Appeals against CNCD decision rejection dismissed as time-barred and unfounded.

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 septembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat:

1. anularea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării m. 382 din 03 iulie 2019 (comunicată la data de 10 septembrie 2019 prin Poşta Română) deoarece aceasta este nelegală, adoptată cu tardivitate în dosarul nr. x/2018 format în baza petiţiei (cererii/sesizării) nr. 7248/22.11.2018 şi comunicată în afara termenului legal de 30 de zile conform art. 20 alin. (8) din ordonanţa anterior menţionată;

2. să se constate discriminarea şi hărţuirea (desigur şi victimizarea) sa aşa cum a formulat sesizarea nr. 7248 din 22 noiembrie 2018 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 din motivele arătate (in fapt şi în drept) în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale şi structurile subordonate (printre care Direcţia Generală Management Resurse Umane din M.Ap. N., Direcţia Generală Juridică din M.Ap. N., Direcţia Generală Financiar Contabilă din M.Ap. N., Comisia de selecţie a C. civ..I., Comisia 3 de selecţie, Comisia 2 de selecţie, U.M. 01308 Bucureşti, U.M. 02527 Târgovişte, U.M 02576 Bucureşti etc.) şi comandantul U.M. 02576 Bucureşti colonel B. şi Comandantul U.M. 01308 Bucureşti colonel C. în calitate de pârâţi;

3. sancţionarea Colegiului director (şi CNCD) pentru discriminare şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 4.000.000 RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau repararea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei în cuantum de 1. 000.000 RON;

4. plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

La data de 23 septembrie 2019, terţul D. a depus la dosarul cauzei cerere de intervenţie accesorie, prin care a înţeles să susţină poziţia procesuală a reclamantului.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2020, reclamatul a arătat că a înţeles să cheme în judecată CNCD, Ministerul Apărării Naţionale, B., C., UM 02576 Bucureşti, UM 01308 Bucureşti, UM 02527 Târgovişte, Direcţia Generală Juridică din MAPN, Direcţia Generală Financiar Contabilă din MAPN, Comisia 2 de selecţie, Comisia 3 de selecţie, aşa cum au fost constituite la momentul respectiv, precum şi Direcţia Generală Management Resurse Umane din MAPN.

La data de 27 ianuarie 2020, reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere, însoţită de înscrisuri, privind precizarea de la termenul de judecată din data de 14.01.2020, prin care a chemat în judecată CNCD, Ministerul Apărării Naţionale, UM 02576 Bucureşti, UM 01308 Bucureşti, Direcţia Generală Management Resurse Umane din MAPN, Comisiile de selecţie 2 şi 3, toate prin reprezentant comun Direcţia Generală Juridică din MAPN, B. şi C..

La termenul de judecată din data de 10 martie 2020, reclamantul a depus precizări, însoţite de înscrisuri, prin care a solicitat respingerea tuturor excepţiilor procesuale (de procedură şi fond) invocate de pârâtul CNCD prin întâmpinare şi apărările pe fondul cauzei, ca neîntemeiate şi admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, şi în cadrul procesual astfel stabilit (fiind astfel îndeplinite toate exigenţele art. 78, corelat cu art. 16, corelat cu 16^1 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, la termenul anterior fiind de acord cu invocarea instanţei şi cu introducerea în cauză a reclamaţilor-pârâţi).

La termenul de judecată din data de 10 martie 2020, reclamantul a depus la dosarul cauzei două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (7)-(8) din O.G. nr. 137/2000, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28-30 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare cu modificările şi completările ulterioare şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, precum şi trei cereri prin care a invocat excepţia nelegalităţii Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 69/2015, excepţia nelegalităţii dispoziţiilor art. 73, art. 76 si art. 95 din Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 30/2012 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind recrutarea, selecţia, formarea profesională si evoluţia în cariera militară în Armata României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 229/05.04.2012, respectiv excepţia nelegalităţii dispoziţiilor a art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (3), art. 8 (modificat prin art. 1 pct. 1 al H.G. nr. 275/2017) şi art. 15.

La termenul de judecată din data de 14 iulie 2020, reclamantul a depus la dosarul cauzei o nouă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, privind excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 5, art. 7, art. 9, art. 11, art. 13, art. 14, art. 14^1, art. 21, art. 28-30, art. 34, art. 34^1, art. 35, art. 35^2, art. 35^4, art. 35^8-35^12, art. 36 lit. c)^1), art. 41^1, art. 46, art. 48, art. 56-57, art. 59, art. 73, art. 75, art. 75^1, art. 76-77, art. 77^1, art. 77^2, art. 77^3, art. 78 şi art. 84-86 din Legea nr. 80/1995, excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 36/2020, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 92 alin. (7) din Anexa nr. VII. Cap. II din Legea nr. 284/2010, a dispoziţiilor art. 86 alin. (8) din Anexa nr. VI din Legea - cadru nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor O.G. nr. 8/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 138/1999.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 iulie 2020, instanţa de fond a respins cererea de intervenţie accesorie, ca inadmisibilă, şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B., ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererile de sesizare a CCR, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Apărării Naţionale, B., C., Direcţia Generală Juridică din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, UM 02576 Bucureşti prin Direcţia Generală Juridică, UM 01308 Bucureşti prin Direcţia Generală Juridică, Direcţia Generală Management Resurse Umane din M.AP.N prin Direcţia Generală Juridică şi Comisiile de Selecţie 2 şi 3 prin Direcţia Generală Juridică, ca inadmisibile.

Prin sentinţa civilă nr. 858 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile de nelegalitate, ca inadmisibile şi a respins contestaţia reclamantului A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Apărării Naţionale, B., C., Direcţia Generală Juridică din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, UM 02576 Bucureşti prin Direcţia Generală Juridică, UM 01308 Bucureşti prin Direcţia Generală Juridică, Direcţia Generală Management Resurse Umane din M.AP.N prin Direcţia Generală Juridică şi Comisiile de Selecţie 2 şi 3 prin Direcţia Generală Juridică, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din data 15 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 858 din 29 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, precum şi sesizarea Curţii Constituţionale.

Referitor la încheierea prin care au fost respinse cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de fond a reţinut cu exces de putere că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, fără a arăta în concret temeiurile pentru care a refuzat sesizarea Curţii Constituţionale. Astfel, prima instanţă a încălcat art. 1 alin. (1), art. 2, art. 29 din Legea nr. 47/1992, art. 21 din Constituţie şi art. 6 pct. 1 CEDO.

Recurentul-reclamant a criticat şi soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie formulată de terţul D., apreciind că că acesta avea tot interesul să promoveze o astfel de acţiune, mai ales că a fost la fel discriminată şi la fel CNCD a refuzat să soluţioneze într-un termen optim, previzibil şi rezonabil sesizarea adresată autorităţii pârâte.

Cu privire la soluţia de respingere a excepţiilor de nelegalitate, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că prima instanţă s-a pronunţat fără a obliga pârâţii să depună dosarul administrativ ce a stat la baza emiterii acelor acte criticate ca fiind nelegale, cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 554/2004 şi nu a analizat toate criticile şi nici conţinutul actelor contestate, pronunţând o soluţie de respingere care nu are legătură cu speţa dedusă judecăţii. Astfel, au fost încălcate exigenţele art. 6 alin. (1) CEDO, ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 4 din Legea nr. 303/2004, art. 10 din Legea nr. 304/2004, precum şi ale art. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia pe fond, recurentul-reclamant a reiterat pe larg situaţia de fapt ce a condus la sesizarea CNCD, aspecte prezentate şi în faţa instanţei de fond, susţinând, în esenţă, că astfel se impunea admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea hotărârii CNCD.

Acesta a invocat încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi a dispoziţiilor art. 397 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că a formulat către CNCD şi plângere prealabilă întemeiată pe art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sesizarea nefiind deci soluţionată în termenul prevăzut de O.G. nr. 137/2000, republicată, cum nici plângerea prealabilă nu a fost soluţionată în termenul legal de 30 de zile, iar faptul că au soluţionat în parte şi în afara termenului nu-i scoate din culpă pe pârâţi.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu a motivat deloc hotărârea pronunţată, reţinând doar susţinerile părţilor şi neidentificând motivele pentru care a pronunţat o astfel de soluţie. Totodată, a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat nici asupra probatoriului privind muşamalizarea situaţiei sale medicale şi a apreciat că instanţa s-a transformat într-un veritabil apărător al pârâţilor, încercând să motiveze în apărarea pârâţilor şi nu echitabil, echidistant, independent şi imparţial.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

5. Cererea de intervenţie accesorie formulată în cauză

La termenul din data de 20 octombrie 2022 E. a formulat cerere de intervenţie accesorie în susţinerea poziţiei recurentului-reclamant, susţinând, în esenţă, că acesta a fost discriminat pe criteriul social.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este tardiv formulat.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992: "(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 din C. proc. civ.:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că hotărârea prin care a fost respinsă cererea recurentului - reclamant de sesizare a Curţii Constituţionale a fost pronunţată la data de 15 septembrie 2020, iar recursul a fost declarat la data de 07 ianuarie 2021, cererea de recurs fiind transmisă de recurentul-reclamant A. prin e-mail la 07 ianuarie 2021 la Curtea de Apel Bucureşti şi înregistrată la această instanţă data de 08 ianuarie 2021(dosarul de recurs), deşi, conform dispoziţiilor citate, termenul în care legea permitea exercitarea căii de atac împotriva soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate se împlinea la data de 17 septembrie 2020.

Susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu a exercitat calea de atac în termenul de 48 de ore, întrucât nu i-a fost comunicată hotărârea în acest termen, nu poate fi considerată un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recurentul-reclamant nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, se va constata că recursul declarat de acesta împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 este tardiv formulat, cu depăşirea termenului legal instituit de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi se va respinge ca atare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 858 din 29 septembrie 2020 este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că nu vor fi analizate criticile formulate de recurentul-reclamant referitor la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie formulată de terţul D., în condiţiile în care doar acesta din urmă ar fi putut să atace încheierea prin care i-a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, în cauză, calitatea procesuală în calea de atac presupune existenţa unei identităţi între titularul dreptului dedus judecăţii - cel care a formulat cererea de intervenţie respinsă ca inadmisibilă - şi cel care exercită calea de atac.

Criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea şi limitele exercitării controlului judecătoresc al hotărârilor emise de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării fiind reglementată la art. 20 alin. (9) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, se are în vedere şi că soluţionarea excepţiilor de nelegalitate era de competenţa instanţei de fond, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte aminteşte că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe. Practic, nu i se poate reproşa instanţei de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

De altfel, criticile recurentului-reclamant vizează în concret încălcarea şi aplicarea greşită a legii de instanţa de fond, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

Criticile recurentului-reclamant circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţile legii, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Susţinerile recurentului-reclamant vizând încălcarea de către judecătorul fondului a principiului dreptului la un proces echitabil, în componenta sa privind dreptul de acces la o instanţă cu deplină jurisdicţie, nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine că instituirea principiului prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. are la bază dispoziţii constituţionale, precum şi prevederi existente în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în tratate şi în alte reglementări internaţionale.

Conform art. 124 alin. (1) din Constituţia României, "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", iar alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol stabilesc în sensul că "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi", şi "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".

De asemenea, art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

În speţă, dacă instanţa de fond a apreciat că poate soluţiona excepţiile de nelegalitate invocate de reclamant şi fără depunerea documentaţiei ce a stat la baza emiterii actelor pretins nelegale, acesta nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, în condiţiile în care prima instanţă, învestită cu o excepţie întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, avea obligaţia ca să stabilească, cu prioritate, dacă aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate. Or, aşa cum reiese din hotărârea recurată, nu s-a procedat la analiza pe fond a legalităţii actelor administrative cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate, verificarea condiţiilor de admisibilitate ale excepţiei putând fi realizată şi în lipsa acestei documentaţii.

În plus, recurentul-reclamant nu aduce critici în concret cu privire la o eventuală vătămare suferită ca urmare a nedepunerii acestei documentaţii, raportat la soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiilor de nelegalitate ca inadmisibile.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, respingerea cererilor formulate de o parte în proces nu echivalează cu o nemotivare, iar în cauză, în concret, cererile formulate de acesta au fost respinse de judecătorul fondului motivat.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat şi soluţiile pronunţate cu privire la excepţiile invocate în cauză, în raport de obiectul dedus judecăţii şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, neputând fi decelată o confuzie în raţionamentul instanţei de fond, aceasta procedând în concordanţă cu obligaţia pe care instanţa de contencios administrativ o are, respectiv de a efectua numai un control de legalitate al actelor administrative tipice sau asimilate întocmite de către autorităţile publice.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine şi că referitor la faptul că s-ar fi depăşit de către CNCD termenul de soluţionare a petiţiei, raportat la dispoziţiile legale incidente şi la situaţia de fapt din speţă, este suficient să se aibă în vedere că termenele prevăzute de lege pentru soluţionarea de către CNCD a petiţiilor în materie de discriminare sunt menite doar a dinamiza procedura administrativ-jurisidcţională în faţa autorităţii, astfel încât, ca natură juridică, nu pot fi considerate termene imperative, de decădere, de natură a conduce la vicierea actelor emise cu nerespectarea lor, ci simple termene de recomandare şi prin urmare, chiar dacă s-ar confirma neregula invocată sub acest aspect aceasta nu poate atrage anularea hotărârii adoptate în soluţionarea petiţiei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare şi la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reclamantul s-a pretins discriminat de către pârâtul Ministerul Apărării Naţionale prin următoarele împrejurări, care au fost determinate de faptul că anterior chemase în instanţă mai multe structuri ale Ministerului Apărării Naţionale, împotriva cărora a înaintat şi sesizare la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării:

- i s-a răspuns cu întârziere la solicitările cu privire la faptul că nu i s-au decontat în totalitate voucherele;

- deşi a fost declarat apt limitat pe timp de pace şi război de către o comisie de expertiză, comandantul l-a inclus într-un grup la o aplicaţie;

- Ministerul Apărării Naţionale şi comandantul au refuzat ca la trecerea sa în rezervă să îl avanseze la gradul de locotenent colonel, deşi îndeplinea condiţiile de vechime;

- i se adresau cu formula, domnului maior" şi nu "domnului ing. Maior";

- nu i s-a plătit sporul de doctorat;

- nu a fost numit pe anumite funcţii pentru că nu îndeplinea condiţiile de numire;

- nu a putut urma anumite tipuri de cursuri pentru că nu îndeplinea condiţiile impuse cumulative, din 2012 a fost diagnosticat cu spondilită anchilozantă şi din 2014 a fost sub tratament biologic;

- a fost obligat să dea probele sportive de două ori pe an şi, cu toate că avea capacitatea diminuată cu 30%, comisiile medicale anuale dădeau aviz cu apt;

- a fost nevoit să meargă în sistemul civil medical unde nu a beneficiat de asistenţă medicală ca toţi militarii, fiind obligat să intre în cabinet cu alţi colegi.

Prin Hotărârea nr. 382/2019, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins sesizarea reclamantului vizând pretinsa discriminare a acestuia de către pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, prin victimizare. Pentru a pronunţa această hotărâre, în esenţă, pârâtul a constatat că nu se poate reţine întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale victimizării, raportul de trecere în rezervă nefiind cauzat de plângerea adresată instanţei judecată sau consiliului, ci reprezentând iniţiativa petentului.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la soluţia privind excepţiile de nelegalitate, sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor legale anterior enunţate, rezultă că una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate este cea a legăturii între actul administrativ a cărui excepţie de nelegalitate este invocată şi soluţia pe fond a litigiului în care aceasta este invocată.

În cauză, instanţa a fost învestită cu o cerere privind anularea Hotărârii CNCD nr. 382/2019, prin care s-a soluţionat petiţia reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora "constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării".

Prin urmare, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de recurs reţine că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în contextul în care între actele administrative a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată şi soluţia privind anularea Hotărârii CNCD nr. 382/2019 nu există legătură de dependenţă, prevederile actelor administrative a căror nelegalitate a fost invocată neavând legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 în cauza de faţă.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză referitoare la soluţia pe fond, sunt neîntemeiate.

Conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000: "Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării."

Astfel cum este reglementată de dispoziţiile legale mai sus enunţate, victimizarea, ca formă de discriminare, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii legale: existenţa unui tratament advers faţă de o persoană, acest tratament să aibă drept cauză introducerea unei plângeri sau acţiuni în justiţie, care să vizeze încălcarea principiului tratamentului legal şi al nediscriminării.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de instanţa de fond că faptele menţionate în sesizarea adresată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de recurentul-reclamant nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers împotriva unei persoane care a iniţiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, "hărţuirea" este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant şi ofensiv.

Instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reţinând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării contestate.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că nu poate fi reţinută legătura de cauzalitate între Hotărârea nr. 333/05.09.2018, prin care pârâtul CNCD a admis sesizarea reclamantului formulată împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naţionale şi a constatat că pe de-o parte normele juridice care fac diferenţiere între cei care provin din filieră directă respectiv filiera indirectă privind ocuparea unor funcţii de conducere în lipsa unei cerinţe profesionale reale şi determinante reprezintă discriminare, iar pe de alta că neacordarea sporului de doctorat reprezintă discriminare sau vreo altă sesizare adresată CNCD de reclamant şi tratamentele adverse despre care reclamantul pretinde că i-au fost aplicate.

Astfel, din ansamblul probator administrat în cauză nu reiese niciun element circumstanţial care să certifice legătura de cauzalitate dintre măsurile adoptate de intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale - descrise în acţiunea introductivă şi apoi în cererea de recurs - şi sesizările anterioare ale recurentului privitoare la discriminare, cu atât mai mult cu cât recurentul a părăsit sistemul militar voluntar şi nu printr-un act al intimatului-pârât Ministerul Apărării Naţionale.

În consecinţă, cu privire la acest din urmă motiv, nu se identifică nici existenţa "tratamentului advers", în condiţiile în care încetarea raporturilor de serviciu a avut la bază exclusiv manifestarea de voinţă a recurentului-reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 858 din 29 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Având în vedere soluţia asupra cererii de recurs, în baza art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta E. în favoarea recurentului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 15 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 858 din 29 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta E..

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.