Judicial review of statutory cap on revolutionary veterans' reparatory compensation: legislative plenary competence vs. fundamental property rights

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, la data de 19 noiembrie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale la executarea obligaţiei stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea 341/2004 raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea 341/2004;

- obligarea pârâtei Casa Naţională de Pensii Publice la executarea obligaţiei stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea 341/2004, raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea 341/2004;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 14 din 03 martie 2021, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca nefondată, a respins excepţia lipsei obiectului, ca nefondată şi a respins acţiunea, ca nefondată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 14 din 03 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu ignorarea vădită a jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 şi art. 13 CEDO. În acest sens, a invocat cauzele Kopecky împotriva Slovaciei, Bourdov împotriva Rusiei, Koufaki şi Adedy împotriva Greciei, Kechko împotriva Ucrainei, Andrejeva împotriva Letoniei şi Koua Poirrez împotriva Franţei.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a considerat în mod eronat că plafonarea indemnizaţiei reparatorii ce i se cuvine nu a fost realizată în mod abuziv de pârâţi, ci cu respectarea dispoziţiilor legale ce stabilesc acest mod de acordare a drepturilor prevăzute de Legea 341/2004. Pe cale de consecinţă, lipsirea de efect timp de 10 ani a Legii 341/2004 prin acte normative temporare este considerată legală.

Acesta a arătat şi că indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 341/2004 reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în considerentele Deciziei 88/2013.

Or, plafonarea în mod repetat pentru perioade mari de timp, a condus la lipsirea de conţinut a prevederilor Legii nr. 341/2004 care reglementează modul de determinare a indemnizaţiilor.

Nu în ultimul rând, a arătat că instanţa de fond nu a reţinut că întreg conţinutul întâmpinării Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale se referă la Luptătorul cu rol determinant B., iar susţinerile pe care pârâtul le face în contradictoriu cu acesta într-o cauză aflată pe rolul unei alte instanţe sunt preluate după metoda copy paste şi transpuse în întâmpinarea din acest dosar.

La pagina 1 din întâmpinare, reprezentanţii Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale consideră că i-a chemat în judecată pentru recalcularea indemnizaţiei de gratitudine şi că le-ar fi solicitat restituirea sumei rezultate din recalculare şi cea primită efectiv.

Nu a solicitat recalcularea indemnizaţiei de gratitudine pentru că nu are dreptul la aşa ceva si nici nu a cerut sume restante.

Toate susţinerile din aşa zisa întâmpinare se referă la calitatea de Luptător cu rol determinant, ba chiar la pagina 5 reprezentantul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale apreciază că "solicitările reclamantului B. sunt lipsite de temei legal".

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22 iunie 2021, intimata-pârâtă Casa Naţională de Pensii Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24 iunie 2021, intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte constată criticile formulate prin cererea de recurs ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Pensii Publice Bucureşti şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, a solicitat obligarea acestora la executarea obligaţiei stabilite de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004, raportată la prevederile art. 4 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 341/2004, întrucât are calitatea de luptăror pentru Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989-Luptăror rănit, astfel fiind îndreptăţit la calcularea cuantumului indemnizaţiei reparatorii pe care o primeşte în baza legii potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 341/2004 modificată.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Conform art. 13 alin. (1) din Legea nr. 341/2004 recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977: "Ministerele şi celelalte instituţii ale administraţiei publice centrale sunt obligate să urmărească şi să asigure aplicarea prevederilor prezentei legi".

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 341/2004: "Persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 beneficiază de o indemnizaţie lunară reparatorie, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare ce vor fi aplicaţi asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata, astfel:

a) 2,00 - pentru marii mutilaţi;

b) 1,75 - pentru persoanele încadrate în gradul I de invaliditate;

c) 1,50 - pentru persoanele încadrate în gradul II de invaliditate;

d) 1,25 - pentru persoanele încadrate în gradul III de invaliditate;

e) 1,10 - pentru persoanele neîncadrate în grad de invaliditate."

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant privind refuzul nejustificat al intimaţilor-pârâţi de a pune în aplicare prevederile legale anterior enunţate, instanţa de recurs reţine că începând cu anul 2013 indemnizaţia lunară datorată reclamantului a fost menţinută în plată la nivelul lunii decembrie 2012 în temeiul O.U.G. nr. 84/2012, iar în anii următori au fost adoptate dispoziţii legale similare, respectiv O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 99/2016, O.U.G. nr. 9/2017, O.U.G. nr. 90/2017.

Prin urmare, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că plafonarea cuantumului indemnizaţiei lunare reparatorii datorată reclamantului nu este rezultatul unei conduite nelegale a intimaţilor-pârâţi, fiind consecinţa dispoziţiilor legale ce stabilesc acest mod de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 341/2004.

De altfel, instanţa de recurs reţine că argumentele aduse de recurent şi dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esenţă reglementarea ca atare şi implicit constituţionalitatea prevederilor legale puse în aplicare de intimaţii-pârâţi, astfel că nu pot fi verificate pe calea acţiunii de faţă.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de contencios administrativ cât timp conţin aspecte ce antamează neconstituţionalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de autorităţile pârâte; or, asupra aspectelor de neconstituţionalitate instanţa nu are competenţa să se pronunţe, ci doar Curtea Constituţională le poate verifica în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.

În acest context, este nefondată şi critica recurentului-reclamant potrivit căreia succesiunea de acte normative adoptate în sensul plafonării valorii indemnizaţiei reparatorii ar constitui o încălcarea a dreptului său fundamental de proprietate prevăzut de legislaţia CEDO şi CJUE.

Instanţa de control judiciar are în vedere că prevederile legale care au avut drept consecinţă plafonarea cuantumului indemnizaţiei lunare reparatorii datorată reclamantului au făcut obiectul unor sesizări adresate Curţii Constituţionale, care a statuat că indemnizaţia reglementată de Legea nr. 341/2004 are un caracter reparatoriu, iar legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare a acesteia, în temeiul art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, relevante în acest fiind Decizia nr. 193 din 2 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 10 iulie 2013, Decizia nr. 482 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 20 noiembrie 2014, Decizia nr. 419 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 3 august 2015, Decizia nr. 508 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, Decizia nr. 770 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 20 februarie 2018, Decizia nr. 151 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 16 iulie 2018, Decizia nr. 608 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 6 mai 2019, Decizia nr. 610 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 27 mai 2019 şi Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2020 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 22 mai 2020.

Totodată, prin Decizia nr. 22 din 21 ianuarie 2020, care a confirmat jurisprudenţa anterioară enumerată mai sus, Curtea Constituţională a reţinut că doar indemnizaţiile "restante" ce se achită beneficiarilor Legii nr. 341/2004 constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că aceste tipuri de indemnizaţii au caracter reparatoriu, fără consacrare constituţională, astfel încât legiuitorul le poate acorda sau nu, dar în momentul în care a decis acordarea unor astfel de indemnizaţii pe o anumită perioadă are, de asemenea, dreptul de a alege frecvenţa şi modalitatea concretă de acordare a acestora. Nefiind drepturi constituţionale, legiuitorul poate opta şi pentru retragerea viitoare a lor (a se vedea în acest sens art. II art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011).

De altfel, instanţa de recurs constată că deciziile CEDO invocate de recurentul-reclamant au ca premisă refuzul deliberat al autorităţilor privind plata unor beneficii prevăzute de dispoziţii legale în vigoare, or, în cauză, deşi, formal, prevederile legale care instituie dreptul recurentului-reclamant la o indemnizaţie reparatorie sunt în vigoare, cuantumul indemnizaţiei este plafonat. Doar în situaţia în care statul nu şi-ar îndeplini îndatorirea de a achita sumele prevăzute de legea care îşi produce efectele s-ar putea ridica problema unei eventuale neconcordanţe cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte conţinutul întâmpinării formulate în primă instanţă de pârâtul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, care nu ar fi fost înlăturat de instanţa de fond, acesta este un aspect care nu prezintă relevanţă în speţă, în condiţiile în care judecătorul fondului a avut în vedere la soluţionarea cauzei doar apărările care au legătură cu dosarul dedus judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 14 din 03 martie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 14 din 03 martie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.