Religious property retrocession: abusive state taking via forced execution without just and equitable compensation under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, la data de 08.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Parohia Bisericii Armene Iaşi, prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, a chemat în judecată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România din cadrul A.N.R.P., formulând contestaţie împotriva Deciziei nr. 9688/29.07.2021, emise de pârâtă, prin care a solicitat anularea deciziei menţionate, care are ca obiect imobilul ce a fost proprietatea Parohiei Bisericii Armene Iaşi, format din teren în suprafaţă de 247 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 100 mp, situat în Municipiul Iaşi, judeţul Iaşi.

Ca urmare, a solicitat instanţei să constate că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în calitate de fost proprietar al imobilului, la acordarea de măsuri compensatorii, potrivit dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 şi, implicit, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, la data preluării abuzive de către stat, precum şi a faptului că, prin înscrisurile depuse la dosarul cererii de retrocedare s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în perioada de referinţă a legii, aprecierea cu privire la faptul preluării abuzive a imobilului urmând a se face atât în raport cu dispoziţiile din Norma metodologică din 15 septembrie 2005 pentru aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 (Anexa 1, art. 1, pct. 1) cât şi în raport cu Decizia Curţii

Constituţionale nr. 128 din 6 decembrie 1995, prin care s-a constatat că prevederile Decretului nr. 221/1960 sunt neconstituţionale, fiind contrare legii fundamentale şi că, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţia României adoptată în anul 1991, sunt abrogate, iar prevederile H.C.M. nr. 792/1960 au devenit caduce, acestea fiind norme de aplicare a Decretului nr. 221/1960.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea entităţii investite de lege, respectiv Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Romania, la emiterea Deciziei de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat, care a fost preluat în mod abuziv din proprietatea Parohiei Bisericii Armene din Iaşi şi care a fost situat în str. x din municipiul Iaşi, precum şi la înaintarea deciziei, împreună cu dosarul administrativ, direct Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 6 din 18 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanta Parohia Bisericii Armene Iaşi, prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, împotriva Deciziei nr. 9688/29.07.2021, emise de pârâta Comisia specială de retrocedare.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 6 din 18 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamanta Parohia Bisericii Armene Iaşi, prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit disp. art. 1 alin. (1), (4), (6) şi (7) din O.G. nr. 94/2000, pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, dar şi prevederile art. 44 şi art. 136 din Constituţia României.

Totodată, se reţine că instanţa de fond a refuzat să facă aplicarea Deciziei CCR nr. 128/1995.

Recurenta-reclamantă susţine că, în mod greşit prima instanţă nu a dat eficienţă dispoziţiilor legale sus-menţionate, deoarece terenul în suprafaţă de 247 m.p. situat în mun. Iaşi, str. x a fost preluat din proprietatea sa, ca efect al unor acte administrative emise de autorităţile comuniste, în baza unor acte normative adoptate în intervalul de referinţă al legii, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, considerate de legiuitorul actual, abuzive ab initio, dacă nu s-au acordat juste şi echitabile despăgubiri, în raport cu data preluării.

Astfel, dispoziţiile art. 31 pct. II din Decretul nr. 221/1960 prevedeau la lit. d) că bunurile urmărite se predau fără plată comitetelor executive ale sfaturilor populare, iar procesul-verbal nr. x/13.03.1961 făcea menţiunea că imobilul a fost predat fără plată reprezentantului Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Iaşi.

Imobilul a fost preluat de stat ca urmare a neachitării debitului asupra acestuia, fără însă ca în actul administrativ de preluare să se fi precizat tipul de datorii către stat ce nu au fost achitate, pentru ce perioadă, data scadenţei şi valoarea totală a debitului.

Prin urmare, decizia este lovită de nulitate absolută, conform dispoziţiilor C. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că nu a fost indicat textul legal incident din cuprinsul Decretului nr. 221/1960, nu există nicio dovadă în sensul că nu s-a prezentat niciun cumpărător din sectorul socialist, deşi licitaţia ar fi trebuit să fie deschisă participării oricăror persoane fizice sau juridice.

Prin urmare, Decizia nr. 1434/16.12.1960 este abuzivă şi se încadrează la teza prevăzută de disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sentinţa de fond realizând o greşită interpretare a acestor prevederi legale.

În ceea ce priveşte efectele Deciziei CCR nr. 128/1995, prima instanţă, în mod greşit a reţinut că decizia nu are incidenţă în speţă, întrucât raportul juridic dedus judecăţii în prezenta cauză nu vizează modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului de la reclamant la Statul român, ci dreptul reclamantului la retrocedarea proprietăţii sale ce a fost preluată în mod abuziv, cu sau fără titlu, în condiţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Recurenta-reclamantă consideră că, deşi născut anterior adoptării Constituţiei din 1991, raportul juridic a produs efecte juridice, după adoptarea O.U.G. nr. 94/2000, fiind lipsită de relevanţă cauza preluării, respectiv a neachitării unui debit către statul comunist, deoarece, potrivit oricărei proceduri execuţionale, debitorului trebuie să i se restituie diferenţa între valoarea pretinsului debit şi valoarea de vânzare a imobilului, în acest sens fiind şi prevederile art. 31 pct. 2 din Decretul nr. 221/1960.

Interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a Deciziei CCR nr. 132/1994 este eronată, deoarece s-a ajuns la concluzia că diferenţa de regim juridic între proprietatea privată şi proprietatea publică, concretizate într-o procedură execuţională diferită, este constituţională, deşi decizia se referă la alte situaţii decât cele avute în vedere de art. 41 alin. (2) din Constituţie (art. 44 alin. (2), potrivit Constituţiei revizuită în anul 2003).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (C.S.R.) s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că în mod temeinic şi legal a respins instanţa de fond contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 9688/29.07.2021, dând eficienţă normelor speciale în vigoare în materia restituirii proprietăţilor şi acordării de măsuri reparatorii, anume prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta-reclamantă a depus note de şedinţă prin care a solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei ca nefondate şi neîntemeiate şi a reiterat argumentele invocate în susţinerea recursului promovat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului exercitat în cauză

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prevăd că aceste imobile, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile ordonanţei de urgenţă.

Potrivit pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilele aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Instanţa de fond, interpretând şi aplicând dispoziţiile legale sus-menţionate, a reţinut că există puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte îndeplinirea cumulativă a celei de-a doua condiţii legale instituite prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului cu sau fără titlu, de statul român, în perioada de referinţă.

În cuprinsul considerentelor sentinţei recurate s-a făcut referire la modul în care a fost preluat imobilul în discuţie, respectiv prin Decizia nr. 1434/16.12.1960 emisă de Comitetul Executiv al Statului Popular al Oraşului Iaşi şi procesul-verbal nr. x/15.03.1961 întocmit de agentul de urmărire din cadrul Secţiunii Financiare a Statului Popular Oraş Iaşi, de unde rezultă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 221/1960, ca urmare a neachitării unui debit datorat statului de către reclamantul-proprietar.

În cauză s-a întocmit un dosar de urmărire asupra imobilului, s-a fixat termen de vânzare la data de 28.11.1960, conform publicaţiei de vânzare nr. x, când nu s-a prezentat niciun cumpărător din sectorul socialist, astfel că imobilul a revenit fără plată Comitetului Executiv al Statului Popular al Oraşului Iaşi.

Prima instanţă a considerat că preluarea imobilului de statul român s-a făcut în baza unui titlu, iar preluarea nu a fost abuzivă.

Prima instanţă a reţinut că procedura Decretului nr. 221/1960 se aplica atât persoanelor fizice, cât şi juridice, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 128/1995 nu este incidentă, întrucât raporturile juridice privind modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului de la reclamant la Statul Român s-a născut anterior adoptării Constituţiei din 1991, astfel că nu se poate considera că prevederile Decretului nr. 221/1960, referitoare la executarea silită împotriva persoanelor fizice a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste sunt abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţia României.

Instanţa de fond a citat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 132/1994, potrivit cărora instituirea unei proceduri de executare solită pentru ipoteza în care proprietarul nu îşi îndeplineşte de bună voie obligaţiile, nu este neconstituţională.

Faptul că, în concret, nu rezultă cuantumul debitului, în opinia primei instanţe, nu este suficient pentru a se considera că imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român.

Recurenta-reclamantă, din perspectiva criticilor întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (arătate mai sus), incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale a Românei n.128/1995, dar şi preluarea greşită a considerentelor Decizie Curţii Constituţionale a României nr. 132/1994.

Înalta Curte constată că, în temeiul disp. art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, se retrocedează/se aplică măsuri compensatorii pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, de statul român [...], în perioada de referinţă.

Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, ale imobilelor în discuţie, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile, în raport cu perioada preluării.

Existenţa unei proceduri execuţionale nu conduce la concluzia că preluarea proprietăţii de către stat s-a făcut cu acordarea vreunei despăgubiri juste şi echitabile, deşi imobilul a fost evaluat la suma de 65.000 RON.

Înalta Curte va constata astfel întrunirea motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale analizate din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000.

Cu privire la incidenţa Deciziei CCR nr. 128/1995, prin care s-a constatat că prevederile Decretului nr. 221/1960, referitoare la executarea silită împotriva peroanelor fizice, a creanţelor băneşti ale organizaţiei socialiste, sunt neconstituţionale, fiind contrare legii fundamentale, recurenta-reclamantă susţine că legiuitorul actual a considerat că actele emise în baza acestui decret sunt abuzive ab initio, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile, în raport cu data preluării, Înalta Curte reţine că decizia are în vedere executarea silită a creanţelor fostelor organizaţii socialiste şi a oricăror persoane juridice de drept privat ce urmează să se facă potrivit normelor de drept comun în materie.

Este vorba despre executarea silită efectuată după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, situaţie ce nu are legătură cu prezenta cauză, prin urmare decizia nu are efecte în dosarul de faţă.

În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei CCR nr. 132/1994, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 31 şi art. 32 din Decretul nr. 221/1960 şi ale art. 39-51 din HCM nr. 792/1960, Înalta Curte observă că dispoziţiile analizate nu au legătură cu prezenta cauză, nu s-au analizat textele legale din cuprinsul Decretului nr. 221/1960 ce se referă la faptul că procedura execuţională este aceeaşi atât în cazul persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

Ceea ce interesează în speţa pendinte este împrejurarea preluării imobilului reclamantei cu justă şi echitabile despăgubire sau dimpotrivă în lipsa unei atare despăgubiri, cum s-a stabilit deja prin considerentele de mai sus.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă şi se va casa sentinţa atacată.

În rejudecare, în temeiul disp. art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite în parte contestaţia formulată, se va anula în parte decizia administrativă contestată şi va fi obligată intimata să emită reclamantei o decizie de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru imobilul-teren în suprafaţă de 247 m.p. situat în mun. Iaşi, judeţul Iaşi şi să o înainteze Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor împreună cu dosarul administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Bisericii Armene Iaşi prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România împotriva sentinţei nr. 6 din 18 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte contestaţia formulată de reclamanta Parohia Bisericii Armene Iaşi prin Arhiepiscopia Bisericii Armene din România.

Anulează în parte Decizia nr. 9688/29.07.2021 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligă această entitate să emită reclamantei o decizie de persoană îndreptăţită la măsuri compensatorii pentru imobilul-teren în suprafaţă de 247 m.p. situat în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi, şi să o înainteze Secretariatului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu dosarul administrativ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.