Sanction decision validity: timeliness of raised legal defects and scope of retrial limited to original complaint arguments

Şedinţa publică din data de 3 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 privind sancţionarea cu avertisment scris a domnului A. - persoană semnificativă/actuar la B. S.A., obligarea pârâtei la radierea sancţiunii cu avertisment scris aplicată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1794 din 26 noiembrie 2021 a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi, totodată, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ. şi susţinând faptul că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi a preve­derile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Susţine recurentul că, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a stabilit, în sarcina Curţii de Apel Bucureşti, obligaţia de a analiza în rejudecare atât criticile aduse hotărârii prin cererea de recurs, cât şi argumentele iniţiale invocate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, în opinia recurentului, instanţa de rejudecare nu ar fi analizat motivul de casare privind lipsa analizei prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015 prin care a criticat faptul că, potrivit cerinţelor legale, decizia de sancţionare trebuie să conţină, pe de o parte, descrierea faptelor prin care au fost încălcate normele legale, iar pe de altă parte, textele legale care califică respectivele încălcări drept contravenţii şi, prin cererea de chemare în judecată, ar fi invocat inclusiv încălcarea prevederilor art. 136 din Legea nr. 237/2015, prevederi imperative a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută, aspecte de ordine publică pe care chiar instanţa, din oficiu, avea posibili­tatea să le invoce.

Precizează recurentul că, prin cererea de chemare în judecată, ar fi invocat inclusiv încălcarea prevederilor art. 136 din Legea nr. 237/2015, prevederi imperative a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută, iar potrivit art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015, deciziile de sancţionare emise de A.S.F. trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept pe care se sprijină; aşadar, arată recurentul, potrivit cerinţelor legale, decizia de sancţionare trebuie să conţină, pe de o parte, descrierea faptelor prin care au fost încălcate normele legale, iar pe de altă parte, textele legale care califică respectivele încălcări drept contravenţii. Cu toate acestea, în opinia sa, nici în primul ciclu procesual şi nici în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti nu ar fi analizat încălcarea respectivelor prevederi legale, deşi această încălcare era de natură să conducă chiar la anularea Deciziei ASF disputate, respectiv a Deciziei nr. 1620/11.08.2016.

Arată recurentul că, în ciuda indicaţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti nu ar fi ţinut cont şi de motivele prezentate în cadrul cererii de recurs, procedând, astfel, la o analiză incompletă a argumentelor prezentate şi, drept consecinţă, la pronunţarea unei soluţii ne­motivate, ar fi ignorat argumentele reclamantului din cererea de recurs referitoare la încălcarea principiului personalităţii răspunderii contravenţionale, neputându-se face o confuzie între răspunderea persoanei juridice B., respectiv răspunderea recurentului-reclamant, în calitate de angajat al B.; în opinia recurentului, chiar dacă, ipotetic, ASF poate aplica sancţiuni contravenţionale persoanelor din cadrul societăţilor de asigurare care deţin funcţii cheie sau funcţii critice, în prezentul caz, modul în care Decizia nr. 1620/11.08.2016 este emisă, prin trimitere directă la Decizia nr. 436/23.02.2016, ar crea o confuzie între persoanele chemate să răspundă pentru aceste pretinse fapte contraven­ţionale, confuzie şi ingerinţă care nu poate fi conciliată cu principiul personalităţii răspun­derii contravenţionale.

Susţine recurentul că, în opinia sa, prin sancţiunea aplicată, ASF ar fi procedat la încălcarea prin­cipiului, iar mai departe, prima instanţă a perpetuat această încălcare, omiţând să o analizeze şi să o conteste în vreun fel, iar, în continuare, nici măcar în etapa rejudecării, deşi a menţionat expres prin cererea de recurs această încălcare, Curtea de Apel Bucureşti nu a avut o conduită diferită, ci asemănătoare primei instanţe şi, totodată, contrar limitelor de rejudecare trasate de ÎCCJ, încălcându-se art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

În susţinerea nemotivării sentinţei, se arată că, neanalizând cele două motive indicate, instanţa de rejudecare a pronunţat implicit o sentinţă nemotivată, fapt de natură să atragă nulitatea sentinţei, deoarece, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumen­tele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile ra­portului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar cele două aspecte criticate prin cererea de recurs din primul ciclu procesual şi care nu au fost analizate de instanţa de rejudecare, erau esenţiale pentru stabilirea unei so­luţii corecte pe fondul cauzei, nu reprezentau motive repetitive, ci argumente care, prin ele însele, independent de alte motive, erau apte să arate nelegalitatea şi netemeinicia deciziei ASF criticate.

Deşi nu a fost indicat ca motiv de recurs aparte, Înalta Curte, în exercitarea rolului său activ, a apreciat că susţinerile recurentului se încadrează şi în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel că îl va analiza ca atare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat; a arătat sus-numita că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare invocate, deoarece critica referitoare la nerespectarea de către A.S.F. a prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015 este, în mod evident, tardivă, fiind invocată abia în recursul soluţionat în dosarul nr. x/2017 şi în dosarul format în rejudecare, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., în mod corect prima instanţă a judecat ţinând seama de motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, nu şi în raport de noile motive regăsite în cererea de recurs, aceasta fiind şi intenţia reală a completului care a judecat recursul din dosarul nr. x/2017.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond, nefiind incidentă niciuna dintre situaţiile de casare invocate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 19.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 privind sancţionarea cu avertisment scris a reclamantului, în calitate de persoană semnificativă/actuar la B. S.A., ca fiind nelegală şi neîntemeiată, solicitând obligarea pârâtei la radierea sancţiunii cu avertisment scris, aplicată prin Decizia nr. 1620 din 11.08.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 409 din 6 februarie 2018, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi acţiunea ca neîntemeiată, împotriva acestei hotărâri exercitând recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanţa supremă a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând faptul că primul judecător nu a răspuns tuturor aspectelor invocate în cererea de chemare în judecată.

După rejudecare, curtea de apel a respins acţiunea ca neîntemeiată, în condiţiile expuse în preambulul prezentei decizii.

Într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), criticile recurentului, din perspectiva acestei situaţii de casare, fiind nefondate, pentru argumentele ce urmează:

Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Astfel, în lumina acestor dispoziţii legale, din perspectiva exigenţei de a motiva, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, aşa cum s-a evidenţiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei.

Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile recurentului, ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, să apară ca fiind nefondate.

Din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat care sunt argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului; în realitate, titularul căii de atac, în argumentele calificate de către instanţa de reformare ca fiind specifice motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemulţumirea sa faţă de soluţie, nemulţumire rezultată dintr-o pretinsă încălcare, de către instanţa de fond din al doilea ciclu procesual, a dispoziţiilor deciziei de casare.

În ceea ce priveşte situaţia de reformare sancţionată de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., trebuie reamintit faptul că, sub imperiul acestui motiv de recurs, se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

În argumentarea invocării acestui motiv, recurentul a susţinut pretinsa încălcare, în rejudecare, de către judecătorul care a pronunţat sentinţa recurată, a dispoziţiilor deciziei de casare, prin care instanţa supremă, în primul ciclu procesual al judecăţii, a casat cu trimiterea cauzei, la aceeaşi curte de apel; astfel, recurentul a susţinut că, în contra dispoziţiilor instanţei de recurs, judecătorul de fond nu ar fi analizat încălcarea art. 136 şi163 alin. (12) din Legea 237/2015 şi ar fi ignorat argumentele sale din cererea de recurs, referitoare la nerespectarea principiului personalităţii răspunderii contravenţionale.

Este adevărat că deciziile de casare ale instanţei de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, exclusiv sub aspectul dezlegărilor date problemelor de drept în acel litigiu; ignorarea îndrumărilor instanţei de recurs şi a statuărilor în drept, prin decizia de casare, determină soluţia casării hotărârii pronunţate de către instanţa de trimitere, pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Cu toate acestea, dispoziţiile acestei norme procesuale şi, pe cale de consecinţă şi cele ale situaţiei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, iar susţinerile recurentului sunt lipsite de suport real şi nesusţinute de actele dosarului, pentru argumentele ce urmează:

Aşa cum rezultă, fără putinţă de tăgadă, din conţinutul Deciziei nr. 2458/15.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizie de casare), soluţia casării cu trimitere spre rejudecare a fost dispusă, în principal, pentru că instanţa de fond nu ar fi răspuns tuturor susţinerilor din cererea de chemare în judecată; totodată, instanţa de recurs a dispus ca instanţa de trimitere să aibă în vedere, în rejudecare, "criticile formulate prin cererea de chemare în judecată şi pe care prima instanţă nu le-a analizat".

Aşadar, pe linia deciziei de casare, obligaţia instanţei de trimitere era exclusiv aceea de a analiza criticile şi pretinsele motive de nelegalitate a actului administrativ contestat, invocate în cerere de chemare în judecată introductivă de instanţă şi nu critici noi, promovate pentru prima dată pe calea căii de atac extraordinară a recursului.

Aşa cum a observat în mod justificat partea adversă, respectiv intimata– pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, pretinsa încălcare a prevederilor art. 136 şi 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015 şi a principiului caracterului personal al răspunderii contravenţionale nu a fost invocată de către recurent prin acţiunea iniţială care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, aşa cum rezultă din analiza atât a conţinutului cererii de chemare în judecată, cât şi a temeiurilor de drept pe care această acţiune a fost întemeiată (pag. 11, cererea introductivă), ci direct în recursul formulat în dosarul nr. x/2017 şi în notele scrise depuse în rejudecare, în contra dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., potrivit cărora "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat", iar în rejudecare, este posibilă modificarea acţiunii atunci când casarea hotărârii se dispune pentru o neregularitate de procedură comisă anterior primului termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, ceea ce nu este cazul, în speţa de faţă.

În consecinţă, nu se poate vorbi despre încălcarea, în rejudecare, a dispoziţiilor deciziei de casare, câtă vreme respectiva decizie a avut în vedere analizarea de către instanţa de trimitere a motivelor şi argumentelor ignorate în primul grad de jurisdicţie, dar numai a acelora care au fost invocate în cererea de chemare în judecată, cu respectarea regulilor care guvernează procesul civil.

În raport de toate argumentele expuse, întrucât niciuna dintre critici nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1), raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat, menţinând, ca fiind legală şi temeinică, soluţia curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1794 din 26 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2023.