Premature damages claim against Insurance Guarantee Fund upheld as correctly rejected.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la sediul acestuia sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată menţionate, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu.

La data de 31 august 2021 reclamanta a formulat o cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 3716,64 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective, iar în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1722 din 22 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei. A respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare.

A admis excepţia de prematuritate a acţiunii, astfel cum a fost modificată, invocată din oficiu, şi a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prematur formulată. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1722 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, că nelegalitatea hotărârii primei instanţe reiese din faptul că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, îndeplinind condiţiile prevăzute de acest text de lege, respectiv: să existe un act administrativ ilicit şi să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, a susţinut că aceste condiţii au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că în mod greşit a respins Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată a A., invocând depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, şi a fost obligat la soluţionarea pe fond a cererii. Prin urmare, în prezent există certitudinea existenţei unui act administrativ nelegal reprezentat de refuzul de plată.

În ceea ce priveşte prejudiciul a arătat că problema determinării acestuia este depăşită, deoarece, deşi nu este strict determinat, prejudiciul este uşor determinabil, cu atât mai mult cu cât sumele solicitate sunt sume pe care A. ar fi trebuit să le primească de la B. în temeiul dreptului de regres, iar potrivit prevederilor legale cererea de plată trebuie însoţită de documente doveditoare, în funcţie de natura acestora intervenind situaţii distincte.

O primă situaţie este aceea în care sumele solicitate de A. au fost stabilite deja prin hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu asiguratul falit, fiind ataşate cererii dosarul de daună deschis de A., în baza căruia a fost făcută plata către persoana prejudiciată, şi hotărârea judecătorească prin care a fost recunoscut dreptul A. împotriva B..

A doua situaţie este cea în care A. nu a reuşit să depună acţiune împotriva B., aceste sume fiind solicitate de la B. şi, ulterior, de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza dosarului de daună întocmit de A., aspectul comun ambelor situaţii, respectiv comun tuturor cererilor de plată, constând în faptul că pentru toate sumele solicitate de A. există un dosar de daună întocmit de asigurător, conform regulilor specifice aplicabile.

Faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, a conchis recurenta arătând faptul că rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor în analiza pe fond a cererilor de plată este pur formal, de vreme ce toate cererile de plată sunt deja însoţite de dosarele de daună deschise şi întocmite de asigurători cu respectarea normelor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Argumentul invocat de recurentă în sensul arătat constă în faptul că plăţile pe care Fondul a început să le facă ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, au corespuns sumelor solicitate de A., aşa încât este evident că în acest moment nu poate fi pus sub semnul întrebării caracterul determinabil şi cert al prejudiciului.

În continuare, a reiterat argumentele invocate în susţinerea temeiniciei cererii de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata accesoriilor, arătând că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1357 şi următoarele din C. civ.. Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în refuzul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a achita despăgubirile solicitate de A. prin cererea de plată, iar caracterul nelegal al refuzului de plată a fost stabilit definitiv prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A combătut susţinerile intimatului-pârât potrivit cărora nu poate fi obligat la plata de daune interese moratorii în considerarea faptului că legea nu stabileşte un termen în care acesta să analizeze cererile de plată şi să facă plata, subliniind că în temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, ori de câte ori legea nu stabileşte un termen pentru soluţionarea unei cereri, se consideră incident un termen general de 30 de zile.

Pe de altă parte, a arătat că neprevederea expresă de către lege a unui termen în sarcina Fondului, nu înseamnă că acesta poate soluţiona cererea conform propriei dorinţe, ci, trebuie să o execute de îndată, fiind una pură şi simplă, cu atât mai mult cu cât întreaga procedură de acordare a despăgubirilor este guvernată de celeritate.

De asemenea, a afirmat că nu pot fi primite nici susţinerile intimatului-pârât referitoare la imposibilitatea procesării cererilor de plată într-un timp scurt, datorată volumului mare al acestora, având în vedere că a procedat în timp scurt la plata, într-o primă etapă, şi apoi la respingerea cererilor de plată, aşadar, cererile de plată au fost procesate în pofida numărului mare, însă cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Sub aspectul cuantumului penalităţilor a invocat dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a arătat că nu sunt întemeiate susţinerile intimatului-pârât în sensul că poate plăti strict despăgubirile ce decurg din contractele de asigurare şi nu penalităţi sau daune interese moratorii, întrucât acest lucru ar echivala cu crearea unui caz excepţional de protecţie absolută de răspundere, regula generală fiind aceea că oricine cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sa ilicită este dator să-l repare.

În final, în susţinerea tezei subsidiare, a invocat prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind calculul dobânzii legale, mai exact dispoziţiile cuprinse la art. 3 alin. (2), care prevăd în mod expres modalitatea de calcul a dobânzii legale penalizatoare şi în raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante şi a menţionat că întârzierea în soluţionarea fondului cererii este imputabilă exclusiv Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Prin urmare, a apreciat că nu poate constitui temei pentru exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii argumentul conform căruia A. a solicitat obligarea sa la plata de daune interese moratorii, deşi Comisia Specială din cadrul FGA nu s-a pronunţat încă cu privire la fondul cererii de plată.

Un ultim argument invocat de recurentă în susţinerea opiniei conform căreia sunt îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata de penalităţi de întârziere este faptul că plata făcută de Fond dovedeşte fără echivoc că A. era îndreptăţită încă de la început la plata sumei solicitate, singurul motiv ce a determinat întârzierea la plată fiind refuzul nelegal al intimatului-pârât.

4. Apărările formulate în cauză. Aspecte procedurale.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 30 mai 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze. În esenţă, a susţinut că raţionamentul instanţei de fond este temeinic şi legal, în condiţiile în care nu au fost depuse documente din care să rezulte că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat pe fond cererea de plată.

Intimatul-pârât a mai depus o întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin intermediul căreia a invocat şi a susţinut excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a reiterat argumentele invocate în susţinerea solicitării de respingere a recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise prin intermediul cărora, în esenţă, a reluat susţinerile formulate prin cererea de recurs şi a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în dovedirea cărora a depus înscrisuri.

La termenul din 19 ianuarie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât, reţinând că motivele de recurs formulate de reclamantă se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi a apărărilor invocate de intimatul-pârât prin întâmpinările formulate în cauză, raportat la dispoziţiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante.

Demersul judiciar iniţiat de reclamanta A. S.A. are la bază cererea formulată de aceasta şi înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/16.03.2016, prin care a solicitat plata sumei de 1883,75 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări.

Prin decizia nr. 14452 din data de 03.05.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată menţionată, motivând că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile sale suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644 din 13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, şi a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2018, A. a solicitat anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fără a solicita şi despăgubiri constând în penalităţi sau dobânzi, în vederea obţinerii acestora formulând, pe cale separată, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a invocat excepţia prematurităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prematur formulată. Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că dreptul la despăgubirile pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, acesta depinzând de modul în care autoritatea va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligaţiei de executare a hotărârii jduecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Împotriva sentinţei de fond reclamanta a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menţionat, casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În esenţă, criticile recurentei-reclamante vizează aplicarea greşită a cadrului legislativ incident în materie, respectiv dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând că în mod greşit a reţinut prima instanţă neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru promovarea unei acţiuni de acest tip, anume să existe un act administrativ ilicit şi acţiunea să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut. Mai exact, a susţinut că aceste condiţii au fost îndeplinite odată cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că, în prezent, există certitudinea existenţei unui act administrativ nelegal constând în refuzul de plată. În plus, în ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat că acesta, deşi nu este strict determinat, este uşor determinabil.

Aşadar, critica părţii se fundamentează pe argumentul conform căruia instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că intimatul-pârât a început să facă plăţi după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pretinzând că acest aspect rezultă dintr-un extras de cont depus la dosar.

Deşi este real că la data de 29 octombrie 2021, deci ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata unor creanţe de asigurări către A., din probatoriul administrat în cauză nu rezultă dovezi certe în sensul că una dintre aceste plăţi este cea vizată de cererea ce face obiectul prezentei cauze. Prin urmare, nefiind susţinute de un suport probator corespunzător, alegaţiile recurentei-reclamante nu pot fi primite.

Pe de altă parte, este de observat că, în cadrul dosarului amintit, s-a dispus doar anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanţă de asigurări solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase. Cum, în cauză, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost confirmată, dar nici infirmată de către instanţa de judecată, iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale odată cu acţiunea în anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea prejudiciului pretins sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, devreme ce instanţa a fost învestită, în dosarul nr. x/2018, exclusiv cu anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, nu şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

Recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind astfel că legătura de cauzalitate este în mod evident îndeplinită în cauză.

Din analiza acelei decizii rezultă însă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Or, atât timp cât soluţionarea cauzei respective nu a vizat fondul cererilor de plată, ci depăşirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, în interpretarea nelegală dată de pârât dispoziţiilor legale menţionate, nu se poate susţine cu suficient temei că ar fi îndeplinite în speţă condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existenţa unui act administrativ ilicit şi cunoaşterea sau posibilitatea cunoaşterii prejudiciului, urmarea soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta, deoarece, efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale aplicabile în materie, dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată. Din probatoriul administrat în dosar nu rezultă însă că intimatul-pârât a soluţionat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze şi a achitat suma pretinsă prin aceasta şi nici că ar fi emis o altă decizie de respingere totală sau parţială a pretenţiilor formulate prin cererea de plată în discuţie.

În aceste condiţii, dreptul reclamantei la despăgubirile pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau dobânzii legale nu a devenit actual prin anularea deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 14452/03.05.2018, acesta fiind condiţionat de modalitatea în care autoritatea pârâtă va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligaţiei de executare a hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1722 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.