Judicial immunity from disciplinary review for discretionary fee reductions ex officio

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.07.2021 sub nr. x/2021 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C21-1056 din 01.07.2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1667/A din 28.05.2021 dispusă în lucrarea nr. 21-1519, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1689 din 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, precum şi faptul că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că nu a criticat nici raţionamentul magistratului, nici interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Astfel, a arătat că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 276 alin. (6) C. proc. pen., onorariul avocaţial poate fi redus chiar şi din oficiu atunci când acesta este vădit disproporţionat (ceea ce evident nu este cazul în speţa de faţă, onorariul solicitat fiind în valoare de 800 RON, din care au fost admişi 400 RON, cu atât mai mult cu cât onorariul se circumscrie grilei onorariilor minimale aprobat la nivelul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

În opinia sa, nu este vorba de un onorariu vădit disproporţionat, ci de o sumă derizorie, singurul prejudiciat fiind recurentul-reclamant care, deşi a avut câştig de cauză în procedura prevăzută de art. 340 C. proc. pen., a fost penalizat prin reducerea sumei pe care o are de recuperat (400 RON în loc de 800 RON).

Recurentul-reclamant a susţinut că nu aduce atingere principiilor independenţei judecătorilor şi nu pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărâri judecătoreşti, arătând faptul că fapta imputabilă magistratului este reducerea onorariului avocaţial, din oficiu, la jumătate (400 RON în loc de 800 RON) fără să fie îndeplinite condiţiile legale. Având în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu este îndeplinită teza privind faptul că onorariul avocaţial ar fi fost vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat. Suma de 800 RON nu este disproporţionată, ci este în acord cu prevederile legale şi ghidurile orientative ale onorariilor minimale.

A considerat că a solicita alte probe pentru a dovedi reaua-credinţă a magistratului înseamnă a goli de conţinut abaterea disciplinară învederată şi a lipsi de consistenţă juridică aceste norme şi proceduri. Imputabilitatea presupune aşadar o imputaţie psihică constând în stabilirea unei atitudini volitiv intelictive, caracterizate prin intenţie sau culpă în raport cu fapta săvărşită. A mai arătat că se află în situaţia unui fapt imposibil de probat, respectiv nu există un mijloc de probă, altul decât mărturisirea sau recunoaşterea judecătorului că a săvârşit abaterea disciplinară, deoarece recurentul-reclamant nu poate dovedi atitudinea volitiv intelectivă sub forma intenţiei sau culpei din mintea sau psihicul magistratului judecător a cărei sancţionare disciplinară a solicitat-o. Altfel spus, inspectorul judiciar a solicitat petentului "probatio diabolica", respectiv o probă imposibil de procurat pentru a dovedi cum a gândit şi acţionat domnul judecător.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază şi argumentele care susţin în totalitate soluţia la care a ajuns instanţa. Totodată, a arătat că sentinţa recurată nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a arătat că sentinţa atacată este temeinică şi legală. În mod corect a stabilit instanţa de fond că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate, apreciind că rezoluţia de clasare este legală, ca urmare a lipsei indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, înregistrată sub nr. x-1519, recurentul-reclamant A. şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la domnul judecător B. din cadrul Judecătoriei Rădăuţi care a soluţionat dosarul nr. x/2021, solicitând exercitarea acţiunii disciplinare faţă de acesta pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. 1667 din 28.05.2021 emisă în lucrarea nr. 21-1519, în temeiul art. 45 alin. (4) teza I din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, motivat de faptul că nu s-au conturat indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Împotriva rezoluţiei de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului Şef din 01.07.2021 emisă în lucrarea nr. C21-1056.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei Inspectorului Şef din 01.07.2021 emisă în lucrarea nr. C21-1056 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei nr. 1667 din 28.05.2021 emisă în lucrarea nr. 21-1519.

Prima instanţă a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Reclamantul a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurentul-reclamant argumente reale care să justifice invocarea sa.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă. Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurentul-reclamant ca atare.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurentul-reclamant reluând susţinerile din sesizare, fiind nemulţumit de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl priveşte pe magistratul judecător ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acestuia.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare: "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă.

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Instanţa de control judiciar observă că nemulţumirea recurentului-reclamant, care s-a materializat prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, o reprezintă chiar soluţia pronunţată de judecător prin încheierea nr. 205 din 24 martie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Rădăuţi.

În acest dosar, în baza art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., a fost obligat petentul C. să plătească intimatului A., suma de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea parţială a onorariului avocatului ales.

Pentru a decide în acest sens, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, judecătorul cauzei a avut în vedere obiectul dosarului, complexitatea acestuia, timpul dedicat de apărătorul intimatului pentru studierea dosarului, asistenţa şi reprezentarea acordată intimatului în şedinţa de judecată, faptul că dosarul a avut un singur termen de judecată, astfel că judecătorul de cameră preliminară a apreciat că suma de 400 RON este una rezonabilă, pertinentă şi obiectivă de natură a acoperi cheltuielile de judecată efectuate de intimat, fără a afecta contractul client-avocat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare însă, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale; dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

În deplin acord cu menţiunile din rezoluţia de clasare şi cu reţinerile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că aceste nemulţumiri, exprimate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării, excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorul care a instrumentat dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Rădăuţi a aplicat dispoziţiile legale prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speţă, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prima instanţă făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1689 din 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.