Vertical resale price fixing in distribution agreements as a per se anticompetitive infringement under Romanian competition law

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 7 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând, în principal, anularea deciziei nr. 71 din 25.10.2016, emisă de pârât, prin care s-a dispus amendarea reclamantei cu suma de 179.501 RON, iar în subsidiar, diminuarea amenzii, printr-o corectă aplicare a mecanismului legal de individualizare a sancţiunii.

1.2. La data de 7 decembrie 2017, reclamanta a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 997 din data de 6 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, ca inadmisibilă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, reclamanta A. S.R.L. a formulat două cereri de recurs.

3.1. Printr-o primă cerere îndreptată împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reclamanta a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi sesizarea acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, recursul fiind respins prin decizia ÎCCJ – SCAF nr. 878/16.02.2022, ca tardiv formulat.

3.2. Prin prezentul recurs, promovat împotriva soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, reclamanta, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicită casarea sentinţei civile atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de anulare a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 71/2016, în ceea e o priveşte.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a aplicat eronat normele de drept material, iar faptele au fost reţinute greşit, în raport de exigenţele dreptului substanţial aplicabil.

De asemenea, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nefiindu-i permis accesul la toate probele dosarului. În timpul judecăţii a formulat o cerere de comunicare a documentelor interne ale Consiliului Concurenţei inaccesibile părţilor investigate în procedura administrativă, respectiv: din folderul Prioritizare, documentele 1, 2, 3 şi 4 (total 35 pagini), iar din folderul Documente interne, documentele 1, 2, 3, 6 şi 7 (47 pagini).

Toate aceste înscrisuri au legătură cu prezenta cauză, iar accesul solicitat nu încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ.. În hotărârea nr. 73/2012 adoptată de CSAT se arată clar care sunt domeniile în care se aplică prevederile art. 47 alin. (9)-(12), însă niciuna dintre aceste prevederi nu de referă la o situaţie precum cea din cauza de faţă.

Conform art. 6 din Convenţia EDO, accesul efectiv la o instanţă presupune accesul la toate probele dosarului. Necunoaşterea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării ei lasă fără conţinut dreptul la un proces echitabil.

Prin sentinţa recurată nu se dă nicio motivaţie pentru nepermiterea accesului la documentele confidenţiale, iar nepermiterea acestui acces încalcă principiul egalităţii armelor, respectiv dreptul la un proces echitabil.

Tot în ceea ce priveşte probele, instanţa de fond nu a ţinut seama defel de raportul de expertiză administrat în cauză, deşi obiectivele lucrării de specialitate au fost încuviinţate în urma dezbaterilor contradictorii. Cu toate acestea, prin sentinţă se reţine că raportul nu ar avea legătură cu fapta anticoncurenţială imputată reclamantei.

Prin administrarea probei, reclamanta a urmărit să dovedească lipsa practicii anticoncurenţiale. Prin raport, expertul a arătat că la contractul părţilor nu există anexă cu mărfurile şi preţurile acestora, reclamanta având oferte de preţ numai pentru produsele livrate de către B. S.R.L..

De altfel, şi Consiliul Concurenţei recunoaşte lipsa anexelor prin care să fie stabilite preţuri minime de revânzare, relevant în acest sens fiind răspunsul la interogatoriu al autorităţii (întrebarea nr. 5).

Astfel, se desprinde în mod clar concluzia că nu au fost stabilite preţuri minime, dar reclamanta nu putea stabili preţul de revânzare la o valoare mai mică decât preţul de achiziţie, la care s-a acordat un discount.

Acest aspect a fost punctat şi de către expert, care a subliniat şi că reclamanta nu a respectat la vânzarea produselor prevederea contractuală privind preţul de vânzare impus prin oferta de preţ a B. S.R.L..

Aceste aserţiuni sunt valabile pentru toate cele trei contracte de distribuţie încheiate de reclamantă cu furnizorul menţionat.

Consiliul Concurenţei a recunoscut, tot prin răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 6), că relaţiile dintre reclamantă şi B. erau de fapt relaţii comerciale bazate pe comision şi discount, reclamanta angajându-se să revândă produsele cumpărate, la preţurile de referinţă, beneficiind de discount-uri la facturarea produselor.

Expertul a subliniat că discount-urile de care reclamanta a beneficiat au fost evidenţiate în contractele de distribuţie şi că preţurile de achiziţie ale produselor de la furnizor au deja incluse aceste discount-uri.

Preţul minim, aşa cum reţine şi expertul, este cel de facturare pentru că în cazul în care produsele ar fi fost vândute sub acest preţ reclamanta ar fi înregistrat pierderi, lucru interzis prin art. 17 din O.G. nr. 99/2000.

De asemenea, nu au fost impuse preţuri maxime de revânzare. Nu există nicio anexă la contractele de distribuţie din care să reiasă impunerea unor astfel de preţuri maxime.

Instanţa a interpretat greşit prevederile art. 17 din O.G. nr. 99/2000, impunerea preţului minim de revânzare ca fiind cel de achiziţie fiind o reglementare fiscală, iar nu o practică anticoncurenţială.

De asemenea, s-a făcut o aplicare incorectă a art. 977 din C. civ. referitor la interpretarea contractelor după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Deşi instanţa a amintit critica reclamantei referitoare la traducerea incorectă din limba bulgară a contractului, nu a motivat cu privire la înlăturarea acestui argument.

Astfel art. 11 alin. (1) din contract prevedea că B. are dreptul unilateral să stabilească preţurile minime şi maxime pentru mărfurile vândute către distribuitor iar nu de către distribuitor, aşa cum este traducerea incorectă. Sensul corect al clauzei reiese din alineatele următoare ale art. 11 din contract.

De asemenea, noţiunile de preţ minim şi preţ maxim au fost explicate de B. S.R.L. prin adresa x/10.10.2011 transmisă Consiliului Concurenţei, în care această societate a arătat că, în calitate de furnizor, îşi rezerva dreptul de a stabili preţul minim şi preţul maxim de livrare către distribuitori, luând în considerare anumiţi factori.

Dacă B. ar fi stabilit preţuri maxime şi/sau minime pentru distribuitori, acestea ar fi trebuit să se regăsească cel puţin într-o anexă la contract. Simpla eroare materială din cuprinsul clauzei contractuale nu reprezintă o probă a încălcării Legii nr. 21/1996. De altfel, comparând preţurile utilizate de B. în raport cu diverşii distribuitori, se constată că acestea au fost diferite, în funcţie de considerentele comerciale ale furnizorului.

În cauză reiese, fără putinţă de tăgadă, că nu a existat o practică anticoncurenţială. Nici nu s-a demonstrat că presupusa înţelegere ar fi fost respectată şi nici că ar exista un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, prin prisma efectelor presupusului acord, care să impună o sancţiune.

Recurenta-reclamantă reia aserţiunea potrivit căreia instanţa de fond a dat o interpretare greşită contractului de comision, raportat la reglementarea acestuia prin art. 2043-2053 din noul C. civ.

Activitatea comisionarului presupune că acesta acţionează în nume propriu în relaţiile cu terţii, însă pe seama comitentului, în interesul căruia se desfăşoară activitatea comisionarului. Acesta din urmă este obligat să transfere rezultatele obţinute prin încheierea actului juridic.

Instanţa a interpretat în mod eronat sintagma contractuală "vinde produsele achiziţionate în nume şi pe cont propriu, neangajând furnizorul din punct de vedere juridic". Aşa cum rezultă din reglementarea contractului de comision, faptul că furnizorul nu este implicat juridic nu schimbă profilul contractului încheiat. În contractele de distribuţie se face referire la acordarea comisionului, la îndeplinirea contractului. Este esenţial că încheierea actului prin reprezentare determină apariţia drepturilor şi obligaţiilor în sarcina reprezentatului. Activitatea intermediarului comisionar "în nume propriu" are drept efect transformarea acestuia în parte contractantă în acordurile pe care le-a încheiat, însă comitentul obţine beneficiile în urma actelor încheiate de intermediarul comisionar.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare la recurs, intimatul-pârât a invocat, în principal, excepţia nulităţii cererii de recurs în raport caracterul pur formal, ce nu ar respecta standardele de motivare impuse de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că argumentele recurentei-reclamante nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta nu a indicat niciun text de lege pretins încălcat sau aplicat greşit, ci îşi exprimă poziţia în ceea ce priveşte fapta reţinută şi concludenţa anumitor probe, fără a indica în mod concret maniera în care, prin sentinţă, s-ar fi adus atingere unor norme de drept.

Pe fondul recursului, în ceea ce priveşte lipsa accesului la documente interne ale Consiliului Concurenţei, intimatul arată că temeiul legal al emiterii ordinului de restrângere a ariei investigaţiei (respectiv ordinul nr. 381/2015 care a modificat ordinul de declanşare a investigaţiei nr. 513/2010) este reprezentat de dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996. Această normă permite utilizarea unor criterii de prioritizare, de către autoritatea de concurenţă, în cadrul activităţii de investigare. Unul dintre acestea este potenţialul impact asupra concurenţei efective determinat de puterea de piaţă a întreprinderii, iar nu de gradul de punere în aplicare a faptei anticoncurenţiale. Acest criteriu a fost aplicat pentru prioritizarea investigaţiei la care se referă cauza pendinte.

Documentele interne ale Consiliului Concurenţei sunt considerate de plano inaccesibile, neavând caracter de acte care să fundamenteze soluţia adoptată de plenul Consiliului Concurenţei.

Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei în cazurile referitoare la art. 5, 6 şi 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996, art. 101 şi 102 TFUE, precum şi în cazurile de concentrări economice reglementează expres şi distinct regimul juridic al informaţiilor confidenţiale şi al documentelor interne, inaccesibile părţilor.

Raţiunea pentru care nu se acordă acces la documentele interne este evidenţiată în Instrucţiuni, fiind aceea că documentele interne nu au caracter incriminator sau dezincriminator, neconstituind probe pe care să se întemeieze evaluarea unui caz.

Chiar şi în lipsa unor texte legale care să protejeze documentele interne ale autorităţii de concurenţă, lipsa lor de relevanţă în soluţionarea cazului rezultă din destinaţia concretă strict organizatorică a unor astfel de documente.

Împrejurările de fapt care demonstrează comportamentul anticoncurenţial rezultă din probele administrate de Consiliul Concurenţei, iar împrejurările de fapt pe care se întemeiază decizia contestată urmează a fi evaluate prin prisma înscrisurilor care au fundamentat constatarea faptelor.

În cauză, înţelegerea de stabilire a preţurilor de revânzare este demonstrată prin probele corespunzătoare raporturilor comerciale dintre întreprinderi, probe la care reclamanta a avut acces.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză, deşi recurenta susţine că instanţa nu a ţinut cont de acesta, nu indică nicio normă de drept pretins încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de fond, pentru a demonstra încadrarea în cazurile de casare.

În recurs nu se poate cere reaprecierea unei probe. Chiar trecând peste acest aspect, se constată că instanţa de fond a înlăturat motivat concluziile raportului de expertiză, concluzionând că acesta nu este de natură a dovedi temeinica susţinerilor reclamantei. Raportul s-a întemeiat pe prezumţii şi generalizări, fie contradictorii, fie eronate.

Instanţa a reţinut corect că, în cazul unei înţelegeri restrictive de concurenţă prin obiect, precum cea constatată în sarcina reclamantei, modul concret în care au fost implementate prevederile anticoncurenţiale nu este de natură a influenţa existenţa răspunderii contravenţionale a întreprinderii sancţionate, respectiv nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Or, reclamanta reia concluziile expertizei, care sunt nerelevante.

În ceea ce priveşte fapta anticoncurenţială de fixare a preţului de revânzare (în anii 2007 şi 2008), respectiv a preţurilor minime (în anii 2009 şi 2010), obiectul anticoncurenţial al înţelegerii rezultă cu claritate din conţinutul contractelor de distribuţie încheiate de reclamantă, în calitate de distribuitor, cu B. S.R.L., în calitate de furnizor. Clauzele contractuale consemnează acordul de voinţă dintre părţi, în sensul revânzării de către distribuitor a produselor furnizorului, la preţuri fixe sau la preţul minim. Contractele au fost întocmite în limba română şi sunt asumate de părţi prin semnătură.

Reclamanta este participant la acordurile anticoncurenţiale, asumându-şi termenii anticoncurenţiali, de care nu s-a distanţat.

Astfel de acorduri au potenţial restrictiv foarte ridicat prin ele însele, având aptitudinea de a denatura mediul concurenţial normal.

În cazul unei înţelegeri anticoncurenţiale de stabilire a preţului de revânzare - încălcare prin obiect – nu este necesar a se analiza gradul de punere în practică a înţelegerii anticoncurenţiale.

În ceea ce priveşte calificarea contractelor drept contracte de comision, instanţa de fond a respins în mod corect aceste susţineri, reţinând că, potrivit termenilor contractuali, reclamanta vindea în calitate de distribuitor produsele achiziţionate, în nume şi pe cont propriu, neangajând furnizorul din punct de vedere juridic. Proprietatea produselor era transferată de la furnizor la distribuitor la momentul achiziţiei acestora, reclamanta nefiind un simplu mandatar al furnizorului.

Or, contractul de comision este în esenţă un contract de mandat, potrivit art. 2043 din C. civ.

Prevederile contractuale din cuprinsul contractelor încheiate de reclamantă cu furnizorul demonstrează imposibilitatea de calificare a acestora drept contracte de comision (spre ex. art. 1, 2 din fiecare dintre cele trei contracte de distribuţie).

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 13 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 22 februarie 2023, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Un prim rând de critici formulate pe calea recursului, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la nerespectarea regulilor de procedură de către instanţa de fond. Astfel, recurenta-reclamantă invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil prin nepermiterea accesului la toate probele dosarului şi ignorarea concluziilor expertizei de specialitate încuviinţate şi administrate în fond.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat în faţa instanţei de fond o cerere de acces la documente transmise de Consiliul Concurenţei şi păstrate de instanţă cu respectarea regimului lor confidenţial. Astfel, reclamanta a cerut accesul la documentele referitoare la prioritizarea investigaţiei şi la unele documente cu caracter intern, opisul acestora regăsindu-se la dosarul cauzei .

Este real că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de acces formulate pentru termenul de judecată din 28.09.2017, prorogând discutarea acesteia după justificarea de către Consiliul Concurenţei a caracterului confidenţial al documentelor, aşa cum rezultă din încheierea din 28.09.2017 . Însă, partea reclamantă nu a reiterat solicitarea sa la termenele următoare, iar la ultimul termen, din 11.01.2018, înainte de a se deschide dezbaterile în fond, reclamanta a arătat, prin apărătorul său, că nu mai are alte cereri de formulat .

Pentru a analiza dacă există o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva lipsei accesului la unele din probele dosarului, Înalta Curte porneşte de la distincţia între cele două categorii de documente considerate a avea caracter confidenţial.

Primele sunt cele referitoare la prioritizarea investigaţiei. Prin ordinul nr. 381/2015, care o modificat ordinul de declanşare a investigaţiei nr. 513/2010, Consiliul Concurenţei a stabilit, în temeiul art. 33 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, restrângerea ariei întreprinderilor investigate, folosind câteva criterii de restrângere/prioritizare. Ordinul nr. 381/2015 a fost comunicat reclamantei, în procedura administrativă, aceasta continuând să fie subiect al investigaţiei şi după aplicarea criteriilor de prioritizare.

Scopul dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea concurenţei este arătat expres de legiuitor, respectiv utilizarea raţională a resurselor alocate efectuării investigaţiilor, sens în care Consiliul Concurenţei poate prioritiza cazurile în funcţie de potenţialul impact asupra concurenţei efective, de interesul general al consumatorilor sau de importanţa strategică a sectorului economic vizat. Este urmărită astfel prioritatea investigării celor mai grave încălcări ale legii.

Criteriile utilizate de Consiliul Concurenţei pentru a determina impactul asupra concurenţei al faptelor investigate în speţă au fost: importanţa întreprinderilor implicate pe piaţa relevantă (în raport de datele obţinute de la întreprinderi cu privire la cifrele de afaceri realizate în perioada 2007-2010), durata încălcării şi încheierea unor contracte de distribuţie fără ca acestea să producă efecte economice.

Documentele din folderul Prioritizare se referă la stabilirea criteriilor de restrângere a ariei investigaţiei.

Însă, aceste criterii i-au fost prezentate reclamantei prin răspunsul la interogatoriul administrat pârâtului Consiliul Concurenţei (întrebarea nr. 10) .

Cunoscându-le, urmare a administrării probei cu interogatoriu, reclamanta nu a formulat critici care să privească stabilirea sau aplicarea criteriilor, în raport de care s-a numărat printre întreprinderile investigate.

Nici prin cererea de recurs nu se susţine că, din perspectiva criteriilor stabilite şi aplicate, ar exista vreun dubiu cu privire la includerea recurentei-reclamante în aria de cercetare din cadrul investigaţiei.

Deci, pe de o parte, se constată că criteriile de prioritizare utilizate au fost o informaţie cunoscută de reclamantă în etapa judecăţii în fond, chiar dacă pe calea administrării probei cu interogatoriu, iar nu pe calea accesului la documentele cu caracter confidenţial. Pe de altă parte, se constată că înscrisurile cu caracter confidenţial cuprinse în folderul prioritizare nu se află în legătură cu motive de nelegalitate a deciziei care să fi fost invocate în faţa instanţei de fond. Adică, reclamanta nu a susţinut argumente potrivit cărora nu ar corespunde criteriilor de prioritizare aplicate, respectiv care să privească greşita sa includere în aria investigaţiei.

Ca atare, deşi se constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei de acces la documentele confidenţiale referitoare la stabilirea criteriilor de prioritizare a investigaţiei, nici prin sentinţă şi nici prin încheierile premergătoare, recurenta-reclamantă nu invocă o vătămare concretă care să i se fi produs prin nesoluţionarea cererii respective, neregula procedurală nefiind, din acest motiv, aptă să conducă la constatarea nelegalităţii sentinţei pronunţate. La această concluzie conduce aplicarea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât priveşte documentele cu caracter intern, aşa cum a arătat intimatul-pârât, astfel de documente (printre care se numără: consultările din cadrul instituţiei, notele compartimentelor de specialitate, corespondenţa Consiliului Concurenţei cu alte autorităţi publice) nu constituie probe ale încălcării şi nu fundamentează concluziile raportului de investigaţie sau soluţia adoptată prin decizia plenului Consiliului Concurenţei.

Documentele cu caracter intern, neavând caracter incriminator sau dezincriminator, nu sunt accesibile întreprinderilor investigate, potrivit prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996, care preia principiile consacrate de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16.12.2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.

În acelaşi sens sunt şi Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei în cazurile referitoare la art. 5, 6 şi 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996, art. 101 şi 102 TFUE, precum şi în cazurile de concentrări economice.

Având în vedere că astfel de documente au natură şi destinaţie strict organizatorică şi nu au aptitudinea de a proba încălcarea sancţionată, le lipseşte relevanţa în soluţionarea cauzei, şi pe cale de consecinţă, atributul de probă a dosarului.

Nici recurenta–reclamantă nu a prezentat vreun argument pentru care documentele interne enumerate în opisul Consiliului Concurenţei ar fi relevante pentru soluţionarea cauzei. Deci, şi în cazul lipsei accesului la documentele interne, lipseşte vătămarea.

În concluzie, Înalta Curte consideră nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi ţinut seama de concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, deşi proba, prin prisma obiectivelor propuse de reclamantă, a fost considerată concludentă, Înalta Curte constată că nu se poate decela nicio încălcare a normelor de procedură având în vedere că judecătorul fondului a procedat la analiza probatoriului administrat, apreciind motivat asupra nerelevanţei concluziilor raportului de expertiză, în analiza legalităţii deciziei de sancţionare pentru fapta anticoncurenţială.

Probele solicitate sunt încuviinţate în funcţie de concludenţa lor, raportat la motivele cererii introductive sau a apărărilor expuse, a căror dovedire se urmăreşte, însă atributul aprecierii probelor revine instanţei de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ.

Astfel, înlăturarea unei probe, datorită caracterului său nerelevant în analiza de fond nu reprezintă o încălcare a regulilor de procedură.

Cât priveşte rezultatul evaluării probatoriului acesta va fi analizat, în măsura în care criticile pot fi subscrise invocării unei greşite aplicări a legii, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la motivele de recurs subsumate cazului de casare ultim evocat, Înalta Curte constată că o primă critică formulată de recurenta-reclamantă este aceea referitoare la greşita reţinere în sarcina sa a faptei anticoncurenţiale având în vedere că relaţia comercială pe care a avut-o cu B. S.R.L. în baza celor trei contracte de distribuţie de mărfuri încheiate cu acest furnizor a fost una specifică contractului de comision.

Instanţa de fond a reţinut, raportat la clauzele contractelor de distribuţie, că relaţia reclamantei cu furnizorul B. S.R.L. nu a fost una specifică contractului de comision, reclamanta vânzând produsele achiziţionate în nume şi pe cont propriu, neangajând furnizorul din punct de vedere juridic.

Recurenta-reclamantă continuă să susţină că specifică contractului de comision este interpunerea comisionarului în relaţia cu cumpărătorii în nume propriu, dar pe seama comitentului şi că ar fi fost greşit interpretate clauzele contractelor de distribuţie.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a stabilit cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 2043 şi următoarele din noul C. civ., respectiv a art. 405 din Codul comercial (în perioada anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.), că cele trei contracte de distribuţie nu pot fi calificate drept contracte de comision, raportat la clauzele pe care le cuprind. Astfel, din aceste clauze rezultă că reclamanta a achiziţionat produsele de la furnizor, urmând să le vândă în nume şi pe cont propriu. Proprietatea produselor fiind transferată de la furnizor la reclamantă, în calitate de distribuitor, în momentul achiziţiei acestora, reclamanta nu poate fi considerată comisionară a furnizorului.

Articolul 1.2 din contratele de distribuţie încheiate în 2008, 2009 şi 2010 stipulează că reclamanta, în calitate de distribuitor, vinde mărfurile în numele şi pe contul său, neangajându-l juridic prin acţiunile sale pe furnizor.

O astfel de clauză explicită exclude calificarea contractului ca fiind unul de comision întrucât, în cazul unui astfel de contract, comisionarul acţionează pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii numite comision.

Mai mult, recurenta-reclamantă nu a probat că derularea raporturilor comerciale ar fi avut loc în condiţiile specifice unui contract de comision, respectiv cu transferarea beneficiilor către furnizor şi cu plata unui comision pentru serviciile de intermediere.

O altă critică se referă la greşita interpretare a clauzelor contractuale pe baza cărora s-a reţinut fixarea preţurilor. Recurenta-reclamantă susţine că furnizorul şi-a rezervat dreptul de a stabili preţul minim şi preţul maxim de livrare a mărfurilor către reclamanta distribuitor, iar nu de către aceasta către cumpărătorii finali. În sensul unei astfel de interpretări a clauzelor contractuale invocă recurenta-reclamantă şi lipsa unor anexe la contract, prin care să se fi fixat preţuri sau să se fi stabilit preţuri minime şi/sau maxime de revânzare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut corect sensul clauzei contractuale combinate cuprinse, spre exemplu, în art. 3 alin. (3) şi art. 11 alin. (1) din contractul de distribuţie x/2008, potrivit căreia distribuitorul se obligă să afişeze preţurile de referinţă indicate de furnizor pentru fiecare produs, furnizorul rezervându-şi dreptul exclusiv să stabilească un preţ minim şi un preţ maxim pentru produsele sale.

În acelaşi sens, în contractele de distribuţie din 2009 şi 2010, potrivit aceleiaşi clauze de la art. 11 alin. (1), furnizorul are dreptul să stabilească preţurile minime şi maxime pentru mărfurile vândute de distribuitor.

Deşi se invocă o traducere incorectă din limba bulgară a contractelor, se constată că acestea au fost încheiate în limba română şi asumate prin semnătură de părţile contractante. Lipsa unor anexe la contract care să identifice preţurile minime/maxime/fixe la care reclamanta şi-a asumat să vândă produsele nu este aptă să lase fără efect clauzele contractuale amintite, în raport de care s-a reţinut existenţa faptei anticoncurenţiale de fixare a preţurilor.

O altă critică se referă la însăşi reţinerea faptei anticoncurenţiale, recurenta- reclamantă susţinând că a dovedit că nu a participat la o practică anticoncurenţială. Face referire în acest sens şi la concluziile raportului de expertiză contabilă, care ar fi concluzionat, pe de o parte că nu au fost stabilite preţuri de revânzare şi că reclamanta nu putea vinde produsele cu un preţ mai mic decât cel de achiziţie, iar pe de altă parte, că dispoziţiile contractuale referitoare la fixarea preţurilor de către B. nu ar fi fost respectate de către reclamantă, care nu a practicat astfel de preţuri fixate.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect nerelevanţa raportului de expertiză întrucât fapta anticoncurenţială imputată reclamantei se raportează la acordul cu obiect anticoncurenţial, prin care reclamanta, ca distribuitor, şi-a asumat fixarea preţurilor de revânzare a produselor furnizorului, înţelegerea anticoncurenţială rezultând cu prisosinţă din clauzele contractuale.

Acordul prin care părţile contractante convin asupra unui preţ fix sau minim de revânzare a produselor reprezintă o înţelegere anticoncurenţială, ce are ca obiect restrângerea concurenţei intramarcă.

În privinţa unei înţelegeri restrictive de concurenţă prin obiect, cum este cea de stabilire a preţurilor de revânzare, gradul de implementare în concret a prevederilor anticoncurenţiale nu este de natură a interfera cu stabilirea caracterului contravenţional al faptei.

Ca atare, toate susţinerile recurentei-reclamante, sprijinite şi pe concluziile raportului de expertiză, referitoare la nepunerea în practică a înţelegerii, nu pot fi primite, o astfel de neexecutare a înţelegerii neconstituind cauză exoneratoare de răspundere contravenţională. O înţelegere de stabilire a preţului de revânzare constituie o încălcare prin obiect a legii concurenţei, pentru reţinerea căreia nu este necesar a se analiza gradul de punere în practică a înţelegerii.

Instanţa a procedat la corecta aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei potrivit cărora sunt interzise înţelegerile între întreprinderi care au ca obiect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţă, în special cele care stabilesc direct sau indirect preţul de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare.

Or, obiectul anticoncurenţial al înţelegerii rezultă cu claritate din conţinutul contractelor de distribuţie.

De asemenea, recurenta-reclamantă nu a susţinut că s-a fi distanţat de dispoziţiile contractuale de fixare a preţului de revânzare.

Astfel de practici de stabilire a preţurilor sunt considerate a avea un potenţial restrictiv foarte ridicat prin ele însele, având aptitudinea de a denatura mediul concurenţial normal.

Cât priveşte susţinerile potrivit cărora instanţa ar fi ignorat dispoziţiile O.G. nr. 99/2000, în raport de care recurenta-reclamantă era obligată să vândă produsele cel puţin la preţul de achiziţie, Înalta Curte constată că în cauză problema juridică care se pune este aceea a înţelegerii de fixare a preţurilor, clauzele contractelor fiind clare în acest sens, neavând relevanţă dispoziţiile actului normativ invocat.

Susţinerile recurentei-reclamante se bazează pe concluzii speculative ale raportului de expertiză, în care se arată că "se consideră preţul minim impus la vânzare ca fiind preţul de achiziţie, iar preţul maxim de vânzare preţul din ofertă". Or, aceste concluzii se îndepărtează de la esenţa argumentării deciziei Consiliului Concurenţei.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând caracterul nefondat al criticilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 997 din data de 6 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.