Inadmissibility of cassation appeal against plea deal rejection: lack of merits resolution or court-applied penalty

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Acord de recunoaștere a vinovăţiei

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept procesual penal. Proceduri speciale. Acordul de recunoaștere a vinovăției.

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- acord de recunoaştere a vinovăţiei

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., art. 478 și urm.

Hotărârea judecătorească prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost respins definitiv, nefiind dezlegat fondul cauzei și nesoluționată acţiunea penală prin pronunțarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, respectiv una de aplicare a unei măsuri educative, nu poate constitui obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casație.

I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 620/RC din 29 noiembrie 2022

I. Prin sentinţa penală nr. 211/04.03.2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia I Penală, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală – Secţia de Combatere a Traficului de Droguri şi inculpatul A, cercetat sub control judiciar, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal (faptă din 26.11.2020) și cinci infracțiuni de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art.4 alin. (2) din Legea nr.143/2000 (fapte din 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 și 28.02.2020), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, obiect al dosarului de urmărire penală nr. x/D/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală – Secţia de Combatere a Traficului de Droguri şi a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că infracţiunile pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sunt trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) din Codul penal şi cinci infracţiuni de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr.143/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Acordul de recunoaștere a vinovăţiei a fost încheiat pentru 6 fapte săvârşite de inculpatul A, la următoarele date: 26.11.2020, 24.07.2018, 31.07.2018, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020.

Prin sentinţa penală nr.3648/26.11.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. x/4/2018, modificată şi definitivă prin decizia penală nr.63/A/22.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, inculpatului A i s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare şi s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Cu privire la faptele din 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020, instanţa a reţinut că au fost săvârşite în termenul de supraveghere de 2 ani stabilit prin sentinţa penală menţionată.

Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal respectiv: dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.

S-a reţinut că în mod greşit procurorul a reţinut că toate infracţiunile care formează obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt săvârşite în concurs real. Hotărârea privind amânarea aplicării pedepsei a rămas definitivă la data de 22.01.2019, iar patru infracţiuni sunt săvârşite după această dată, respectiv: 26.11.2020, 02.02.2020, 26.02.2020 şi 28.02.2020.

Astfel, potrivit art. 38 alin. (1) din Codul penal, există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele; or, în cauză, la momentul săvârşirii a patru infracţiuni exista o hotărâre definitivă.

Mai mult, potrivit Deciziei nr.24/2017 a Î.C.C.J., în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. În continuare, prima instanță a redat pasaje din decizia menționată.

În concluzie, tribunalul a reţinut că mecanismul privind stabilirea pedepsei rezultante din acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu a fost corect şi astfel s-a ajuns la o pedeapsă stabilită în mod nelegal.

II. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi inculpatul A.

III. Prin decizia penală nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I Penală, în baza art. 488 alin. (1) și (4) lit. a) din Codul de procedură penală, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție – Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism și apelantul intimat inculpat A împotriva sentinței penale nr. 211/F/04.03.2022 a Tribunalului București – Secția I Penală, pronunțate în dosarul nr.x/3/2022.

Pentru a dispune astfel, în acord cu instanța de fond, dar pentru alte motive, Curtea a constatat că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală, deoarece în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării sub supraveghere conform art.91 și urm. din Codul penal.

Astfel, prin sentința penală nr. 3648/26.11.2018 a Judecătoriei Sector 4 București, definitivă prin decizia penală nr.63/A/22.01.2019 a Curții de Apel București, în sarcina inculpatului A s-a stabilit o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzut de art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a cărei aplicare a fost amânată conform art.83 alin. (1) și (3) din Codul penal pe un termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin urmare, termenul de supraveghere a început să curgă la 22.01.2019 și s-ar fi împlinit la 21.01.2021.

Prezentul acord de recunoaștere a vinovăției se referă la 6 infracțiuni, dintre care 2 comise la 24.07.2018 și 31.07.2018, iar 4 comise la 02.02.2020, 26.02.2020, 28.02.2020 și 26.11.2020.

Conform art.88 din Codul penal, dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

Potrivit art. 89 alin. (1) din Codul penal, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În cauza de față, faptele din 24.07.2018 și 31.07.2018 ar atrage așadar anularea amânării aplicării pedepsei, iar faptele din 02.02.2020-26.11.2020, comise în termenul de supraveghere, ar atrage revocarea amânării aplicării pedepsei.

Într-adevăr, prin decizia nr.42/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, astfel cum a învederat și procurorul, s-a stabilit că, în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art.85 din Codul penal. Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel: se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii; se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior; se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă; pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă.

S-a făcut precizarea că instituția suspendării condiționate reglementată de Codul penal 1969 și art.81 și urm. nu are corespondență în noul Cod penal, cum nici amânarea aplicării pedepsei prevăzut de art.83 și urm. Cod penal 2009 nu era reglementată de vechiul Cod penal.

De aceea, este discutabilă incidența acesteia în materia amânării aplicării pedepsei, câtă vreme, conform art.4741 din Codul de procedură penală, efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

În decizia menționată s-a reținut că „anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie un remediu procesual având ca scop desfiinţarea dispoziţiei de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esenţial, fiind impusă de necesitatea ca soluţia să fie conformă cu realitatea obiectivă şi să se înlăture o situaţie contrară adevărului, ce nu îşi găseşte justificare, cât timp există o perseverenţă a inculpatului de a săvârşi fapte penale de natură a duce la revocarea suspendării condiţionate. Trebuie observat deci că măsura anulării duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca şi cum această măsură nici nu ar fi fost pronunţată, făcând astfel să nu se poată revoca ceea ce nu mai exista la data săvârşirii infracţiunii ulterioare.

Anularea intervine astfel datorită unei cauze anterioare, preexistentă acordării suspendării condiţionate şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, şi sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă. Aşadar, înlăturarea prin anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei face să dispară temeiul regimului sancţionator special (cumul aritmetic) bazat pe dispoziţiile art. 83 alin. (1) teza finală din Codul penal […].

Sfera concursului de infracţiuni, cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă.”

Decizia menționată este însă aplicabilă în materia suspendării sub supraveghere (instituții reglementate atât în legea veche, cât și în legea nouă), iar pentru consecvență și văzând considerentele deciziei, se impune totuși concluzia că este aplicabilă și în materia amânării aplicării pedepsei, astfel că, în acord cu parchetul, doar anularea amânării aplicării pedepsei se putea dispune, astfel cum s-a menționat și în acordul de recunoaștere a vinovăției, iar nu și revocarea amânării aplicării pedepsei cum a apreciat prima instanță.

Aceasta nu înseamnă însă că, după amânarea aplicării pedepsei și efectuarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, s-ar putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere conform art.91 și urm. din Codul penal.

Prin decizia nr.24/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.

S-a arătat că art. 88 alin. (3) din Codul penal, folosește termenii „revocă și dispune aplicarea și executarea pedepsei”, ceea ce conferă caracter imperativ și obligatoriu. De asemenea, condiția pronunțării unei condamnări conduce la revocare, ceea ce face imposibilă menținerea soluției de amânare a aplicării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere.

S-a menţionat că sancțiunea revocării amânării aplicării pedepsei nu are la bază neîndeplinirea condiției prevăzute în art.83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ci neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care implică evaluarea persoanei infractorului și a posibilităților sale de îndreptare. Or, săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute în art.83 alin. (1) lit. d) din Codul penal.

În consecință, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate, condiția prevăzută în art.83 alin. (1) lit. d) din Codul penal nu este îndeplinită, revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, iar menținerea amânării aplicării pedepsei nu este posibilă în absența unui temei legal, soluția de condamnare fiind unica soluție permisă de dispozițiile art. 88 alin. (3) din Codul penal.

Pe lângă argumentele instanței supreme sunt relevante și dispozițiile art.91 alin. (3) lit. b) din Codul penal, în sensul că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată.

Astfel spus, în cazul săvârșirii unei infracțiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, ulterior revocării amânării aplicării pedepsei pedeapsa rezultantă nu se poate executa decât în condiții de detenție.

Mergând pe raționamentul parchetului, din moment ce intervine doar anularea amânării aplicării pedepsei, chiar dacă inculpatul a săvârșit infracțiuni și în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei (fără însă a se disune revocarea), este posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art.91 și urm. din Codul penal, deoarece este îndeplinită inclusiv condiția prevăzut de art.91 alin. (3) lit. b) din Codul penal.

Or, o astfel de concluzie este absurdă, deoarece ar însemna că, dacă inculpatul nu ar fi săvârșit infracțiunile care atrag anularea, singura posibilitate, ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei, era executarea pedepsei rezultante în regim de detenție. În schimb, dacă inculpatul a avut o activitate anterioară amânării aplicării pedepsei, mai amplă, descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, săvârșind de asemenea alte infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere, ca urmare doar a anulării amânării aplicării pedepsei (nu și a revocării), ar fi posibilă atât amânarea aplicării pedepsei rezultante, cât și, eventual, suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante. Altfel spus, comiterea de către un inculpat a unor infracțiuni anterior amânării aplicării pedepsei, dar și ulterior rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, i-ar crea acestuia o situație mai ușoară decât a unui inculpat care ar comite infracțiuni doar după soluția definitivă de amânare a aplicării pedepsei, în sensul că primul ar putea beneficia de dispozițiile art.83/91 din Codul penal, în schimb cel de-al doilea ar urma să execute pedeapsa rezultantă în regim de detenție.

După cum și instanța supremă a arătat în considerentele deciziei nr.24/2017, săvârșirea unei infracțiuni în termenul de supraveghere conduce la neîndeplinirea condiției prevăzut de art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care are o reglementare asemănătoare cu cea de la art. 91 alin. (1) lit. d) din Codul penal – în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Așadar, pe lângă argumentele de logică juridică, s-a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care într-o situație precum cea în cauză își pierde caracterul subiectiv, devenind o condiție obiectivă. Săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită tocmai pe parcursul perioadei determinate pentru care s-a impus supravegherea conduitei persoanei conduce la neîndeplinirea acestei condiții, independent de împrejurarea că, formal, nu s-a dispus revocarea amânării pedepsei.

Potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale […] dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nelegală.

Curtea a reținut că, din moment ce soluția de suspendare sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoare este nelegală, în lumina argumentelor expuse, criticile procurorului și ale inculpatului sunt nefondate.

S-a mențiunat că, ajungând la această soluție, de nelegalitate, chiar dacă pe baza unui alt raționament, prima instanță nu se putea pronunța asupra faptului că soluția ar fi nejustificat de blândă, astfel că, aceste considerente nu pot lega instanțele învestite ulterior cu faptele presupus comise de inculpat, care au făcut obiectul prezentului acord de recunoaștere a vinovăției.

IV. Împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I Penală a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție – Direcția de Investigare de Infracțiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Prin cererea formulată a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct.12 din Codul de procedură penală şi s-a solicitat admiterea recursului în casaţie împotriva deciziei penale nr. 458/A din data de 26 aprilie 2022, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/3/2022 (799/2022) şi casarea deciziei penale atacate.

În susţinerea cererii, printre altele, s-a arătat că este adevărat că prin hotărârea instanţei de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală nici nu impune condiţia ca prin însăşi hotărârea instanţei de apel să se fi aplicat pedeapsa. Astfel, pot fi supuse recursului în casaţie următoarele decizii ale curţii de apel în care instanţa de apel nu aplică ea însăşi o pedeapsă: decizia de respingere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de condamnare (în sentinţă fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de admitere a acordului de recunoaştere (în sentinţă fiind aplicate pedepsele), de respingere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de respingere a acordului de recunoaştere (în acord fiind aplicate pedepsele).

În toate aceste situaţii, prin decizia instanţei de apel se închide în mod definitiv un ciclu procesual prin care este aplicată o pedeapsă, iar dacă pedeapsa aplicată s-ar situa în alte limite decât cele prevăzute de lege, decizia de apel ar putea fi atacată cu recurs în casaţie.

Concluzia că hotărârile pronunţate ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pot fi atacate cu recurs în casaţie rezultă atât din dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală (care nu exclud aceste hotărâri), cât şi din prevederile aliniatului 2 al aceluiaşi text de lege, care nu enumera aceste hotărâri printre cele care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. Hotărârile pronunţate de instanţele de apel ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pot fi: de admitere a apelului formulat împotriva unei sentinţe de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de respingere a apelului formulat împotriva sentinţei prin care a fost respins acordul de recunoaştere. În niciuna din aceste situaţii instanţa de apel nu stabileşte ea însăşi o pedeapsă, însă, hotărârile pronunţate ca urmare a respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Revenind la hotărârea instanţei de apel care formează obiectul prezentului recurs în casaţie, s-a susţinut că prin stabilirea de către instanţa de apel că este nelegal să se dispună suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei, aspect care nu a fost analizat în hotărârea primei instanţei şi nici nu a formulat obiectul apelului, fiind invocat din oficiu de către instanţa de apel, instanţa de apel a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în apelul inculpatului şi în apelul formulat de procuror în favoarea inculpatului, un tratament sancţionator cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Penală, în dosarul nr. x/3/2022, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I Penală, în dosarul nr. x/3/2022, privind pe intimatul-inculpat A.

V. Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I Penală, în dosarul nr. x/3/2022, privind pe intimatul-inculpat A, Înalta Curte constată că este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală, fiind o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2. Noul Cod de procedură penală, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.

3. Motivele de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: (1) nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; (2) condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; (3)încetarea în mod greşit a procesului penal; (4) lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare – necompetenţa instanţei –, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale.

4. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.

5. În ceea ce priveşte acordul de recunoaştere a vinovăţiei – reglementat de dispoziţiile art. 478 - 488 din Codul de procedură penală – acesta reprezintă o instituţie de drept procesual penal nouă în legislaţia românească, prin a cărei introducere, legiuitorul a dorit o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil. Din acest punct de vedere, judecata infracţiunilor pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei – la fel ca şi judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (procedura privind recunoaşterea învinuirii) – reprezintă o formă abreviată a judecăţii privind anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces.

6. În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că nu suntem în prezenţa unei hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, acordul de recunoaştere a vinovăţiei fiind respins, nefiind dezlegat fondul cauzei şi nestatuându-se asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, astfel că nu suntem în prezenţa unei rezolvări a acţiunii penale, adică o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, respectiv una de aplicare a unei măsuri educative.

7. Deşi în cuprinsul memoriului cu motivele de recurs, parchetul a susţinut că „Este adevărat că prin hotărârea instanţei de apel nu s-a aplicat o pedeapsă, însă, art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală nici nu impune condiţia ca prin însăşi hotărârea instanţei de apel să se fi aplicat pedeapsa”, Înalta Curte reţine că întreaga doctrină şi jurispudenţa în materie impun existenţa unei pedepse aplicate printr-o decizie ca urmare a soluţionării conflictului de drept penal printr-una dintre soluţiile menţionare supra la pct.6.

Or, prin decizia recurată nu a fost soluţionat conflictul de drept penal printr-o astfel de soluţie, astfel că, în prezenta cauză, nu avem o pedeapsă aplicată de o instanţă de judecată, ci doar una „negociată” între procuror şi inculpat printr-un acord care nu a fost admis de instanţă.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.448 alin. (1) pct.1 Cod procedură penală, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva deciziei penale nr. 458/A din 26 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I Penală, în dosarul nr. x/3/2022, privind pe intimatul-inculpat A.