şi dispoziţiile de drept procesual indicate în cuprinsul plângerii iniţiale evidenţia intenţia directă, sistematică şi continuă a procurorului de a o vătăma pe recurentă şi de a-şi etala arbitrariul.

Consideră că instanţa nu a citit motivele de fapt şi de drept care argumentau în cuprinsul plângerii iniţiale modalitatea în care procurorul a încălcat normele de drept, în mod sistematic, începând din anul 2016 şi până în prezent.

Observă că, deşi instanţa recunoaşte gravitatea săvârşirii acestei abateri, subliniind că în caz de rea-credinţă se produce o distorsionare voită, o manipulare a legii sau o aplicare greşită a acesteia, urmărind vătămarea intereselor părţii, instanţa ignoră total tocmai analiza acelor dispoziţii de lege pe care a arătat că le-a încălcat în mod sistematic procurorul, în scopul sfidării justiţiabilului.

Instanţa ignoră însuşi obiectul cauzei cu care a fost investită - inexistenţa verificărilor prealabile care să întemeieze soluţia de clasare.

Cu privire la nulitatea rezoluţiilor emise în cauză se ignoră în totalitate criticile recurentei.

Cu privire la neîndeplinirea condiţiei de avizare a Rezoluţiei, recurenta subliniază că documentul transmis de Pârâta-Intimata a fost modificat după ce a intrat în circuitul civil, după ce a fost chemată în judecată, respectiv după ce a constatat acest motiv de nulitate absolută.

Consideră că procedura de avizare şi confirmarea era încălcată încă de la investirea instanţei, iar« contrascrierea pe o copie a avizării nu este de natură a acoperii nulitatea deoarece în art. 29 alin. (9) Ordinul Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136/11.12.2018 se arată că "După avizare şi confirmare rezoluţia de clasare se comunică [..]", or, la data comunicării nu exista nicio avizare, astfel cum arată chiar rezoluţia de clasare ataşată în copie la acţiunea introductivă de instanţa.

În mod greşit instanţa a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri şi cheltuielile judiciare, deşi au fost dovedite şi argumentate punctual, arătând că Pârâta nu din culpă, ci în mod intenţionat s-a transpus în instrumentul principal care a încurajat abuzurile procurorului giurgiuvean cauzând vătămarea sistematică şi continuă a recurentei prin privarea sa totală de dreptul la un proces echitabil în toate componentele sale.

4. Hotărârea finală (din 21.07.2020) a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..:

Recurenta se referă la situaţiile în care instanţa a analizat dispoziţii care nu sunt incidente în pricina dedusă judecăţii, respectiv art. 342 C. proc. pen. şi următoarele privind Camera Preliminară, competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi (la care niciodată nu a avut acces prin abuzurile procurorului ce a ignorat cererile şi a efectuat urmărirea penală în mod clandestin în dosar x/2016), în condiţiile în care în cauză sunt incidente normele speciale aplicabile în materia disciplinară (Legea 303/2004, Legea 317/2004, Codul Deontologic) şi dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, respectiv art. 45 şi art. 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 actualizată, care impune dovada existenţei verificărilor prealabile materializate, nu doar afirmate.

Aşadar, consideră că instanţa, pe de o parte, încălcă dispoziţiile speciale în materia contenciosului administrativ privind exigenţa art. 18 din Legea 554/2004 ce impune instanţei să soluţioneze în mod concret şi efectiv cererea (coroborat cu exigenţele art. 394 C. proc. civ.. de a lămuri toate aspectele de fapt şi de drept) nu să afirme ce a declarat sau a scris Pârâta-Intimată - cum este cazul în prezenta speţă iar, pe de altă parte, a aplicat greşit dispoziţii din materie procesual-penală, analizând greşit competenţa instanţei în materie penală - a judecătorului de Cameră Preliminară, deoarece acesta nu are nicio competenţă în materie disciplinară a procurorilor şi nici în materie penală raportat la conduita procurorilor, ci potrivit art. 342 C. proc. pen.

A mai arătat că judecătorul de cameră preliminară nu avea posibilitatea să sancţioneze procurorul, aceste atribuţii fiind lăsate de legiuitor în responsabilitatea Inspecţiei Judiciare.

Se mai susţine că instanţa a apreciat greşit că aspectele de fapt şi de drept criticate de recurentă nu aparţin competenţei Inspecţiei, ignorând tocmai atribuţiile legale esenţiale ale Pârâtei-Intimate, respectiv faptul că Inspecţia Judiciară este o autoritate publică ce îşi desfăşoară activitatea în interesul public, "în temeiul legii şi pentru asigurarea aplicării acesteia", potrivit Legii 317/2004 privind Consiliul superior al Magistraturii şi Regulamentele Inspecţiei Judiciare, cu rolul esenţial de a veghea la preeminenţa dreptului şi prestigiul justiţiei şi de a verifica activitatea şi conduita procurorilor.

În mod greşit s-a interpretat că verificarea nerespectării cerinţei imperative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 potrivit căreia procurorii sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare indiferent de calitatea acestora şi să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor ar cădea în competenţa judecătorului de Cameră Preliminară, care dacă ar efectua astfel de verificări ar nesocoti el însuşi limitele sale de competenţă funcţională.

Concluzionează că instanţa a confundat limitele de competenţă ce incumbă Inspecţiei Judiciare în materie disciplinară cu limitele de competenţă în materie penală a judecătorului de Cameră Preliminară care nu are potrivit normelor de drept material şi procesual-penal competenţe de a verifica şi/sau sancţiona nici activitatea şi nici conduita procurorului -ca persoană- în materie disciplinară, ci este limitat de obiectul camerei preliminare să primească "actul de sesizare" care poate cuprinde aspecte neconforme cu realitatea, însă este obligat să judece, urmând ca în fond să constate că "acuzele" parchetului sunt neîntemeiate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă faţă de declaraţia de recurs formulată de reclamanta A., intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a invocat nulitatea recursului, apreciind că o astfel de sancţiune se impune faţă de lipsa motivelor de nelegalitate, în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

În esenţă, se arată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 470 alin. (5) C. proc. civ. la care face referire excepţia prevăzută de art. 487 alin. (1) C. proc. civ., întrucât termenul pentru exercitarea recursului nu curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii.

Astfel, contrar prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 487 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs formulată în cauză nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Or, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal

Faţă de aspectele menţionate şi de textele legale invocate, solicită instanţei de control judiciar să constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. privind sancţiunea nulităţii recursului formulat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (1) raportate la cele ale art. 205 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a formulat întâmpinare faţă de memoriul ce cuprinde motivele de recurs, comunicat acesteia la data de 15.12.2022, cu scurtarea termenului pentru depunerea întâmpinării.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - reclamantă A. a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata – pârâtă şi a solicitat, la rându-i, constatarea nulităţii absolute a întâmpinării, lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi decăderea intimatei din dreptul de a formula apărări pe fond.

În esenţă, recurenta a susţinut că recursul a fost formulat în termen legal, cu respectarea regulilor de drept aplicabile prevăzute de art. 490 C. proc. civ., coroborat cu art. 487 C. proc. civ., coroborat cu art. 470 aliniatul 5 şi art. 488 aliniatul unu, punctele 4,5,6 şi 8 din C. proc. civ.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Asupra excepţiilor invocate de ambele părţi instanţa s-a pronunţat motivat în şedinţa publică potrivit încheierii din data de 11 ianuarie 2023, încheiere de amânare a pronunţării care face parte din prezenta hotărâre.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, se reţine că reclamanta a formulat plângere la Inspecţia Judiciară împotriva procurorului B. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, pentru instrumentarea dosarelor nr. x/2016 şi nr. y/2018 (acesta din urmă disjuns din primul).

În aceste dosare, procurorul B. a dispus, prin rechizitoriul din 02.04.2018 şi, respectiv, 06.02.2019, trimiterea în judecată a inculpaţilor H. şi A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 351 C. pen.. Dosarul penal înregistrat la Judecătoria Bolintin Vale sub nr. x/2019, privind-o pe A., este în procedura camerei preliminare.

Aşa cum precizează în mod expres în cererea de recurs, prin plângerea adresată Inspecţiei Judiciare, recurenta a reclamat, în esenţă: încălcarea cu intenţie, în mod sistematic, a normelor de drept material şi procesual precum şi conduita agresivă şi discriminatorie a procurorului faţă de recurentă.

S-a pretins săvârşirea de către procuror a abaterilor prevăzute şi sancţionate de art. 99 lit. a), b), c), e), f), g), h), j), 1), n), r), s), ş), t) coroborat cu art. 991 si următoarele din Legea nr. 303/2004.

Aspectele reclamate în cele 108 pagini ale sesizării iniţiale pot fi grupate, astfel:

1. Încălcarea competenţei Ministerului Public, actele întocmite fiind nule întrucât: urmărirea penală s-a desfăşurat pentru fapte care nu constituie infracţiuni; nu există un drept de acţiune împotriva sa; nu s–au verificat condiţiile de admisibilitate a sesizării penale/sesizarea din oficiu este nelegală.

2. Întreaga anchetă s-a desfăşurat cu încălcarea competenţei după materie şi după calitatea persoanei.

3. Încălcarea cu bună ştiinţa a competenţei teritoriale speciale absolute.

4. Urmărirea penală s-a desfăşurat cu ignorarea dispoziţiilor art. 16 noul C. proc. pen. în sensul că punerea în mişcare a acţiunii penale s-a realizat cu ignorarea mai multor cazuri de împiedicare a exercitării acestei acţiuni.

5. Întreaga urmărire penală s-a efectuat cu nerespectarea limitelor de aplicare a legii penale: obligativitatea incriminării/principiul legalităţii; neretroactivitatea legii penale; noţiunea de lege în care nu intră interpretarea ulterioară a organelor penale; rea intenţie - întrucât ignoră aplicarea Legii nr. 93/2009, ca lege mai favorabilă.

6. Întreaga urmărire penală s-a efectuat cu nerespectarea principiilor şi limitelor aplicării legii procesuale penale – art. 1 şi 2 C. proc. pen. – întrucât: fapta nu este incriminată; urmărirea s-a desfăşurat "in rem" după 4 ani; modul de luare a declaraţiilor nu a fost corespunzător; a fost refuzat accesul la dosar; s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului şi principiul "ne bis in idem".

7. Întreaga etapă de urmărire penală s-a desfăşurat contrar ordinii de drept întrucât procurorul contestă veridicitatea mai multor înscrisuri autentice.

8. Nerespectarea dispoziţiilor de procedură penală obligatorii, cu referire la art. 327 noul C. proc. pen. şi art. 97 alin. (3) C. pen.

9. Nelegalitatea rechizitoriului datorită încălcării dispoziţiilor cu privire la condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească actele emise de organele penale.

10. Obstrucţionarea activităţii inspecţiei judiciare, în sensul că procurorul a ascuns faptul că petenta a solicitat consultarea dosarului şi asistarea la toate actele de urmărire penală de către apărătorii săi.

11. Petentei i-a fost restricţionat accesul la dosar, niciunul din procesele-verbale încheiate nefiind apt să demonstreze că materialul probator i-a fost pus la dispoziţie pentru studiere.

12. Procurorul a operat cu depăşirea atribuţiilor conferite de lege atunci când a disjuns dosarul şi nu a respectat secretul profesional.

13. Autorizarea şi executarea mandatului de efectuare a percheziţiilor sunt nelegale. Percheziţia este nelegală, procurorul încălcând dispoziţiile procesual penale incidente.

14. Instituirea sechestrului mobiliar şi imobiliar este nelegal.

15. Petenta a fost tratată discriminatoriu şi agresiv.

În cuprinsul acestor grupe de critici pot fi subsumate toate argumentele petentei din plângerea iniţială.

Inspecţia judiciară a dispus clasarea cauzei, soluţie confirmată de inspectorul şef şi menţinută de Curtea de apel Bucureşti, care a respins contestaţia petentei.

Argumentele evocate prin memoriul de recurs de petentă pot fi grupate după cum urmează:

· critici de vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004;

· critici aduse de recurent manierei în care prima instanţă a interpretat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar consideră necesare câteva aprecieri de ordin general, de natură să pună în lumină regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua, puse în discuţie de criticile formulate prin acţiunea dedusă judecăţii şi considerentele din rezoluţia de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate şi asupra soluţiei ce urmează a se emite în cauză, fără intervenţia procurorului ierarhic superior.

De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 67 alin. (2) din acelaşi act normativ arată că: "procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză".

C. proc. pen. mai reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) şi (6) şi art. 328 alin. (1) competenţele procurorului ierarhic superior în verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor, actelor şi măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum şi în sancţionarea, prin infirmare, a soluţiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Acelaşi act normativ stabileşte cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior şi la instanţa de judecată (art. 339 şi art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esenţa juridică a principiului subordonării, cât şi de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.

Însă, răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru atitudini ori comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza tuturor acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea inspectorilor judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a acestui aspect constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

În acelaşi timp, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi în consecinţă dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice în cauza pendinte, Înalta Curte, observă că, în mod contrar celor afirmate de recurentă, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalităţii în care inspectorul judiciar şi-a desfăşurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

În continuare, în conformitate cu dispoziţiile articolului 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin cererea de recurs şi prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din analiza argumentelor evocate prin memoriul de recurs, se constată că acestea nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În esenţă, acest motiv de recurs este susţinut de patru critici:

· 1. instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a impus parcurgerea înscrierii în fals;

· 2. greşit s-a făcut referire la procedura în materie penală şi nu la cea disciplinară, specială a contenciosului administrativ;

· 3. instanţa a încălcat principiul accesului efectiv la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva ignorării cadrului procesual;

· 4. instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare.

Toate aceste critici nu pot fi analizate prin perspectiva "depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti", prin această sintagmă înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera de competenţă a autorităţii executive sau legislative, aşa cum sunt delimitate de Constituţie ori de alte legi organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând altor autorităţi a statului. În speţă, recurenta nu indică în ce constă incursiunea instanţei de judecată în sfera autorităţii executive sau legislative, în legătură cu obiectul recursului.

Impunerea unei anumite proceduri de verificare a actelor juridice intră în sfera atribuţiilor instanţelor de judecată, în drept a stabili calea juridică corectă de valorificare a drepturilor ori intereselor părţilor.

Modul greşit de aplicare a normelor de drept material reprezintă un caz de casare distinct prevăzut de art. 488 C. proc. civ. iar, aplicarea normelor de drept material la o situaţie concretă dedusă judecăţii este atributul instanţei de judecată.

Aspectele menţionate la ultimele două puncte de mai sus fac referire la încălcarea regulilor de procedură în procesul civil, a cărui soluţionare intră în atribuţiile instanţei de judecată, şi vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin raportare la criticile formulate, este greşit invocat şi va fi respins.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care poate fi reţinut atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta-reclamantă formulează următoarele critici, care sunt grupate astfel:

· Prima instanţa nu s-a pronunţat asupra probatoriu propus, ceea ce ar conduce la încălcarea dreptului la apărare.

· Instanţa a nesocotit principiul disponibilităţii.

· Au lipsit dezbaterile asupra excepţiei nulităţii întâmpinării.

· Nu s-a pus în discuţie situaţia privind actul modificat fraudulos.

· Nu a cercetat criticile privind tratamentul discriminatoriu.

· Instanţa s-a pronunţat printr-o încheiere nu prin sentinţă, a rămas în pronunţare şi nu a amânat pronunţarea pentru un alt termen iar pronunţarea hotărârii s-a realizat înainte de termenul stabilit, hotărârea fiind nulă în conformitate cu prevederile art. 174 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând aceste critici, Înalta Curte va răspunde punctual şi sintetic astfel:

1. În contradicţie cu cele susţinute de recurentă, prima instanţă s-a pronunţat asupra întregului probatoriului propus.

Prin încheierea din 03.03.2020, instanţa a respins motivat proba cu interogatoriu, proba testimonială şi proba cu mijloace tehnice audio, considerând că acestea nu sunt utile faţă de obiectul cauzei, limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei Inspecţiei Judiciare. Totodată, instanţa a admis proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din 07.07.2020, Curtea de apel a respins proba cu expertiza grafoscopică considerând că este inutilă soluţionării cauzei, în condiţiile în care reclamanta nu a înţeles să se înscrie în fals în privinţa semnăturilor a căror cercetare o solicita. Verificarea identităţii semnăturilor cu persoanele semnatare prin expertiza grafoscopică se realizează în cadrul procedurii înscrierii în fals.

Faptul că recurenta nu este de acord cu punctul de vedere exprimat prin aceste încheieri nu înseamnă că instanţa nu s-a pronunţat ori că a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei.

Corect s-a reţinut că, raportat la obiectul cauzei, probele solicitate sunt inutile şi neconcludente, întrucât instanţa de contencios administrativ realizează, pe calea procedurală a prezentei acţiuni, o analiză a legalităţii rezoluţiei inspectorului judiciar putând dispune, cel mult, trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare, aşa cum s-a reţinut în considerentele generale şi teoretice redate mai sus.

Întrucât instanţa de contencios nu stabileşte (în raport de mijloacele de probă administrate) existenţa abaterilor disciplinare, ci doar faptele şi împrejurările care trebuie lămurite şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar, probele solicitate sunt neconcludente în această etapă procesuală.

2. Principiul disponibilităţii este reglementat de art. 9 C. proc. civ. şi presupune ca părţi componente: dreptul de a sesiza/desesiza instanţa, dreptul de a limita dezbaterile la cererile părţilor şi posibilitatea de a dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege. Înalta Curte face menţiunea că, în mod eronat recurenta s-a referit la articolul 9 din C. proc. pen. atunci când a invocat principiul disponibilităţii, reglementat de articolul 9 C. proc. civ.

Critica recurentei referitoare la faptul că instanţa a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul plângerii şi a întemeiat soluţia pe argumente străine de natura materiei disciplinare, făcând trimitere la materia penală fără să analizeze temeinicia pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii şi lăsând, astfel,nesoluţionat fondul pricinii, nu vizează principiul disponibilităţii aşa cum acesta este reglementat de lege.

3. Aşa cum rezultă din conţinutul încheierii din data de 07.07.2020, nulitatea întâmpinării a făcut obiectul dezbaterilor părţilor.

Reclamanta, prezentă personal, a susţinut nulitatea invocată, prin urmare, a fost asigurat dreptul acesteia la dezbateri publice asupra acestei chestiuni. Faptul că instanţa nu a aplicat sancţiunea nulităţii nu înseamnă că aceasta nu a făcut obiectul dezbaterilor, aşa cum a susţinut recurenta.

4. Instanţa de fond a pus în discuţie acele chestiuni care au condus la soluţia pronunţată. Întrucât rezoluţia de clasare prezintă un conţinut legal, inclusiv avizul inspectorului şef, aspectul învederat de recurentă privind nulitatea actului pentru lipsa avizului reprezentantului legal apare ca vădit neîntemeiat. În acest context, este adevărat că prima instanţă nu a analizat în hotărârea atacată acest aspect însă, nu poate fi aplicată sancţiunea nulităţii hotărârii pentru acest motiv, întrucât, fiind o nulitate condiţionată, nu se identifică o vătămare care să nu poată fi acoperită decât prin casarea hotărârii.

5. În această etapă procesuală nu se stabileşte existenţa abaterilor disciplinare care fac obiectul plângerii ci doar se verifică legalitatea procedurii desfăşurate de inspecţia judiciară, de aceea, necercetarea de către prima instanţă a tratamentului discriminatoriu reclamat de recurentă are o justificare legală.

6. Conform art. 424 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă se numeşte sentinţă iar, în speţă, hotărârea primei instanţe trebuia să poarte denumirea de sentinţă.

În cauză se distinge o evidentă eroare materială în privinţa denumirii actului final al judecăţii, eroare materială ce poate fi îndreptată numai pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ.. Aceasta cale a fost mată de instanţă din oficiu, în acest sens fiind încheierea din data de 25.06.2021 prin care a fost îndreptată eroarea materială privind denumirea hotărârii. În aceste condiţii, nu se poate reţine nulitatea hotărârii pentru acest motiv.

Amânarea pronunţării unei hotărâri poate fi anunţată fie în şedinţă publică fie, ulterior, după ce instanţa a rămas în pronunţare. Înalta Curte nu identifică nicio nelegalitate în privinţa aplicării art. 396 C. proc. civ. ci doar o greşită înţelegere a aplicării acestor dispoziţii de către recurentă.

Contrar susţinerii recurentei, hotărârea nu a fost pronunţată mai înainte de termenul stabilit, aşa cum rezultă cu evidenţă din conţinutul dispozitivului. Orice alte erori privind data pronunţării hotărârii pot fi îndreptate, la cerere ori din oficiu, numai pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ. şi nu prin recurs, aşa cum prevede în mod expres art. 445.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., instanţa de recurs constată că potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Verificând conţinutul hotărârii atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, motivele nu sunt contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

Hotărârea este conformă cerinţelor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., judecătorul fondului prezentând în cuprinsul considerentelor atât poziţia celor două părţi cât şi starea de fapt reţinută şi motivele pentru care a respins susţinerile contestatoarei.

Recurenta a înţeles greşit conţinutul considerentelor judecătorului atunci când le-a apreciat în contradicţie cu dispozitivul. Preluând pasaje din hotărâre care redau susţinerile părţilor sau dispoziţii legale pentru a justifica acest motiv de recurs, recurenta se exprimă într-un mod lipsit de claritate. Instanţa de recurs nu poate suplini lipsa de claritate a acestei critici.

Cu privire la susţinerea că motivarea soluţiei este superficială, instanţa copiind aspecte din conţinutul rezoluţiei inspectorului, Înalta Curte constată că, în realitate, nu este vorba de o transpunere fidelă a conţinutului rezoluţiei inspectorului şi subliniază că judecătorul poate îmbrăţişa argumentele uneia dintre părţi dacă acestea justifică dispozitivul şi raţionamentul care a stat la baza acestuia, fără a se putea concluziona că există o nelegalitate din perspectiva motivului de casare invocat.

Judecătorul este în drept să răspundă acelor critici esenţiale care justifică soluţia adoptată şi nu este obligat să răspundă tuturor motivelor invocate dacă acestea sunt lipsite de relevanţă faţă de soluţia adoptată.

Pe de altă parte, multitudinea argumentelor petentei, care nu au fost subsumate fiecărei abateri enumerate, dă dreptul organului de inspecţie să realizeze o sinteză şi o corectă încadrare a acestora.

Înalta Curte constată că, în marea lor majoritate, aspectele vizate de petiţionară se referă la nerespectarea dispoziţiilor C. pen. şi C. proc. pen. în cadrul procesului penal respectiv, la modul în care a fost analizat probatoriul cauzei, la modalitatea de apreciere şi evaluare de către procuror a incidenţei unor norme legale, la nelegalitatea unor proceduri penale, precum şi la raţionamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării textelor de lege aplicabile.

Or, este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiţie iar, în plus, nicio hotărâre pronunţată în materie penală nu poate fi pusă în discuţie în cadrul procedurii disciplinare, ci doar modul de aplicare a normelor de drept material sau procesual asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat. În cazul în care instanţa competentă a analizat modul de aplicare a unor norme de drept material sau procesual şi a constatat că s-a făcut o aplicare corespunzătoare a acestora, în cadrul procedurii disciplinare nu mai poate fi analizat acest aspect deoarece trebuie respectată autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat ca judecătorul de cameră preliminară ori judecătorul ce judecă o cauză penală nu ar putea sancţiona disciplinar procurorul pentru abaterile prevăzute de lege însă, în speţă, niciun judecător nu a constatat încălcări ale normelor de procedură penală de către procuror, ori alte abateri care să impună atragerea răspunderii disciplinare a acestuia.

Nu în ultimul rând, recurenta nu a criticat în concret modalitatea de reîncadrare a faptelor descrise în abaterile prevăzute de lege iar o critică cu grad înalt de generalitate nu poate fi analizată corespunzător în recurs. Trebuie amintit că instanţa de recurs analizează în mod strict motivele de nelegalitate invocate iar o critică cu caracter general, fără argumente şi trimiteri concrete la situaţia din speţă, nu permite încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Recurenta era obligată să arate în concret care anume fapte au fost greşit încadrate şi analizate de instanţa de fond.

Având în vedere că instanţa de fond a analizat aspectele de fapt şi drept pe care speţa de faţă le implică şi, contrar susţinerii recurentei, considerentele expuse de judecător sunt clare, explicite şi converg spre soluţia preconizată, Înalta Curte apreciază că nu există nici un temei pentru casarea sentinţei sub incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 488 punctul 6 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei împotriva rezoluţiei de clasare nr. 3387/A/07.10.2019, emisă de inspectorul judiciar şi a rezoluţiei de respingere a plângerii nr. C19-3973 din 29 noiembrie 2019, emisă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare în dosarul nr. 19-3564 din 7 octombrie 2019, împotriva procurorului de caz B. şi a superiorilor acestuia.

Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă.

Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că simpla lipsă a unei menţiuni, în cuprinsul rezoluţiei de clasare, privind modul de analiză a cererii de probatorii formulate de petent prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor prealabile.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurent manierei de aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, câtă vreme se impune evitarea realizării unei confuzii între noţiunea de mijloc de probă în cadrul verificărilor prealabile realizate de inspectorul judiciar şi noţiunea de "indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, ce vizează o analiză a situaţiei de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Simpla existenţă a unor afirmaţii ale unei terţe persoane, indiferent dacă acestea pot sau nu pot să fie încadrate în categoria declaraţiilor de martori, nu sunt suficiente spre a fi calificate drept indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare, câtă vreme acestea nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât şi din cea a laturii obiective a acesteia).

Cât priveşte setul de critici adus de recurent modului în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 Legea nr. 303/2004.

Faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei – pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de articolul 99 lit. a), h), j), şi t din Legea nr. 303/2004. Restul faptelor evocate de recurentă nu au putut fi încadrate în abaterile disciplinare prevăzute de acest text de lege. Întrucât nu s-au adus critici concrete cu privire la acest din urmă aspect, aşa cum s-a relevat mai sus, Înalta Curte se va limita la analiza criticilor din recurs ce fac referire concretă la abaterile disciplinare analizate în actele contestate.

Analizând, dintr-o primă perspectivă, maniera în care prima instanţă a examinat soluţia de clasare a sesizării disciplinare privind săvârşirea abaterii reglementate de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, ce constă în "manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu", Înalta Curte reţine că obiectul juridic al acesteia îl constituie relaţiile sociale ocrotite prin normele legale şi/sau regulamentare, inclusiv cele de conduită, care reglementează onoarea, probitatea profesională ori prestigiului justiţiei.

Această dispoziţie legală are un anumit grad de abstractizare, revenind interpretului rolul de a identifica toate cazurile concrete de natura se încadra în ipoteza acestui text de lege.

În esenţă, recurenta s-a plâns de faptul că procurorul a exercitat presiuni asupra sa însă aceste împrejurări nu au fost confirmate în urma verificărilor făcute de inspectorul judiciar.

Pe de altă parte, aşa cum însăşi recurenta susţine, aceste aspecte fac obiectul analizei instanţei de judecată şi nu mai pot face obiectul analizei în cadrul cercetării disciplinare. Limita verificărilor inspectorului judiciar este dată de limita competenţei pe care acesta o are, aşa cum s-a învederat în chestiunile teoretice expuse de Înalta Curte.

În ceea ce priveşte existenţa abaterii reglementate de articolul 99 în lit. h) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară privind "nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile", Înalta Curte reţine că obiectul juridic al acesteia îl constituie relaţiile sociale protejate prin norme juridice referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor şi la efectuarea lucrărilor în termen, din perspectiva încadrării cercetării şi urmăririi penale într-un termen rezonabil.

Pentru a constitui abatere disciplinară în modalitatea expusă de acest text de lege, nu este suficientă doar nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, ci aceasta trebuie să se producă în mod repetat. Aşadar, caracterul repetat al faptelor săvârşite reprezintă o condiţie pentru reţinerea abaterii reglementate de art. 99 lit. h).

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate, instanţa a reţinut că punerea sub învinuire a reclamantei a avut loc la data de 21 februarie 2018 iar prin rechizitoriul emis la data de 9 februarie 2019 reclamanta a fost trimisă în judecată. Instanţa a mai reţinut că "o durată de sub un an de la momentul punerii sub acuzare, raportat la complexitatea cauzei, a fost corect apreciată de inspectorul judiciar ca necăzând sub incidenţa abaterii menţionate".

Raportat la aceste reţineri, recurenta nu aduce niciun fel de critică concretă iar susţinerile generice cu privire la faptul că magistratul nu a soluţionat cu celeritate cererile sale şi a întârziat repetat efectuarea lucrărilor din motive imputabile, nu îşi găseşte corespondent în probatoriul administrat şi nu vizează considerentele soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte consideră că durata cercetării şi urmăririi penale se încadrează într-un termen rezonabil şi că nu se poate reţine, în aceste condiţii, abaterea reglementată de articolul 99 lit. h).

În ceea ce priveşte abaterea prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, constând în "nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii, dacă fapta nu constituie infracţiunea", Înalta Curte reţine că obiectul juridic al acesteia îl constituie relaţiile sociale protejate prin normele juridice referitoare la realizarea activităţii de justiţie, în special la păstrarea secretului eliberării, la respectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acces acest caracter, precum şi la respectarea caracterului secret sau confidenţial al altora informaţii de care magistratul a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei.

Elementul material al laturii obiective a acestei abateri disciplinare, în ipoteza nerespectării confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, nu a fost identificat de către instanţa de fond sub aspectul sesizării reclamantei, respectiv că procurorul de caz a divulgat unele informaţii care nu sunt destinate publicităţii, instanţa reţinând că nu s-a relevat vreun indiciu în sensul că scurgerile de informaţii din dosar apărute în mass-media s-ar datora acţiunii procurorului.

Afirmaţia recurentei că din cuprinsul articolelor publicate în mass media rezultă că autorii acestor articole indică faptul că procurorul de caz este colaboratorul lor ca sursă de informare, nu poate fi luată în considerare, în primul rând, pentru că este afirmaţie nedovedită (reclamanta fiind cea obligată să aducă dovezi) iar, în al doilea rând, pentru că această informaţie aparţine jurnalistului şi nu este o manifestare din partea procurorului.

Concluzionând, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că nu există vreun indiciu în sensul că scurgerile de informaţii din dosar s-ar datora acţiunii reclamantului şi, prin urmare, nu se poate reţine abaterea disciplinară invocată.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin memoriul de recurs, recurentul- reclamant nu furnizează precizări clare asupra modalităţii de săvârşire a faptei pe care o reclamă.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate procurorului B., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că din argumentele evocate de recurentă rezultă că, în cauză, nu se face trimitere la vreo măsură concretă dispusă de magistrat în cauza instrumentată de acesta, ci doar la inexistenţa verificărilor prealabile care să întemeieze soluţia de clasare.

Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, majoritatea criticilor punctuale formulate de reclamantă sunt date fie în competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi fie în competenţa judecătorului de cameră preliminară (petenta, în calitate de inculpată, fiind obligată să le invoce în procedurile penale pentru a-şi asigura dreptul la apărare) şi, în aceste condiţii, cenzurarea acestor încălcări exced competenţei de analiză a acţiunii disciplinare.

Ceea ce nu este bine înţeles de către recurentă este un fapt clar exprimat în hotărârea atacată şi anume: aspectele sesizate cu privire la nelegalitatea actelor de urmărire penală sunt supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară şi, aşa cum s-a relevat şi în prezentele considerente de către Înalta Curte, sunt chestiuni care intră în puterea lucrului judecat şi asupra cărora inspecţia judiciară nu mai poate statua.

Susţinerea recurentei că instanţa a soluţionat cauza fără a analiza dacă judecătorul de cameră preliminară a primit tocmai produsul rezultat din abuzurile procurorilor împreună cu persoanele interesate, nu este reţinută deoarece calea legală de a invoca nereguli în activitatea procurorului este cea prevăzută de normele de procedură penală. Odată ce au fost invocate şi şi-au găsit o rezolvare în această procedură, ele nu mai pot fi ridicate şi analizate în procedura disciplinară.

Întrucât aspectele sesizate nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalităţii exercitării funcţiei cu rea-credinţă, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte va reţine că, în raport şi de specificul activităţii magistratului procuror, în cauza de faţă nu se poate reţine nerespectarea vreunei dispoziţii care reglementează buna desfăşurare a activităţii şi a realizării actului de justiţie.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Mai trebuie subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauză.

În final, Înalta Curte înlătură ca nefondate criticile expres menţionate ca fiind subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 488 aliniatul 1 punctul 8, faţă de toate considerentele deja amintite cu privire la competenţa Inspecţiei judiciare în activitatea de cercetarea a abaterilor disciplinare. Contrar poziţiei recurentei, Instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile din materie procesual penală ci a aplicat prevederile legale care limitează competenţa instanţei în verificarea nelegalităţii soluţiei de clasare dispusă de inspecţia judiciară.

Deşi litigiul este unul în materia contenciosului administrativ, aceasta se completează cu dispoziţiile speciale care au prioritate.

În mod greşit recurenta consideră că instanţa de fond a confundat limitele de competenţă ce incumbă inspecţiei judiciare în materie disciplinară cu limitele de competenţă în materie penală a judecătorului de cameră preliminară.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. b) şi t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 615 din 21 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.