Whether late-payment penalties for delayed insurance claims constitute "insurance claims" covered by the Insured Persons' Guarantee Fund under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 26078/30.03.2021 emisă de pârât, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a deciziei menţionate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 578,66 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea litigiului.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 1512 din 27 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1512 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 26078 din 30.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării pârâtului la plata sumei de 578,66 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul prezentării situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.

Sub un prim aspect, a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

A considerat, faţă de aspectele reţinute în paragrafele evocate, că rămâne de stabilit dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care reprezintă creanţe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care nu reprezintă creanţe de asigurări). Or, este evident că penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Sub un al doilea aspect sentinţa de fond a fost considerată parţial nemotivată întrucât instanţa a omis să analizeze motivul de contestaţie prin care a invocat nerespectarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, pentru a demonstra că penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA, arătând în acest sens că, în materia asigurărilor RCA, conţinutul contractului de asigurare este format din prevederile Legii nr. 136/1995 şi din cele ale Normei nr. 14/2011. Cu alte cuvinte, prima instanţă a omis să analizeze efectele art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011 şi a reţinut în mod simplist că penalităţile de întârziere rezultă din normă, iar nu din contractul de asigurare, în ipoteza în care ar fi avut în vedere acest aspect existând o probabilitate destul de mare să ajungă la o altă concluzie pe fondul cauzei.

În continuare, a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici susţinând că, în conformitate cu dispoziţiile legale citate din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, fiind astfel eronat argumentul contrar reţinut de instanţa de fond, cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabileşte că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conţinut este reglementat prin lege.

În plus, citând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menţionată, a precizat că, potrivit acestora, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi prin cele din respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi art. 37 alin. (1) din aceeaşi Normă privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

În concluzie, toate cele trei categorii de creanţe, respectiv: despăgubirile, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contractul de asigurare.

De asemenea, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare (faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare), nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Cu toate acestea, instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere ca nefiind creanţe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând criteriul de calificare prevăzut de lege şi validat de Înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020, ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare, faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare fiind un accesoriu, neputând atrage concluzia că ar fi datorate în baza contractului de asigurare RCA.

A mai susţinut recurenta nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării art. 18 din Legea nr. 213/2015, citat în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea căruia rezultă că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Astfel, conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a arătat că art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În final, a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, apreciind că prima instanţă a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc, anume pe aceea de creanţe de asigurare. În aceste condiţii, făcând aplicarea principiului amintit, rezultă că penalităţile de întârziere au acelaşi regim juridic ca şi creanţa principală pe care o însoţesc, anume despăgubirea, fiind, ca atare, tot creanţe de asigurare.

În consecinţă, reţinând că penalităţile de întârziere nu reprezintă o creanţă de asigurare în pofida faptului că ele însoţesc şi sunt izvorâte dintr-o creanţă de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), a considerat că instanţa de fond a încălcat principiul accesorium sequitur principale. În plus, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea înregistrată la 7 martie 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizaţie sau primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere sau de cheltuielile de judecată, sancţiunea plăţii acestora survenind în urma altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Deşi din considerentele Deciziei nr. 29/2020, citate în cauză de recurenta-reclamantă, rezultă că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare, acestea aparţin asigurătorului falit şi nu Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu atât mai mult cu cât recurenta nu are încheiat un contract de asigurare şi nici nu este beneficiara contractului de asigurare al asigurătorului falit, ci vine prin subrogare.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., şi a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, raportat la dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru considerentele ce succed.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante.

1.1. Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea recursului formulat, în primul rând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată este parţial nemotivată.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a omis să analizeze motivul de contestaţie prin care a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, pentru a demonstra că penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA, apreciind că în materia asigurărilor RCA conţinutul contractului de asigurare este format din prevederile Legii nr. 213/2015 şi din cele ale Normei nr. 14/2011.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar şi cu soluţia adoptată în dispozitiv, iar judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic si gradual considerentele ce au fundamentat soluţia adoptată, aceasta putând fi supusă controlului de legalitate conform regulilor aplicabile.

Astfel, din considerentele expuse la pagina 8 a sentinţei recurate rezultă că prima instanţă a analizat susţinerile părţii referitoare la faptul că penalităţile de întârziere ar avea izvorul în contractul de asigurare. Sub acest aspect a reţinut, în esenţă, că reglementarea prin Ordinul CSA nr. 14/2011 a condiţiilor contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA, precum şi a obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere în cazul neexecutării obligaţiei de plată a despăgubirii conform contractului, nu este un element suficient pentru a le conferi acestor penalităţi o natură juridică contractuală, identică cu aceea a despăgubirii şi implicit obligaţia Fondului de a le achita.

În accepţiunea art. 425 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a art. 6§1 CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor sau apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică.

În speţă, din argumentele primei instanţe rezultă că aceasta a analizat chestiunea evidenţiată de recurentă, astfel că nu se verifică ipoteza lipsei de motivare a hotărârii din perspectiva reliefată. Împrejurarea că partea nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind întrunit în cauză.

1.2. Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale.

Chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei amintite şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere solicitate nu îşi au sursa într-un contract de asigurare şi nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizaţie sau primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere solicitate, sancţiunea plăţii acestora survenind în urma altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere este o obligaţie civilă care are o natură legală şi care se activează în temeiul dispoziţiilor legale, în cazul neexecutării la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii de către asigurător.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.

Astfel, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 defineşte creanţele de asigurări ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În contextul legislativ reliefat, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi nu rezultă din contractul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurări rezultă cu puterea evidenţei că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

Conform art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

La art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la articolul 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Aşadar, art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a) - d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, norme cu privire la care Înalta Curte reţine că nu pot fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, este de observat că art. 2214 din C. civ. prevede că: " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Altfel spus, finalitatea constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor este aceea de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere.

Dimpotrivă, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent. De altfel, art. 1535 din C. civ. prevede: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a despăgubirii.

În acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că B. S.A. nu datorează penalităţile în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, această obligaţie rezultând exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor ce derivă din contractul de asigurare.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit la termen obligaţiile.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere, având în vedere că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta, deoarece, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În virtutea aceloraşi argumente nu pot fi reţinute nici susţinerile formulate sub aspectul caracterului accesoriu al penalităţilor de întârziere, întrucât acest caracter nu le conferă natura unor creanţe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, atât timp cât vizează inacţiuni subsecvente naşterii obligaţiei principale, respectiv faptul că asigurătorul RCA nu-şi îndeplineşte obligaţiile legale sau şi le îndeplineşte în mod defectuos, diferenţa de tratament juridic din perspectiva garanţiei legale instituite prin legea specială fiind justificată de premisele diferite ale celor două tipuri de creanţă.

Ca urmare, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări şi penalităţilor de întârziere, deoarece această noţiune se determină prin raportare la normele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurentă din perspectiva încălcării art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate de art. 2210 C. civ. fiind, în consecinţă, nefondate.

Cât priveşte critica privind încălcarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu poate fi primită, argumentele invocate de parte în susţinerea opiniei exprimate din această perspectivă reflectând propriul demers interpretativ al cadrului normativ incident în materie, nefiind în măsură să atragă nelegalitatea soluţiei atacate.

Este real că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un garant al asigurătorului, fiind un garant sui generis ce răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia nu are obligaţia de a plăti şi penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment. Or, raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, întrucât dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care intervine falimentul asigurătorului.

În atare situaţie, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalităţii.

În concluzie, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalităţii.

Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că sunt lipsite de fundament criticile părţii întemeiate pe încălcarea acestor considerente obligatorii.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere, ci, doar a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Aşadar, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să fie izvorâte din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată în termenul prevăzut de norma RCA, dând naştere la drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În plus, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, rezultând indubitabil că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului şi a altor obligaţii decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia să le plătească din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a Deciziei nr. 26078/30.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurare şi nu îşi au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi nu în mod direct în contractul de asigurare, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nefiind apte să conducă la casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost pronunţată cu o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1512 din 27 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.