Fondul de Garantare a Asiguraților not liable for late-payment penalties as they do not constitute insurance claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei FGA nr. 25171/25.11.2020 şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 4.081,19 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 621 din data de 20 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 621 din data de 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020, instanţa de fond reţinând în mod eronat că A. S.A. nu are calitate de creditor de asigurare în sensul prevederilor Legii nr. 213/2015. De asemenea, instanţa de fond a nesocotit dezlegările deciziei anterior menţionate prin prisma faptului că nu a pus în aplicare considerentele ce reţin că daunele materiale, morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare.

În considerentele Deciziei ICCJ nr. 29/2020 se menţionează: (124) "Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural: - "creanţe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate acestea creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare."

Decizia nr. 29/2020 nu dezleagă doar problemele de drept la care se face referire prin dispozitiv, ci şi alte probleme care deşi nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susţină ulterior soluţia din dispozitiv. Chiar dacă s-ar reţine că potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. sunt obligatorii doar dezlegările date prin dispozitiv, dezlegările date de instanţa supremă prin considerentele unei decizii pronunţate în temeiul art. 519 din C. proc. civ. reprezintă cel puţin principii călăuzitoare. Or, respingând contestaţia formulată de reclamantă pe motiv că penalităţile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanţa de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a încălcat, totodată, prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare şi, prin urmare, nu reprezintă creanţe de asigurare. Prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, recurenta-reclamantă apreciază că încadrarea unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare nu este condiţionată de o culpă a asigurătorului în faliment, simpla reglementare prin contractul de asigurare RCA conferindu-le acestora natura unor creanţe de asigurare.

De asemenea, a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond reţinând că nu există un fundament legal pentru care FGA să poată fi obligat la plata penalităţilor de întârziere datorate de B.. Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, apreciază că FGA plăteşte despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurare, în calitate de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, iar nu ca urmare a unei culpe proprii.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că sentinţa de fond este dată cu încălcarea normelor de drept material invocate în contestaţie, instanţa de fond făcând trimitere la art. 2214 din C. civ., deşi acestea reprezintă norma generală de la care derogă norma speciala aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Or, potrivit art. 2213 din C. civ., "Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale". În acest context, a arătat că, potrivit art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma de bani necesară pentru acoperirea daunelor morale şi materiale astfel cum a reţinut instanţa de fond, ci inclusiv penalităţile de întârziere.

În final, a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, apreciind că prima instanţă a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc, şi anume aceea de creanţe de asigurare.

În susţinerea opiniei exprimate a afirmat că această aplicare a principiului accesorium sequitur principale este unanim recunoscută şi este prezentă în multiple materii, respectiv: dobânzile şi penalităţile care însoţesc o creanţă fiscală împrumută natura juridică a acesteia şi sunt la rândul lor creanţe fiscale; dobânzile care însoţesc o creanţă bancară împrumută natura acesteia şi au, la rândul lor, natura şi regimul juridic al unei creanţe bancare.

Prin urmare, reţinând că penalităţile de întârziere nu reprezintă o creanţă de asigurare în pofida faptului că ele însoţesc şi sunt izvorâte dintr-o creanţă de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), consideră că instanţa de fond a încălcat în mod flagrant principiul accesorium sequitur principale.

În plus, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, apreciază că nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume, deoarece penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamanta A. S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia.

Or, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma intrării în faliment a B. S.A., a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 4.081,19 RON reprezentând penalităţile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a asigurătorului.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25171/25.11.2020, FGA a respins plata sumei de 4.081,19 RON, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, ci sancţiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 şi 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. Această decizie a fost menţinută de instanţa de fond, care a reţinut că penalităţile de întârziere nu au natura unor creanţe de asigurare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 care prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece pe de o parte, acestea nu reprezintă o obligaţie de plată instituită în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de plată, iar pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii.

În conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, conform cărora aceasta are dreptul, în baza contractului de asigurare, de a recupera atât sumele necesare acoperirii daunelor morale şi materiale suferite, cât şi penalităţile de întârziere.

Înalta Curte constată că dispoziţiile menţionate nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment, astfel că nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Mai trebuie subliniat şi că raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care intervine falimentul asigurătorului.

Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalităţii. Nu poate fi reţinută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalităţii.

Mai mult decât atât, asigurătorul datorează penalităţi de întârziere nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, astfel încât nu penalităţile nu pot fi considerate un accesoriu al creanţei principale de asigurare.

În ceea ce priveşte invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări doar acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată, născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 621 din data de 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.