Religious property retrocession: absence of applicant representative at commission hearing does not void decision absent proven prejudice; failure to prove ownership during statutory period precludes restitution

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi Statul Român reprezentat prin Primăria Comunei Hidiselu de Sus, a solicitat:

- anularea actului administrativ nelegal, decizia nr. 2944/04.04.2014, emisă de către Comisia specială de retrocedare, şi restituirea integrală, în natură, a imobilului revendicat cuprins în cartea funciară nr. x a localităţii Hidişelu de Jos, nr. top. x, judeţul Bihor;

- obligarea statului român prin dezmembrămintele sale la restituirea impozitului nedatorat între 10 decembrie 1945 – 2 noiembrie 1948 şi a fructelor percepute în perioada de când Ordinul a fost lipsit de exerciţiul folosinţei asupra bunurilor proprii;

- plata unei despăgubiri calculate conform "practicii şi standardelor interne şi internaţionale în materie de despăgubire pentru imobile şi case preluate abuziv de către stat", pentru lipsa de folosinţă a bunului, actualizat la rata de inflaţie începând din 30 ianuarie 1949 până la finalizarea prezentului litigiu;

- obligarea pârâtului, statul român, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Prin încheierea pronunţată în cameră de consiliu în data de 20 octombrie 2014, Tribunalul Bihor a anulat în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, respectiv capătul de cerere privind despăgubirile cuvenite pentru lipsa de folosinţă a bunului, actualizată cu rata inflaţiei începând din 30 ianuarie 1949, până la finalizarea prezentului litigiu.

1.3. Prin încheierea nr. 1783/CA/2014 pronunţată în cameră de consiliu în data de 10 decembrie 2014 în dosarul nr. x/2014,Tribunalul Bihor – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea privind reexaminarea încheierii de anulare în parte a cererii de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr. x/2014 al aceleiaşi instanţe şi, prin urmare, a menţinut măsura de anulare în parte a cererii de chemare în judecată.

1.4. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bihor – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 februarie 2015, sub nr. x/2014*, ca urmare a reorganizării secţiilor.

1.5. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 6 august 2021, sub nr. x/2014*, prin declinare de competenţă prin sentinţa civilă nr. 1099/CA/02.04.2015, pronunţată de Tribunalul Bihor – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Statul Român reprezentat prin Primăria Comunei Hidiselu de Sus, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 2944/04.04.2014 privind soluţionarea dosarului întocmit în baza cererii de retrocedare nr. x depuse de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea;

- obligarea pârâtei la restituirea integrală în natură a imobilului şi la restituirea fructelor percepute în perioada de când ordinul a fost lipsit de exerciţiul folosinţei asupra bunurilor proprii;

- obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

1.6. Prin cererea formulată la data de 29 septembrie 2021, reclamanta a înţeles să modifice obiectul acţiunii în sensul ca instanţa: - să constate nulitatea Deciziei nr. 2944/04.04.2014, aferentă cererii de retrocedare cu privire la dosarul intern nr. x/C/16.11.2005 a pârâtei CSR; - să se pronunţe asupra cauzelor de nulitate absolută a Deciziei nr. 2944/04.04.2014 care au fost date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; - să dispună efectuarea expertizei tehnică topografică pentru identificarea imobilului; - să dispună sesizarea CJUE cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, cu întrebări referitoare la Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV); - în subsidiar, să constate întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale potrivit art. 1381 – 1384 C. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 22 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Primăria Comunei Hidişelu de Sus şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, invocate prin întâmpinare;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi Statul Român prin Primăria Comunei Hidişelu de Sus;

- a dispus anularea Deciziei nr. 2944/04.04.2014 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, cu privire la imobilul identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Hidişelu de Jos;

- a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000;

- a respins restul pretenţiilor formulate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, se arată că sentinţa atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că instanţa de fond a anulat decizia nr. 2944/04.04.2014, apreciind eronat că CSR trebuia să invite la soluţionarea cererii de retrocedare un reprezentant/membru al cultului religios pentru a susţine cererea formulată.

În combaterea celor constatate de instanţa de fond prin sentinţa recurată, invocă prevederile art. 5 alin. (1) şi (3) din H.G. nr. 1164/17.10.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, pe care le citează.

Susţine că o nulitate în temeiul dispoziţiilor citate ar putea interveni numai în situaţia în care organul abilitat în emiterea deciziei, respectiv Comisia Specială, ar avea o componenţă nelegală, nu şi în lipsa, la momentul dezbaterii cererii, a unui reprezentant al cultului solicitant.

Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu a fost instituită obligativitatea prezenţei unui reprezentant al cultului solicitant, de vreme ce legiuitorul nu a precizat faptul că reprezentantul din partea cultului religios solicitant va lua parte la lucrările Comisiei, cu statut de invitat "obligatoriu" sau "permanent", aşa cum a precizat în alte norme metodologice de aplicare a altor legi (de exemplu în Metodologia-cadru din 30 august 2021 de organizare şi funcţionare a consiliilor de administraţie din unităţile de învăţământ preuniversitar – art. 10 alin. (12).

Gravitatea nerespectării obligaţiei de invitare, ar putea fi apreciată doar prin prisma faptului că reclamanta nu avea nicio altă modalitate de apărare, de susţinere a cererii de retrocedare. Or, reclamanta a avut această posibilitate, de la momentul formulării cererii de retrocedare, respectiv din anul 2005, până la momentul soluţionării, în anul 2014.

Lipsa de la lucrările Comisiei speciale de retrocedare a unui reprezentant al entităţii solicitante ar lipsi de efecte actul administrativ numai în măsura în care reclamanta face dovada existenţei unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

O astfel de vătămare nu există în condiţiile în care reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înţeles să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale.

Mai mult, reclamanta însăşi nu indică o vătămare concretă care i-a fost adusă prin lipsa reprezentantului său la lucrările Comisiei speciale de retrocedare, aceasta având posibilitatea de a-şi formula toate apărările pe care le consideră necesare în faţa instanţei de judecată.

Ca atare, raportat la raţionamentul instanţei de fond de constatare a nulităţii actului administrativ emis de CSR, apreciază că lipsa reprezentantului reclamantei la şedinţa CSR din data de 04.04.2014, când a fost emisă decizia nr. 2944, poate genera cel mult nulitatea relativă a actului administrativ, nicidecum nulitatea absolută.

Cum întregul raţionament logico-juridic expus prin sentinţa atacată s-a fundamentat pe încălcarea procedurii de invitare a unui reprezentant al cultului religios pentru a susţine cererea de retrocedare, recurenta consideră că instanţa nu a procedat la dezlegarea fondului cauzei prin prisma motivului respingerii cererii de retrocedare.

Astfel, prin decizia nr. 2944/04.04.2014, CSR a respins cererea de retrocedare nr. x/16.11.2005, pe motiv că imobilul solicitat, înscris iniţial în CF nr. x a localităţii Hidişelu de Jos, nr. top. x a fost preluat de Statul român în anul 1929, anterior perioadei de referinţă prevăzută de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În raport de motivul reţinut de CSR, instanţa de fond a apreciat greşit că reclamanta şi-ar fi putut exercita dreptul la apărare în procedura administrativă.

Dreptul la apărare, care este de fapt un drept la susţinerea cererii, astfel cum a specificat şi legiuitorul prin art. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, este un drept pe care orice solicitant şi-l poate exercita pe parcursul desfăşurării întregii proceduri administrative, nu doar în momentul desfăşurării şedinţei Comisiei şi acest drept poate fi exercitat prin depunerea tuturor înscrisurilor pe care titularul cererii de retrocedare le apreciază ca fiind întemeiate să legitimeze speranţa constatării calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în virtutea ordonanţei sus-menţionate.

În opinia recurentului, unicul prejudiciu efectiv pe care reclamanta l-ar fi putut avea, cauzat de neparticiparea unui reprezentant al său ca invitat în şedinţa din 04.04.2014, ar fi putut fi acoperit în procedură judiciară, când, avea posibilitatea depunerii/susţinerii dovezii dreptului de proprietate în perioada de referinţă.

Or, având în vedere actele depuse la dosarul aferent consideră că prezenţa unui reprezentant din partea reclamantei la şedinţa Comisiei, în susţinerea cererii de retrocedare nr. x/16.11.2005, nu ar fi modificat cu nimic soluţia adoptată.

Subliniază că nici în procedură judiciară, reclamanta nu a depus în concret niciun act care să vină în susţinerea dreptului său de proprietate în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Şi totuşi, cu privire la înscrisul depus de reclamantă în faţa instanţei de fond pentru a combate susţinerea preluării bunului în 1929, respectiv Ordinul Ministrului aprovizionării armatei şi populaţiei civile nr. 1127 publicat în Monitorul Oficial nr. 41/18.02.1943, recurentul apreciază că respectivul înscris nu face dovada dreptului de proprietate a solicitantei în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri reparatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situaţie legiuitorul nu a instituit vreo excepţie de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate a solicitantului asupra imobilului la momentul preluării.

Făcând trimitere şi la pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a articolului 1 alin. (9), teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, unde se arată ce se înţelege prin sintagma "acte doveditoare", recurenta concluzionează că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, pentru soluţionarea favorabilă a cererii de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul în cauză să se fi aflat în proprietatea solicitantei la momentul preluării abuzive, dacă ar fi existat o preluare abuzivă.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală care se impune a fi menţinută.

4.2. Intimata-pârâtă Primăria Comunei Hidişelu de Sus a depus întâmpinare, prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este fondat, urmând a se casa sentinţa atacată şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Intimata-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, decizia nr. 2944/04.04.2014 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare cu privire la imobilul situat în satul Hidişelu de Jos, comuna Hidişelu de Sus, judeţul Bihor, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Hidişelu de Jos, nr. top. x.

Prin decizia menţionată, s-a reţinut, în esenţă, că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, având în vedere că imobilul identificat cu nr. top. x a fost preluat de Statul Român în anul 1929 şi că preluarea de către Statul Român a imobilului solicitat a fost făcută anterior perioadei de referinţă prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prima instanţă admiţând în parte acţiunea, a infirmat legalitatea deciziei atacate, pe motiv că aceasta a fost emisă de pârâta CSR cu încălcarea textului normativ cuprins la art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, la dosarul administrativ neregăsindu-se dovada invitării unui membru al reclamantei în vederea susţinerii cererii de retrocedare, şi, prin urmare, a obligat pârâta CSR să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, reţinând în acest sens că, pentru a combate susţinerea preluării bunului în 1929, reclamanta a invocat şi depus în faţa instanţei înscrisuri, respectiv Ordinul Ministrului aprovizionării armatei şi populaţiei civile nr. 1127 publicat în Monitorul Oficial nr. 41/18.02.1943.

Recurenta-pârâtă CSR a criticat această soluţie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că întregul raţionament logico-juridic expus prin sentinţa atacată s-a fundamentat doar pe lipsa invitării unui reprezentant al cultului religios pentru a susţine cererea de retrocedare, raţionament care este eronat, întrucât lipsa de la lucrările Comisiei speciale de retrocedare a unui reprezentant al cultului religios (în speţă, reclamanta) nu este prevăzută în mod expres sub sancţiunea nulităţii de O.U.G. nr. 94/2000 şi că, procedând astfel, instanţa nu a dezlegat fondul cauzei din perspectiva motivului avut în vedere la respingerea cererii de retrocedare nr. x/16.11.2005 expus prin decizia nr. 2944/04.04.2014, respectiv acela al nedovedirii de către solicitantă a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate.

În ceea ce priveşte primul rând de critici, potrivit cărora sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de recurs reţine că lipsa de la lucrările Comisiei speciale de retrocedare a unui reprezentant al reclamantei nu este prevăzută în mod expres, sub sancţiunea nulităţii, de O.U.G. nr. 94/2000, motiv pentru care incidenţa sancţiunii nulităţii se poate reţine numai în măsura în care reclamanta face dovada existenţei unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Or, o astfel de vătămare nu există în condiţiile în care reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înţeles să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale. Mai mult, reclamanta însăşi nu a indicat o vătămare concretă care i-ar fi fost adusă prin lipsa reprezentantului său la lucrările Comisiei speciale de retrocedare, aceasta având posibilitatea de a-şi formula toate apărările pe care le consideră necesare în faţa instanţei de judecată.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că, din acest punct de vedere, hotărârea primei instanţe este cenzurabilă.

Cât priveşte celelalte critici invocate de recurentă, Înalta Curte constată că într-adevăr, prima instanţă nu a dezlegat fondul cauzei din perspectiva motivului respingerii cererii de retrocedare, anume cel al nedovedirii calităţii de proprietar al bunului anterior perioadei prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, reţinându-se că Statul Român a preluat imobilul solicitat în anul 1929.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptăţită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu indicarea exactă a întinderii suprafeţei de teren şi amplasamentul său) la data preluării abuzive, precum şi dovezi care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu.

În procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susţină cererea de retrocedare, în condiţiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerinţelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea.

În cursul procedurii judiciare, în justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilului pe care l-a solicitat spre retrocedare, reclamanta a depus Ordinul Ministrului aprovizionării armatei şi populaţiei civile nr. 1127 publicat în Monitorul Oficial nr. 41/18.02.1943 (aflat la dosarul Curţii de Apel Oradea).

În schimb, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susţine că acest înscris nou depus de reclamantă în cursul judecăţii la instanţa de fond nu face dovada dreptului de proprietate al solicitantei în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, reţinând că soluţia primei instanţe s-a fundamentat exclusiv pe faptul că decizia litigioasă a fost emisă de autoritatea publică pârâtă cu încălcarea art. 3 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, dar şi că viziunea instanţei de fond este greşită asupra aplicării acestui text de lege, Înalta Curte constată că instanţa de fond a lăsat nesoluţionat fondul cauzei, fără a stabili dacă cererea de retrocedare formulată de reclamantă se încadrează sau nu în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Aşa fiind, casarea cu trimitere se impune pentru soluţionarea în mod efectiv a fondului cauzei, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a accesului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de recurenta-pârâtă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 22 din data de 10 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.