Scope of Judicial Inspection review: exclusion of appellate-style review of judicial reasoning from disciplinary "bad faith" and "gross negligence" charges

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 816/A din data de 24 martie 2021, emisă în dosarul nr. 21-499 de către Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva Rezoluţiei 8441/06.05.2021 emise de către dl inspector şef al inspecţiei judiciare în lucrarea C21-703.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 1 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea contestaţiei formulate împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 816/A din data de 24 martie 2021, emisă în dosarul nr. 21-499 de către Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva Rezoluţiei 8441/06.05.2021 emise de către dl inspector şef al inspecţiei judiciare în lucrarea C21-703.

Totodată, recurenta a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ., repunerea în termenul de exercitare a recursului, motivat de împrejurarea că a fost bolnavă, fiind diagnosticată cu Sars Cov 2, cu repercursiuni asupra unor organe afectate de boli cronice mai vechi, ceea ce a necesitat o perioadă mai lungă de vindecare, anexând în dovedire, copia Certificatelor medicale a căror perioadă se suprapune cu termenul înăuntrul căruia putea fi exercitată calea de atac.

În susţinerea recursului, recurenta – reclamantă a arătat că obiectul dosarelor care au fost supuse controlului Inspecţiei judiciare, îl reprezintă procedura specială cu privire la desfiinţarea înscrisurilor false.

Indiferent de cauzele care au dus la împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, o astfel de urmare a faptei penale, cum ar fi producerea de efecte juridice prin aceste înscrisuri, nu poate fi lăsată fără rezolvare juridică, situaţie pentru care s-a instituit procedura specială a desfiinţării lor, cu sediul materiei în disp. art. 5491 C. proc. pen.

Deşi prevederile legale sunt cât se poate de clare şi nu necesită interpretări suplimentare sau norme de punere în aplicare, magistraţii care au avut în lucru dosarele au reuşit să eludeze legea cu bună ştiinţă, ceea ce în accepţiunea sa echivalează cu reaua-credinţă în exercitarea atribuţiilor având ca finalitate distorsionarea conştientă a dreptului şi implicit nesocotirea ordinii de drept.

Referitor la abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, instanţa a apreciat în mod greşit că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză ori să formuleze concluzii în faţa instanţei de judecată.

Nu a criticat niciodată raţionamentul logico-juridic, ci încălcarea cu intenţie a normelor de drept material în materia desfiinţării înscrisurilor false potrivit prevederilor art. 5491 C. proc. pen., prin neaplicarea acestora, activitate prin care a fost şi este prejudiciată.

Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ori atât timp cât magistraţii au facilitat rămânerea în circuitul civil a unui înscris oficial fals emis de o instituţie a statului, nu se poate admite că au pronunţat soluţii temeinice şi legale, că au depus eforturi în vederea restabilirii situaţiei normale şi că au acţionat cu bună credinţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata – pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, solicitând respingerea acestuia ca tardiv formulat; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Preliminar, în ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată, urmând a o admite.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că sentinţa recurată a fost comunicată reclamantei la data de 11.07.2022, termenul de recurs expirând la 27.07.2022, iar cererea de recurs a fost înregistrată la data de 03.08.2022, cu depăşirea acestui termen.

Conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac."

În cauză, prin cererea de repunere în termen, recurenta a invocat faptul că nu a putut exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege datorită faptului că a fost bolnavă, făcând dovada acestei susţineri cu acte medicale (certificate de concediu medical) depuse, în copie, la dosar - filele x.

Astfel, în perioada cuprinsă de la data comunicării hotărârii (11.07.2022) şi data înregistrării recursului (03.08.2022), din motive obiective aceasta a fost în imposibilitatea promovării recursului, fapt care se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituţia repunerii în termen.

Pentru aceste considerente, instanţa va admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de către recurenta – reclamantă A. şi va respinge ca neîntemeiată excepţia tardivităţii recursului invocată de către intimata Inspecţia Judiciară.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluţiei de clasare nr. 816/A din data de 24 martie 2021, emisă de Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva Rezoluţiei 8441/06.05.2021, emisă de către Inspectorul şef al Inspecţiei judiciare.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerile părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra relevanţei diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamanta-recurentă este maniera în care intimata Inspecţia Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Codul deontologic, ce vizează, în esenţă, exercitarea funcţiei cu obiectivitate şi imparţialitate, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare sunt, de fapt, critici ale raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor pronunţate în dosarele x/2019 şi y/2020 ale Judecătoriei Târgu Mureş şi, respectiv, Tribunalul Mureş.

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulţumirile părţii cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.

Ori, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, interpretarea normelor de drept şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. Opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă; în cauza de faţă nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei şi nici nu s-a identificat vreo greşeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurenta-reclamantă A..

Respinge excepţia tardivităţii recursului, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 154 din 1 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.