Limits of judicial inspectorate competence: exclusion of substantive review of judicial reasoning from disciplinary proceedings under Art. 97 para. 2 Law 303/2004

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 04 februarie 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SRI Bucureşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, B., C., ANAF Dâmboviţa, D., S.C. E. S.R.L., F., a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiilor de clasare nr. 3946/A din dosarul nr. 19-4703/19 noiembrie 2019 şi Rezoluţiei de respingere nr. C19-4595/8 ianuarie 2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 189 din 19 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia netimbrării ca neîntemeiată;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul Român de Informaţii, Consiliul Superior al Magistraturii, C., ANAF Dâmbovita, D., S.C. E. S.R.L., F. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestor pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

- a respins excepţiile de inadmisibilitate invocate;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi B., ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 189 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată i-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi este nemotivată, fiind pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. prevăd obliga instanţei de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile de apărare, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii conform art. 174 C. proc. civ., fiind evidentă lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă şi implicit a motivării soluţiei.

Acesta susţine că prima instanţă i-a încălcat dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi art. 6 din CEDO, în sensul că, în timp ce pârâţilor le-a luat în consideraţie toate solicitările, acestuia i-a respins toate cererile în apărare ceea ce echivalează cu o nemotivare şi încalcă dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., care obligă judecătorul să afle adevărul şi să aplice corect legea pentru a face astfel justiţie, conform art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 304/2004.

Totodată, recurentul-reclamant a mai arătat şi că judecătorul sindic care a făcut obiectul sesizării la Inspecţia Judiciară nu a pronunţat hotărârea falimentului după propria conştiinţă, ci după imixtiunea şi la comanda SRI, iar reaua credinţă şi grava neglijenţă sunt probate prin faptul că acesta a distorsionat dreptul prin aplicarea greşită a legii, urmărind un scop injust al producerii şi acceptării vătămării salariaţilor şi patronului, manifestând dispreţ faţă de lege, art. 1, art. 6, art. 13 CEDO, justiţiabil şi interesului public de înfăptuire a justiţiei.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive trebuiau respinse, atâta timp cât a invocat în drept art. 1 pct. 3, art. 21, art. 24 din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 4 C. proc. civ. şi art. 1, art. 6 şi art. 13 din CEDO, iar stabilirea cadrului procesual, alături de dreptul la apărare prin probe, îi aparţin exclusiv. În acest sens a invocat şi Hotărârea Plenului CSM nr. 225 din 15 octombrie 2019 în care se analizează amploarea fenomenului de clasare în lipsa probelor şi anchetei efective datorată imixtiunii SRI confirmată de CSM.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10 iunie 2021, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 iunie 2021, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 iunie 2021, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant a formulat critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi analizat exclusiv prin raportare la aceste motive de recurs.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Într-o primă fază, în acord cu dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii, principiu ce guvernează procesul civil, judecătorul fondului a reţinut obiectul şi limitele cererii cu care a fost învestit, respectiv că prin cererea introductivă de instanţă s-a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 3946/A şi Rezoluţiei de respingere nr. C19-4595/8, emise de Inspectia Judiciară şi de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, respingerea cererilor formulate de o parte în proces nu echivalează cu o nemotivare, iar în cauză, în concret, cererile formulate de acesta au fost respinse de judecătorul fondului motivat, în acest sens fiind avută în vedere încheierea din data 04 februarie 2021, prin care s-a reţinut cauza în pronunţare şi prin care instanţa de fond a respins probele solicitate de reclamant motivat, considerând că aceste probe nu sunt utile soluţionării cauzei.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat şi soluţiile pronunţate cu privire la excepţiile invocate în cauză, în raport de obiectul dedus judecăţii şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, neputând fi decelată o confuzie în raţionamentul instanţei de fond, aceasta procedând în concordanţă cu obligaţia pe care instanţa de contencios administrativ o are, respectiv de a efectua numai un control de legalitate al actelor administrative tipice sau asimilate întocmite de către autorităţile publice.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Direcţia de inspecţie pentru judecători la data de de 08 octombrie 2019, sub numărul x, petentul A. şi-a exprimat nemulţumirea faţă de activităţile desfăşurate de judecătorul C. de la Tribunalul Dâmboviţa în dosarul de faliment nr. x/2017

Lucrarea a fost soluţionată de inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, la data de 19 noiembrie 2019, sesizarea fiind clasată prin rezoluţia nr. 3946/A, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, apreciindu-se că nu au fost conturate indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b), i) teza 1 şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, de către magistratul C. de la Tribunalului Dâmboviţa.

Împotriva acestei măsuri, reclamantul a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, solicitând infirmarea rezoluţiei de clasare.

Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare prin rezoluţia nr. C19-4595 din data de 08 ianuarie 2020, constatându-se că rezoluţia criticată este motivată, răspunzându-se tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiţionar, precum şi faptul că aceasta cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condiţiilor legale speciale în materie şi a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A. cu o cerere prin care a contestat cele două rezoluţii, apreciind că nu au fost analizate corespunzător probele administrate, că nu s-au interpretat corect normele legale incidente şi că i-au fost încălcate drepturile procesuale.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Referitor la soluţia instanţei de fond privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul Român de Informaţii, Consiliul Superior al Magistraturii, C., D., E. S.R.L., F., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 36 din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Aşadar, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, calitate procesuală activă, precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte aminteşte că în sarcina reclamantului există obligaţia de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, prin indicarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii formulate. Nu s-ar putea invoca de către reclamant lipsa rolului activ al instanţei în determinarea persoanei care ar justifica calitatea procesuală a pârâtului, întrucât obligaţia menţionată îi incumbă lui însuşi, în calitate de persoană care a declanşat procedura judiciară.

Rolul instanţei constă numai în verificarea identităţii dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum şi a identităţii dintre cel care promovează cererea şi titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes.

În condiţiile în care prin cererea introductivă de instanţă s-a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 3946/A şi a Rezoluţiei de respingere nr. C19-4595/8, emise de Inspectia Judiciară şi de Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, aceştia din urmă fiind emitenţii actelor administrative contestate în cauză, în mod legal a reţinut instanţa de fond că pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Serviciul Român de Informaţii, Consiliul Superior al Magistraturii, C., D., E. S.R.L. şi F. nu au calitate procesuală în cauză, nefiind parte în raportul juridic dedus judecăţii, fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestor pârâţi.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la reţinerea săvârşirii de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurentul-reclamant a solicitat sancţionarea judecătorului sindic deoarece conduita acestuia constând în pronunţarea unei soluţii defavorabile reclamantului ar fi dovada existenţei în justiţie a câmpului tactic şi dependenţei de SRI.

Înalta Curte reaminteşte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată, care ar fi fost viciate de o presupusă imparţialitate a judecătorului C., motivată de influenţa SRI şi de faptul că aceasta din urmă ar deţine doctoratul obţinut la Academia SRI.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât sesizarea reclamantului are la bază doar alegaţii de natură pur speculativă, nedovedite prin niciun mijloc de probă.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 189 din 19 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.