Judicial disciplinary complaint alleging bad faith or gross negligence dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei emisă de Inspecţia Judiciară cu nr. 1314/A/din 16 aprilie 2020 în dosarul nr. x - 1356, precum şi a Rezoluţiei inspectorului şef nr. C 20-818 din 15 iulie 2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 190 din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 190 din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere faptul că au criticat comportamentul doamnei judecător D. în etapa rejudecării după pronunţarea sentinţei civile nr. 33F/2018, când aceasta, cu o vădită rea credinţă a refuzat aplicarea hotărârii din regulatorul de competenţă, care constituie o autoritate de lucru judecat ce nu mai putea fi evitată decât în baza unor eventuale noi probe de evaluare a terenului litigios.

Printr-un alt set de critici, recurenţii-reclamanţi au învederat grava eroare a instanţei de fond care susţine că problema competenţei a fost definitiv tranşată prin sentinţa civilă nr. 33F/2018, ori această "tranşare" a reprezentat tocmai stabilirea valorii de 40.000 RON a terenului de 175 m.p., situaţie care a determinat competenţa judecătoriei.

Nu în ultimul rând, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că cele două doamne magistrat ce le-au soluţionat apelul "nu trebuiau să-şi verifice competenţa soluţionării apelului nostru", în condiţiile în care au învederat soluţionarea în fond de către judecătorie a unei acţiuni pentru care era necompetentă material, motiv de ordină publică care nu a fost soluţionat dintr-o gravă neglijenţă şi superficialitate de către doamnele judecător din apel ceea ce a dus la păstrarea unei hotărâri vădit ilegale din toate punctele de vedere.

De asemenea, au apreciat că aceeaşi superficialitate se evidenţiază şi în decizia civilă nr. 328 din data de 19 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, în dispozitivul căreia se menţionează că se respinge apelul contra sentinţei civile nr. 7315 din data de 16 iunie 2017, deşi apelul acestora privea sentinţa civilă nr. 6617 din 25 mai 2018.

Asupra acestui aspect instanţa de fond nu a făcut nicio menţiune deşi nici până în prezent nu s-a produs nicio îndreptare, lămurire sau completare a dispozitivului deciziei civile nr. 328/2018, procedură ce se putea efectua numai conform art. 442 - 444 C. proc. civ.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate existenţa abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 303/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 mai 2021, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esenţă, că niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenţii-reclamanţi nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând judicios şi coerent soluţia dispusă, raportat la obiectul cauzei şi la dispoziţiile legale incidente.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, nu este incident în cauză, nefiind pronunţată vreo decizie civilă care să vizeze actele administrative contestate în prezentul dosar dedus judecăţii, astfel că nu se poate vorbi despre existenţa unei autorităţi de lucru judecat care să fie încălcată în speţă.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat şi a răspuns criticilor formulate prin acţiune, care în opinia acestora conturau reaua-credinţă a magistraţilor care au făcut obiectul verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară.

Astfel, judecătorul fondului a reţinut în mod corect că reclamanţilor le-a fost comunicată obligaţia de a completa taxa de timbru cu suma de 8.740,125 de RON, cu menţiunea posibilităţii de a formula cerere de ajutor public judiciar şi cerere de reexaminare împotriva modalităţii de stabilire a timbrajului, iar aceştia au formulat cerere de reexaminare împotriva timbrajului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din data de 16 decembrie 2016.

Instanţa de fond a răspuns şi criticilor ce vizau pretinsa necompentenţă a judecătoriei de a judeca în primă instanţă litigiul, precum şi a tribunalului în calea de atac a apelului, iar în ceea ce priveşte superficialitatea de care ar fi dat dovadă judecătoarele care au soluţionat apelul, prima instanţă nu ar fi avut cum să se pronunţe, în condiţiile în care nu a fost învestită cu această critică.

Astfel, trecând peste faptul că recurenţii-reclamanţi au invocat omisso medio aceste aspecte legate de cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 328 din data de 19 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, instanţa de control judiciar reţine că astfel de erori pot fi corijate în condiţiile art. 442 din C. proc. civ., iar această situaţie nu este de natură să demonstreze reaua credinţă sau grava neglijenţă a judecătoarelor care au soluţionat cererea de apel formulată de recurenţii-reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurenţilor privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare şi la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Direcţia de inspecţie pentru judecători la data de 26 martie 2020, sub numărul x, petenţii B., C. şi A. au solicitat efectuarea verificărilor prealabile de către inspectorul judiciar desemnat cu privire la abaterile disciplinare săvârşite de doamna judecător D. din cadrul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi de către doamnele judecător E. şi F. din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Lucrarea a fost soluţionată de inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, sesizarea fiind clasată prin rezoluţia emisă sub nr. x/16.04.2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, întrucât în urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Împotriva acestei măsuri, reclamanţii au formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, solicitând infirmarea rezoluţiei de clasare.

Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia nr. C20-818 din data de 15 iulie 2020, constatându-se că rezoluţia criticată este motivată, răspunzându-se tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiţionari, precum şi faptul că aceasta cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condiţiilor legale speciale în materie şi a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanţii B., C. şi A. cu o cerere prin care au contestat cele două rezoluţii, apreciind că nu au fost analizate faptele reclamate de aceştia, în lumina prevederilor art. 99 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 303/2004.

Criticile recurenţilor-reclamanţi privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deşi recurenţii-reclamanţi susţin o greşită aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 99 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 303/2004, lit. ţ) nu există, abaterea discliplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă fiind reglementată la art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţelor care au pronunţat hotărârile care au produs nemulţumirea titularilor sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţiile în litigiu, au reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la reţinerea săvârşirii de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurenţii-reclamanţi au solicitat sancţionarea judecătorilor pentru operaţiunea de interpretare a normelor juridice specifice activităţii de judecată care a condus la anularea capătului de cerere ca insuficient timbrat şi la menţinerea acestei soluţii în apel, care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Înalta Curte reaminteşte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, reclamanţilor le-a fost comunicată obligaţia de a completa taxa judiciară de timbru cu suma de 8.740,125 de RON, cu menţiunea posibilităţii de a formula cerere de ajutor public judiciar şi cerere de reexaminare împotriva modalităţii de stabilire a timbrajului, iar aceştia au formulat cerere de reexaminare împotriva timbrajului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din data de 16 decembrie 2016.

În plus, competenţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ca primă instanţă şi, implicit, a Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de apel, a fost stabilită prin regulatorul de competenţă pronunţat în data de 26 februarie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, iar atât doamna judecător D., prin considerentele sentinţei, cât şi doamnele judecător E. şi F., prin considerentele deciziei de respingere a apelului reclamanţilor declarat împotriva sentinţei Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, au expus raţionamentul pentru care, în primă fază, s-a apreciat că nu se impune reconsiderarea valorii capătului de cerere ca urmare a celor stabilite prin regulatorul de competenţă, iar în apel, au fost respinse criticile formulate împotriva acestei soluţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurenţi nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurenţilor.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanţilor s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 190 din 16 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.