Appeal rejected; suspension of contested forestry orders upheld pending annulment action.

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 17 decembrie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanţii A. S.R.L., B., C., D., E. din Ţara Făgăraşului, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, au solicitat suspendarea executării:

- Ordinului nr. 1945 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor pentru modificarea şi completarea Normelor tehnice privind elaborarea amenajamentelor silvice, modificarea prevederilor acestora şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor din fondul forestier, aprobate prin Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 766/2018, publicat în Monitorul Oficial nr. 1043 din 1 noiembrie 2021;

- Ordinului nr. 1946 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor pentru aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării de mediu pentru amenajamente silvice, publicat în Monitorul Oficial nr. 1075 din 10 noiembrie 2021;

- Ordinului nr. 1947 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind modalitatea de revizuire a amenajamentelor silvice care se suprapun parţial sau total peste arii naturale protejate de interes comunitar, publicat în Monitorul Oficial nr. 1077 din 10 noiembrie 2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 16 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanţii A. S.R.L., B., C., D., E. din Ţara Făgăraşului, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, şi, în consecinţă, în temeiul prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, a dispus suspendarea executării: Ordinului nr. 1945 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor pentru modificarea şi completarea Normelor tehnice privind elaborarea amenajamentelor silvice, modificarea prevederilor acestora şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor din fondul forestier, aprobate prin Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 766/2018, publicat în Monitorul Oficial nr. 1043 din 1 noiembrie 2021, a Ordinului nr. 1946 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor pentru aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării de mediu pentru amenajamente silvice, publicat în Monitorul Oficial nr. 1075 din 10 noiembrie 2021 şi a Ordinului nr. 1947 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind modalitatea de revizuire a amenajamentelor silvice care se suprapun parţial sau total peste arii naturale protejate de interes comunitar, publicat în Monitorul Oficial nr. 1077 din 10 noiembrie 2021, până la soluţionarea definitivă a cauzei, luând totodată act de faptul că reclamanţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separată, hotărârea fiind executorie de drept.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva încheierii din 16 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi, pe fond, respingerea cererii de suspendare a acţiunii.

Printr-un prim set de critici, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât prin încheierea recurată instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei conexităţii, excepţiei lipsei de obiect a cererii de suspendare şi nici asupra excepţiei inadmisibilităţii suspendării actelor administrative.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că încheierea prin care s-a admis cererea de suspendare este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi este nemotivată, în sensul că în considerente nu este cuprins motivul de "aparenţă de nelegalitate" pentru fiecare ordin în parte, prima instanţă tratându-le ca pe un tot unitar şi explicitând general care au fost argumentele care au conturat motivarea suspendării actelor administrative atacate.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, recurentul-pârât a susţinut că actele administrative contestate nu adaugă la lege, ci particularizează şi detaliază procedura ce trebuie parcursă pentru obţinerea actului de reglementare pentru amenajamentele ce se suprapun cu siturile Natura 2000, motiv pentru care se impunea a fi respinsă cererea de suspendare.

Referitor la paguba iminentă, recurentul-pârât a precizat că nu sunt aplicabile Recomandarea R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştrii a Consiliului Europei, Recomandarea nr. 16/2001 Comitetului de Miniştrii a Consiliului Europei şi jurisprudenţa CJUE C213/89, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei daune grave provocată intimaţilor-reclamanţi prin adoptarea ordinelor contestate.

Totodată, în raport de prevederile O.G. nr. 10/2022 nu se poate vorbi despre o pagubă iminentă câtă vreme eventualele costuri pentru parcurgerea în integralitate a procedurii de mediu este acoperită de stat, astfel că precizările instanţei de fond cu privire la "costurile suplimentare, neacoperite de către stat," sunt nefondate.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a apreciat că întrucât nu s-a pus problema ca prin adoptarea şi respectarea Ordinelor contestate să se instituie obligativitatea tăierii unei suprafeţe însemnate din fondul forestier naţional, motivarea instanţei în acest sens este străină de natura cauzei şi de conţinutul actelor contestate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 iunie 2022, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie suspendarea executării:

- Ordinului nr. 1945 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor pentru modificarea şi completarea Normelor tehnice privind elaborarea amenajamentelor silvice, modificarea prevederilor acestora şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor din fondul forestier, aprobate prin Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 766/2018, publicat în Monitorul Oficial nr. 1043 din 1 noiembrie 2021;

- Ordinului nr. 1946 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor pentru aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării de mediu pentru amenajamente silvice, publicat în Monitorul Oficial nr. 1075 din 10 noiembrie 2021;

- Ordinului nr. 1947 din 26 octombrie 2021 al ministrului mediului, apelor şi pădurilor privind modalitatea de revizuire a amenajamentelor silvice care se suprapun parţial sau total peste arii naturale protejate de interes comunitar, publicat în Monitorul Oficial nr. 1077 din 10 noiembrie 2021.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Criticile recurentului-pârât circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţile legii, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

În concret, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2022 asupra excepţiei conexităţii - a se vedea pagina 2, paragraful 3, asupra excepţiei lipsei de obiect a cererii de suspendare - a se vedea pagina 2, paragraful 7, precum şi asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare - a se vedea pagina 1, ultimul paragraf.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Instanţa de fond a analizat şi a răspuns punctual atât criticilor formulate de reclamanţi, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind cazul bine justificat şi paguba iminentă, cât şi apărărilor susţinute de pârât în acest sens.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

În acest context, nici ipoteza privind motivarea străină de natura cauzei nu se confirmă, cu atât mai mult cu cât aceasta ar presupune ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul şi nici măcar recurentul-pârât nu a susţinut că întreaga hotărâre recurată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate.

Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea acestuia, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.

Aceste condiţii se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată şi trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

În raport cu circumstanţele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului şi a împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de reclamante, îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reţinută.

Criticile aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistenţa unui caz bine justificat, motivat de susţinerea că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu este de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Din perspectiva condiţiei cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reţinând existenţa unei îndoieli cu privire la legalitatea actelor administrative atacate, în condiţiile în care, în raport de prevederile coroborate ale art. 22 alin. (1) indice 1 din Codul silvic, ale art. 9 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2005, art. 28 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2007, precum şi ale H.G. nr. 1076/2004, rezultă că, pe de o parte, nu este reglementată posibilitatea de particularizare prin ordin a procedurii de urmat în cazul amenajamentelor silvice, iar pe de altă parte, procedura de evaluare de mediu era deja reglementată la data intrării în vigoare a ordinelor contestate.

De asemenea, conform art. 20 alin. (5) din Codul silvic, perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este de 10 ani, iar potrivit art. 20 alin. (6) din acelaşi act normativ, este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepţia cazurilor prevăzute de normele tehnice. Amenajamentul silvic aprobat îşi menţine valabilitatea până la data expirării valabilităţii sale, aşa cum rezultă din art. 121 alin. (1) Codul silvic, astfel că nicio prevedere legală din Codul silvic sau din ordinele anterioare nu prevedea modificarea amenajamentelor aprobate pentru o situaţie ca cea menţionată de pârât.

În acest cadru procesual este suficientă existenţa unui dubiu asupra legalităţii actului dedus judecăţii, urmând ca instanţa învestită cu acţiunea în anulare să stabilească cu certitudine dacă această nelegalitate există şi dacă ea este de natură să afecteze actul administrativ fiscal contestat.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului pe acest aspect, mai cu seamă că îndoiala serioasă reţinută cu privire la actele atacate, a fost decelată printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, în vederea dispunerii unor măsuri provizorii, fără a fi prejudecat în orice mod fondul litigiului.

Înalta Curte reţine că prima instanţă în mod just a stabilit că şi cerinţa pagubei iminente este întrunită, întrucât impunerea modificărilor şi reluarea procedurii de autorizare cu parcurgerea procedurii de evaluare mediu, pentru amenajamente aprobate, necesită resurse suplimentare considerabile, ceea ce are impact asupra patrimoniului ocoalelor silvice şi, în situaţia în care în dosarul de fond se dovedeşte şi se stabileşte că, toate costurile pentru realizarea modificărilor din Ordine au determinat tăierea unui cantităţi mari de lemn din pădure, acest proces este ireversibil, care nu poate fi reparat decât prin alte costuri. De asemenea, nu poate fi neglijat nici impactul pe care actele administrative atacate îl poate genera în ceea ce priveşte activităţile economice în sector, în sensul blocării acestora, cu consecinţe sociale grave, ţinând cont de geografia şi demografia regiunilor de exploatări silvice, ca urmare a afectării directe a locurilor de muncă din domeniu.

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, astfel de măsuri de protecţie provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube şi când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În aceste condiţii, se constată că susţinerile recurentului-pârât nu îşi regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt apte să determine instanţa de control judiciar a aprecia că, în speţă, nu ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva încheierii din 16 martie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.