Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1945/2023 AI generated

Insurance guarantee fund liability: exclusion of late-payment penalties and court costs from statutory insurance claims definition

Case Number Decizia nr. 1945/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal, upholding the lower court’s dismissal and rendering the decision final in favor of the defendant insurance guarantee fund. The dispute centered on an administrative-constitutional challenge to a fund decision refusing payment of approximately 2,013 RON in late-payment penalties and judicial costs arising from an auto liability insurance claim, which the appellant argued constituted insurance claims payable by the fund following the insurer’s insolvency. The court held that under the Insurance Guaranty Fund Law, specifically Articles 2 and 4, the fund’s liability is limited to compensation or indemnities resulting directly from insurance contracts and does not extend to civil-law penalties or litigation costs caused by the insured’s delictual conduct; citing Article 1535 of the Civil Code and Directive 2009/138/CE, the court determined that such ancillary sums are not "insurance claims" but separate civil obligations of the insolvent insurer, for which the proper remedy is inscription in the bankruptcy estate, not payment by the guarantee fund.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, art. 486 C. proc. civ, art. 18 din Legea nr. 213/2015; Insurance guarantee fund liability: exclusion of late-payment penalties and court costs from statutory insurance claims definition: The dispute centered on an administrative-constitutional challenge to a fund decision refusing payment of approximately 2,013 RON in late-payment penalties and judicial costs arising from an auto liability insurance claim, which the appellant argued constituted insurance claims payable by the fund following the insurer’s insolvency. The court held that under the Insurance Guaranty Fund Law, specifically Articles 2 and 4, the fund’s liability is limited to compensation or indemnities resulting directly from insurance contracts and does not extend to civil-law penalties or litigation costs caused by the insured’s delictual conduct; citing Article 1535 of the Civil Code and Directive 2009/138/CE, the court determined that such ancillary sums are not "insurance claims" but separate civil obligations of the insolvent insurer, for which the proper remedy is inscription in the bankruptcy estate, not payment by the guarantee fund.

Keywords

AI generated
liability of the insurer insurance guarantee fund costs of late payment bankruptcy estate insolvency compensation indemnity insurance

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
(fosta SC "A." SA), invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015
Aşadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurare în speţă rezultă dintr-un raport de asigurare, iar în temeiul art.
art. 4 din Legea nr. 213/2015
(fosta SC "A." SA), invocând dispoziţiile art. 488 alin.
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005
(fosta SC "A." SA), invocând dispoziţiile art. 488 alin.
art. 486 C. proc. civ
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art.
art. 18 din Legea nr. 213/2015
4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art.
art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004
213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin.
Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015
Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural provision cited as the basis for dismissing the appeal and upholding the lower court's judgment.

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004

Substantive provision cited in conjunction with procedural rules to justify the dismissal of the administrative appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.05.2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

I. Anularea Deciziei nr. 5617/24.04.2017, emisă de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.013,41 RON, formulată de reclamantă în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plată a sumei de 2.013,41 RON;

III. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4802/07.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A..

Prin decizia civilă nr. 267/21.01.2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A., a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti la data de 21.04.2021 sub nr. x/2017*.

2. Hotărârea primei instanţe în fond după casare.

Prin sentinţa civilă nr. 277 din data de 07.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 277 din data de 07.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. B. S.A. (fosta SC "A." SA), invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, susţinerea FGA că acesta nu preia obligaţiile asigurătorului RCA este nefondată, întrucât prevederea legală precizează că acesta "nu preia funcţiile unui asigurător", care, fiind o noţiune lato sensu, se refera la obiectul de activitate raportat la dispoziţii legale aplicabile unui asigurător, ceea ce nu este aplicabil în sensul nerecunoaşterii unui titlu executoriu şi a plăţii despăgubirilor.

Menţionează faptul că penalităţile de întârziere acordate nu au fost solicitate potrivit legislaţiei ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanţa nr. 13/2011, ci potrivit reglementarii legale a contractului de asigurare RCA, sub denumirea de reactualizare a despăgubirii.

Totodată, cheltuielile de judecată în acestă materie, nu se acordă doar prin aplicarea legislaţiei procesuale, ci şi din perspectiva considerării de către legiuitor a acestor cheltuieli drept parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA.

Prin considerentele hotărârii atacate, nu se tine cont de faptul că un-titlu executoriu este opozabil erga omnes, şi trebuie respectat întocmai şi nu se distinge între dosarele administrative care se soluţionează prin plata despăgubirilor fără reactualizare şi cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii.

Aşadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurare în speţă rezultă dintr-un raport de asigurare, iar în temeiul art. 9 din Norma nr. 16/2015, creanţa de asigurare reprezintă despăgubirea reactualizată şi cheltuielile de judecată conform titlului executoriu, astfel că delimitarea instanţei de fond este neîntemeiată, fiind o superficială interpretare fără fundament, care, în situaţia unui precedent judiciar ar crea flagrante inechităţi între creditori, cu consecinţa prejudicierii unora.

Atâta vreme cât legiuitorul nu delimitează între soluţionarea cererilor de plată administrative şi a celor în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, ci delimitează/limitează numai plata sumei maxime de FGA, consideră că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu scopul FGA şi totodată cu principiul recunoaşterii şi opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti oricărui debitor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că sancţiunea penalităţilor şi obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată survin în urma unor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat şi stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere în definiţiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 sau Legea nr. 246/2015. Prin urmare, având în vedere că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare, acestea nu fac parte din creanţele de asigurări definite potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005 şi nu pot fi plătite recurentei-reclamante din fondurile sale.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 05 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Anularea Deciziei nr. 5617/24.04.2017, emisă de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.013,41 RON şi plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea litigiului.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răpsunde punctual motivelor invocate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2, art. 4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

În esenţă, chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului C. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin sentinţa civilă nr. 18534/05.012.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reţinute, de altfel, şi de către judecătorul fondului, care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul C. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul C. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi a considerentelor reţinute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, recurenta-reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 5617/24.04.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea acestora reclamantul are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. (fosta SC "A." SA) împotriva deciziei nr. 277 din 7 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.