Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1274/2023 AI generated

Scope of Policyholders’ Guarantee Fund liability: exclusion of late-payment penalties and litigation costs from insurance claims under Law No. 213/2015

Case Number Decizia nr. 1274/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

In a final and definitive decision, the High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal, upholding the Court of Appeal’s prior rejection of the claim; the appellant, an insurance policyholder, sought to annul a decision by the Policyholders’ Guarantee Fund (FGA) that refused to pay late-payment penalties and litigation costs previously awarded against an insolvent insurer in a separate civil judgment, arguing these constituted insurance claims under Law No. 213/2015. The court held that the FGA’s liability is strictly limited to indemnities and compensation resulting directly from the insurance contract, as defined by Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 and aligned with Directive 2009/138/EC, and does not extend to penalties or costs arising from the insurer’s culpable conduct or breach of payment obligations; consequently, the court determined that such sums represent distinct civil liabilities for tort or breach, not insurance claims, and that the FGA, as a legal guarantee mechanism rather than a successor to the insurer, is not bound by the res judicata effects of judgments against the insolvent insurer, nor is it subject to the provisions regarding subrogation or late penalties applicable to operating insurers.

Legislator headnote

AI generated

art. 521 alin. (3) din C. proc. civ, art. 519 din C. proc. civ, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 2210 din C. civ, art. 435 din C. proc. civ; Scope of Policyholders’ Guarantee Fund liability: exclusion of late-payment penalties and litigation costs from insurance claims under Law No. 213/2015: 213/2015. The court held that the FGA’s liability is strictly limited to indemnities and compensation resulting directly from the insurance contract, as defined by Article 4(1)(a) of Law No. 213/2015 and aligned with Directive 2009/138/EC, and does not extend to penalties or costs arising from the insurer’s culpable conduct or breach of payment obligations; consequently, the court determined that such sums represent distinct civil liabilities for tort or breach, not insurance claims, and that the FGA, as a legal guarantee mechanism rather than a successor to the insurer, is not bound by the res judicata effects of judgments against the insolvent insurer, nor is it subject to the provisions regarding subrogation or late penalties applicable to operating insurers.

Keywords

AI generated
liability of the insurer insurance guarantee fund costs of late payment contract of guarantee civil judgment indemnity insurance

Cited Legislation

AI generated
art. 521 alin. (3) din C. proc. civ
Chiar dacă s-ar reţine că potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.
art. 519 din C. proc. civ
sunt obligatorii doar dezlegările date prin dispozitiv, dezlegările date de instanţa supremă prin considerentele unei decizii pronunţate în temeiul art. 519 din C. proc. civ.
art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015
14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015
a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate prin contestaţie, fiind contrară şi dispoziţiilor art.
art. 2210 din C. civ
Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.
art. 435 din C. proc. civ
Reclamanta consideră că sentinţa de fond este contrară şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 din Legea nr. 554/2004

Procedural rule governing the High Court's review and final dismissal of the appeal in the cassation procedure.

art. 496 C. proc. civ.

Civil procedural provision authorizing the court to dismiss the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 noiembrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea deciziei FGA nr. 24854/27.10.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumelor de 369,41 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa nr. 13505/2014 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 794 din data de 20 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 794 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020, instanţa de fond reţinând în mod eronat că A. S.A. nu are calitate de creditor de asigurare în sensul prevederilor Legii nr. 213/2015. De asemenea, instanţa de fond a nesocotit dezlegările deciziei anterior menţionate prin prisma faptului că nu a pus în aplicare considerentele ce reţin că daunele materiale, morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare.

În considerentele Deciziei ICCJ nr. 29/2020 se menţionează: (124) "Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural: - "creanţe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate acestea creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare."

Decizia nr. 29/2020 nu dezleagă doar problemele de drept la care se face referire prin dispozitiv, ci şi alte probleme care deşi nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susţină ulterior soluţia din dispozitiv. Chiar dacă s-ar reţine că potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. sunt obligatorii doar dezlegările date prin dispozitiv, dezlegările date de instanţa supremă prin considerentele unei decizii pronunţate în temeiul art. 519 din C. proc. civ. reprezintă cel puţin principii călăuzitoare. Or, respingând contestaţia formulată de reclamantă pe motiv că penalităţile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanţa de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a încălcat, totodată, prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că sentinţa de fond este dată cu încălcarea art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanţa de fond reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

De asemenea, a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015. Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, apreciază că scopul prevăzut de dispoziţiile legale invocate nu ar fi deturnat dacă FGA ar fi obligat la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, întrucât acesta plăteşte despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurare, în calitate de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, iar nu ca urmare a unei culpe proprii.

În continuare, a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Or, prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi/cheltuieli de judecată, astfel încât, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti şi penalităţi de întârziere.

Reclamanta consideră că sentinţa de fond este contrară şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, în acest sens arătând recurenta că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi/sau cheltuieli de judecată. Aşadar, este evident că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanţe de asigurare datorate de asigurătorul RCA.

A permite Fondului să repună în discuţie natura juridică a sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 13505/2014, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014 echivalează, în opinia recurentei, cu o ignorare sau cu o negare a relativităţii efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 din C. proc. civ.. De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă într-o decizie de speţă, nr. 618/2020, dobânda legală nu se calculează ţinându-se seama de faptul că Fondul este o persoană de drept public şi nu un profesionist, deoarece acesta protejează interesele creditorului de asigurări în raport cu asigurătorul aflat în faliment şi nu cu propriile interese, Fondul având obligaţia să respecte plafonul maxim impus de lege şi să achite atât debitul principal, cât şi dobânda, calculate deja printr-o hotărâre judecătorească opozabilă acestuia, şi reprezentând creanţă de asigurare. Or, prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014 au fost stabilite în sarcina asigurătorului B. (aflat în faliment), accesorii şi cheltuieli de judecată, iar din această perspectivă FGA are obligaţia de a respecta dezlegarea jurisdicţională în sensul că sumele stabilite cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, constituie creanţe de asigurare.

În plus, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamanta A. S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia.

Or, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziţii, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă şi simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

Drept urmare, întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul criticilor formulate, recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor cuprinse la art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate prin contestaţie, fiind contrară şi dispoziţiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în urma intrării în faliment a B. S.A., a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 369,41 RON – penalităţi de întârziere şi 200 RON – cheltuieli de judecată, stabilite conform sentinţei civile nr. 13505/2014, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014, prin care B. S.A. a fost obligată la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 24854/27.10.2020, FGA a respins plata sumei totale de 569,41 RON, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, ci sancţiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 şi 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment, neavând legătură cu raportul de asigurare. Această decizie a fost menţinută de instanţa de fond, care a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată generate de litigiul reclamantei cu asigurătorul, nu au natura unor creanţe de asigurare.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a dispus intrarea în faliment.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească menţionată nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări. Aşadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii.

În conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului, la masa credală a asigurătorului falit, cu sume reprezentând dobânzi şi/sau cheltuieli achitate din fondurile proprii, nereferindu-se la penalităţile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători.

Pe de altă parte, art. 2214 din C. civ. prevede că: " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor este un terţ faţă de hotărârea judecătorească ce priveşte asigurătorul, nu pot fi reţinute alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere şi la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări, penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, deoarece această noţiune se determină prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Şi în ceea ce priveşte invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităţilor de întârziere şi al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 794 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.