Judicial bailiff suspension during preventive measures: Failure to establish comparable circumstances and protected criteria negates direct discrimination claim

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.01.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 806 din data de 13.11.2019, ca nelegală şi neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la emiterea unei noi hotărâri prin care să fie înlăturate consecinţele faptei discriminatorii.

Totodată, reclamantul a solicitat constatarea şi sancţionarea intervenientului Ministrul Justiţiei pentru faptele de discriminare, restabilirea situaţiei anterioare discriminării şi obligarea acestuia la plata amenzii contravenţionale şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 10.12.2020, în conformitate cu prevederilor art. 78 C. proc. civ. (în referire la art. 161 din Legea nr. 554/2004), s-a admis cererea de introducere în cauză a Ministerului Justiţiei şi Ministrului Justiţiei, în calitate de intervenienţi.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 709 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării şi intervenienţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat existenţa unor motive contradictorii, arătând că, deşi, instanţa de fond a constatat că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu şi-a motivat întrutotul în drept şi în fapt Hotărârea nr. 806/13.11.2019, totuşi a apreciat-o ca fiind legală, precizând că va suplini această lipsă/insuficientă motivare. Or, instanţa de judecată nu poate să se substituie niciuneia dintre părţi şi, prin urmare, nu poate să acopere lipsa/insuficienta motivare a actului administrativ, instanţa trebuind să fie obiectivă şi imparţială conform principiului instituit de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, în opinia recurentului, reprezintă motive străine de natura cauzei considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că la dosarul executorului judecătoresc B. - Vicepreşedinte al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bacău, de la Ministerul Justiţiei nu se regăsesc acte care să ateste că faţă de acesta s-a dispus măsura arestării preventive ori arestului la domiciliu, dând eficienţă juridică probatorie susţinerilor intervenientului Ministerul Justiţiei.

Instituirea măsurii arestării preventive ori arestului la domiciliu a fost de notorietate publică, apărând în toate publicaţiile mass-media. Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Uniunea Executorilor Judecătoreşti din România sunt în culpă pentru neaducerea la cunoştinţa Ministrului Justiţiei aceste aspecte şi prin aceasta, de împiedicare a aplicării prevederilor legale ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 - suspendării exercitării profesiei pe durata existenţei acestor proceduri.

Totodată, reprezintă motive străine de natura cauzei şi aprecierea instanţei de fond a exprimării reclamantului ca fiind tendenţioasă în ce priveşte obiectivitatea Ministrului/Ministerului Justiţiei în cazul neînregistrării situaţiei executorului B..

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – reclamant a susţinut următoarele:

În mod greşit, instanţa de fond a reţinut că situaţia executorului judecătoresc C. de a fi fost condamnat în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 147/P/19.12.2014, dar căruia Ministerul Justiţiei i-a permis să-şi exercite profesia de executor judecătoresc până la data pronunţării sentinţei penale, nu este similară cu cea a recurentului.

Înscrisurile depuse la dosarul de fond evidenţiază faptul că situaţia este similară cu a recurentului, căruia însă i s-a permis să îşi exercite profesia de executor după trecerea a 4 ani de la data ridicării măsurilor şi numai ca urmare a pronunţării unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a obligat Ministerul Justiţiei în acest sens.

Ministerul Justiţiei a precizat că executorul judecătoresc C. a fost condamnat în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 147/P/19.12.2014, iar Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei au emis Ordinul nr. 147/21.01.2015 pentru suspendarea în profesie după emiterea acestei decizii, fapt care corespunde prevederii art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

Însă, executorului judecătoresc C. i s-a permis să îşi exercite profesia de executor până la data condamnării în primă instanţă, lucru care nu i s-a permis recurentului, cu toate că faţă de acesta, începând cu data de 26.03.2018, au încetat toate măsurile preventive şi orice altă măsură, conform încheierii din data de 26.03.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apei Bucureşti, prin care s-a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de reclamant şi a tuturor altor măsuri subsecvente, cercetarea penala nefiind finalizată nici la data prezentelor concluzii scrise.

De asemenea, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că situaţia executorului judecătoresc D. nu este similară cu cea a recurentului. Chiar intervenienţii recunosc că au redat imediat dreptul acestuia de a-şi exercita funcţia de executor ca urmare a faptului că ÎCCJ a anulat măsura preventivă prin hotărârea nr. 1401/2015, lucru care nu s-a întâmplat faţă de recurent la data de 26.03.2018, când i s-au ridicat toate măsurile preventive conform Minutei penale din 26.03.2018 dispuse de Curtea de Apel Bucureşti. Prin urmare, există situaţie similară cu cea a executorului judecătoresc prin raportarea la anularea măsurilor preventive.

Referitor la executorul judecătoresc B., recurentul a făcut trimitere la susţinerile expuse în cadrul motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., afirmând în completare că, atât timp cât informaţiile despre arestarea preventivă şi apoi condamnarea în prima fază judecătorească a acestuia erau şi sunt de notorietate publică (dosar nr. x/2016 - inculpat B., faţă de care s-a dispus luarea măsurii de arestare preventive pentru o durată de 30 de zile de la data de 25.11-2016 până la data de 24.12.2019), situaţia similară a fost probată.

A mai susţinut recurentul că este nelegală şi netemeinică reţinerea primei instanţe în sensul că nu există discriminare, întrucât recurentul nu a probat similitudinea cu cazurile celorlalţi executori menţionaţi, respectiv nu s-a prezentat "termenul de comparaţie" şi nu este îndeplinită cerinţa existenţei "unui criteriu protejat".

Contrar reţinerii instanţei de fond, reclamantul – recurent a făcut trimitere la prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 188/2000 în cuprinsul Petiţiei depuse la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (paragraf 7 dosar fond instanţă), în cuprinsul cererii de chemare în judecată (paragraf 3 dosar instanţă fond) şi în cadrul concluziilor scrise.

A mai susţinut recurentul că, în cauză, sunt identificate caracteristicile protejate, având în vedere că: premisele discriminării între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", "caracteristica protejată" este egalitatea în faţa legii prin aplicarea de tratament egal, aplicarea/interpretarea în acelaşi fel a unei prevederi legale, în speţă a art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin articolul 20 instituie " Egalitatea în faţa legii", respectiv "toate persoanele sunt egale în faţa legii"; în temeiul Cartei sociale europene, lista criteriilor de discriminare interzise menţionate la articolului E din carta (revizuită) nu este exhaustivă, iar legislaţia privind nediscriminarea are scopul de a oferi tuturor persoanelor o perspectivă egală şi echitabilă de acces la oportunităţile disponibile într-o societate.

Cu privire la "termenul de comparaţie", jurisprudenţa şi doctrina stabilesc că tratamentul mai puţin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situaţie similară. Prin urmare, pentru a stabili dacă o persoană a fost supusă unui tratament mai puţin favorabil, este necesar un "termen de comparaţie" adecvat, şi anume o persoană aflată în circumstanţe foarte similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat"; discriminarea poate fi stabilită fără o discuţie explicită în acest sens, iar înscrisurile depuse de recurent la dosarul de fond privind situaţiile celor trei executori judecătoreşti la care s-a raport sunt edificatoare şi temeinice.

În ceea ce priveşte "discriminarea directă", recurentul a arătat că în centrul acesteia se află tratamentul mai puţin favorabil la care este supusă o persoană - prima caracteristică a discriminării directe fiind o dovadă a diferenţei de tratament. Discriminarea directă poate rezulta, de asemenea, din tratarea aceloraşi persoane în acelaşi mod în situaţii diferite.

Referitor la "discriminarea indirectă", atât dreptul UE, cât şi cel al CoE recunosc că interzicerea tratamentului diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii similare poate să nu fie suficientă pentru a obţine o egalitate de fapt. În unele situaţii, asigurarea aceluiaşi tratament persoanelor aflate în situaţii diferite poate dezavantaja anumite persoane. În acest caz, nu tratamentul diferă, ci efectele tratamentului respectiv, care vor fi resimţite în mod diferit de persoane având caracteristici diferite.

A mai susţinut recurentul că emiterea Ordinului nr. 1097/C/17.02.2021, prin care Ministerul Justiţiei recunoaşte că recurentul poate să îşi execute activitatea de executor judecătoresc cu data de 27.04.2018 (în fapt, reluarea activităţii de executor judecătoresc s-a realizat cu data de 17.02.2021 - data emiterii ordinului), nu anulează existenţa discriminării şi nici culpa pentru prejudiciul produs recurentului prin faptul că peste 4 ani (27.04.2018 până la 17.02.2021) acestuia i-a fost interzis în mod abuziv şi nelegal dreptul de a-şi desfăşura activitatea de executor judecătoresc, deci i s-a interzis dreptul la munca şi i s-a produs o pagubă financiară decurgând din lipsirea de veniturile obţinute din desfăşurare activităţii şi obligarea recurentului şi a familiei acestuia la o stare de paupertate, încălcându-se art. 47 din Constituţie, care obligă statul să ia masuri de protecţie socială şi să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, cetăţenii având dreptul la pensie şi asistenţă socială.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Recurentul – reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte constată că motivul de recurs ce se circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu are incidenţă în cauză, judecătorul de fond folosind, în redactarea sentinţei pronunţate, un raţionament logico juridic lipsit de contradicţii şi care, justifică, în final, soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat priveşte situaţiile în care instanţa de control judiciar nu poate desluşi starea de fapt reţinută de prima instanţă sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluţiei, din cauza lipsei motivării ori a motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii.

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanţe, susţinerile recurentului nu se confirmă; expunerile instanţei de fond nu sunt contradictorii, iar nemulţumirile recurentului faţă de considerentele primei instanţe ce au condus la soluţia pronunţată în cauză, nu se pot traduce prin faptul că aceasta a utilizat o motivare contradictorie sau că motivele sunt străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului referitoare la aspectul suplinirii motivării hotărârii CNCD de către judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ beneficiază, în virtutea dispoziţiilor din Legea nr. 554/2004, de plenitudinea atribuţiilor jurisdicţionale, inclusiv sub aspectul examinării şi clarificării tuturor elementelor relevante, în scopul verificării legalităţii actului administrativ atacat.

Prin urmare, prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată, în limita învestirii, neexistând temeiuri pentru a-i reproşa că ar fi încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Examinând documentaţia care a stat la baza emiterii Hotărârii C.N.C.D. nr. 32 din 17.01.2018, constând în înscrisuri, instanţa de fond a constatat că în mod legal s-a reţinut în cauză că faptele prezentate de CNCD nu reprezintă discriminare, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Efectuând propria evaluare a materialului probator, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare: "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau orice alte domenii ale vieţii publice".

Prin raportare la criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte nu poate reţine în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricţie, excludere, deosebire, preferinţă între persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege şi care au ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice relativ la entităţile publice reclamate.

Aşa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile; ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

Dispoziţiile art. 20 alin. (6) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în faţa CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât şi de tratatele internaţionale la care Statul Român este parte - dispoziţiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie. Dreptul UE şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă", deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudenţa sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Reclamantul pretinde că, în privinţa sa, intervenienţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei au săvârşit o faptă de discriminare, constând în încălcarea dreptului acestuia de a presta şi a desfăşura activitatea de executor judecătoresc, în condiţii de egalitate cu alţi executori judecătoreşti, menţionaţi de recurent, care s-au aflat în situaţii similare cu acesta.

Concret, recurentul a arătat că, deşi prin încheierea din data de 26.03.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Bucureşti, secţia I Penală, s-a dispus revocarea măsurii preventive a controlului judiciar, măsura de încetare a suspendării din funcţia de executor judecătoresc şi, implicit, de reluare a activităţii, s-a dispus numai după soluţionarea dosarului nr. x/2018, fiind vorba despre verificarea menţinerii măsurii de suspendare pentru care competenţa a aparţinut instanţei de judecată, după ce Ministerul Justiţiei a emis adresele nr. x/06.06.2018 şi nr. y/18.07.2018, prin care au apreciat că nu pot da curs solicitării recurentului-reclamant în raport de prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

Cu toate acestea, faţă de alţi executori judecătoreşti (C., D. şi B.), care se aflau în cercetare penală sau chiar în stare de judecată, Ministerul Justiţiei nu a luat măsura suspendării din funcţie.

Înalta Curte reţine că, în esenţă, atunci când se analizează dacă a avut loc o discriminare directă, se evaluează dacă tratamentul mai puţin favorabil se datorează unui "criteriu protejat" care nu poate fi separat de factorul specific care face obiectul plângerii. Tratamentul mai puţin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situaţie similară.

Atât instanţa de fond, cât şi intimatul - pârât în mod corect au constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele de existenţă a unui "criteriu protejat", modalităţile diferite de interpretare a legii nefiind considerat "criteriu protejat" pentru stabilirea unor fapte de discriminare.

Totodată, recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa unei situaţii de comparaţie, condiţie esenţială pentru reţinerea unei fapte de discriminare.

În ceea ce priveşte situaţia executorului judecătoresc C., încetarea suspendării din exerciţiul funcţiei s-a dispus în considerarea soluţiei definitive de achitare dispusă în cauza penală, prin decizia penală nr. 219/12.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală. Ori, situaţia recurentului - reclamant a fost calificată corect ca fiind diferită, întrucât în cazul său s-a dispus doar încetarea unei măsuri preventive, ceea ce nu echivalează cu achitare ca modalitate de rezolvare a acţiunii penale, conform art. 396 din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

De asemenea, dacă în cazul executorului judecătoresc C. s-a dispus suspendarea pentru ipoteza conform căreia "s-a dispus în primă instanţă condamnarea", potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în situaţia recurentului - reclamant suspendarea s-a dispus întrucât în privinţa sa a fost luată măsura preventivă a arestării (ulterior înlocuită), ipoteză prevăzută tot de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

În mod corect s-a reţinut că recurentul nu se află într-o situaţie similară nici cu executorul judecătoresc D., întrucât măsura arestării la domiciliu dispusă faţă de acesta a fost desfiinţată/anulată în totalitate, iar nu înlocuită cu altă măsură, ca în cazul recurentului.

În privinţa executorului judecătoresc B., susţinerea recurentului referitoare la faptul că instituirea măsurii arestării preventive ori arestului la domiciliu a fost de notorietate publică, apărând în toate publicaţiile mass-media, precum şi invocarea culpei Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Uniunii Executorilor Judecătoreşti din România pentru neaducerea la cunoştinţa Ministrului Justiţiei aceste aspecte nu prezintă nicio relevanţă, atât timp cât la dosarul profesional al executorului judecătoresc menţionat, aflat în arhiva Serviciului Profesii Juridice Conexe din cadrul Ministerului Justiţiei, nu există niciun document din care să rezulte că s-a dispus faţă de acesta măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu, în dosarul în care are calitatea de inculpat, aşa cum prevede art. 50 din Legea nr. 188/2000.

Prin urmare, cazurile la care se raportează recurentul-reclamant sunt în mod evident distincte, cu elemente particulare, astfel încât în mod corect s-a stabilit că fapta sesizată nu ar putea fi considerată ca fiind una de discriminare, nefiind dovedită existenţa a unei situaţii de comparaţie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 709 din 28 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.