Extended confiscation challenge blocked: inadmissible constitutionality plea upheld on finality grounds.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 05 iulie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, s-a dispus respingerea, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) din C. pen., în varianta ulterior modificării legislative intervenite prin Legea nr. 228/2022, precum şi a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi a art. 366 alin. (3) din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin Decizia penală nr. 575/A din data de 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, s-a dispus în temeiul art. 1121 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen., luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse a imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, cumpărat de inculpatul A. prin interpusa persoană interesată B.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra imobilului din municipiul Bucureşti, str. x, luată prin ordonanţa din data de 26.10.2015 a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii, B. a declarat contestaţie, fiind înregistrată sub nr. x/2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin cererile formulate în Dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatoarea B. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) din C. pen., în varianta ulterior modificării legislative intervenite prin Legea nr. 228/2022, precum şi a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi a art. 366 alin. (3) din C. proc. pen.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi a art. 366 alin. (3) din C. proc. pen., contestatoarea a arătat că cererea sa este admisibilă întrucât îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate instituite prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv Curtea Constituţională nu a admis încă nicio excepţie având ca obiect constituţionalitatea prevederilor care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, excepţia este ridicată în cadrul formulării unei contestaţii şi are legătură cu cauza dedusă judecăţii întrucât verificarea admisibilităţii contestaţiei formulate depinde de textele de lege criticate şi de modul în care sunt înţelese şi respectate drepturile terţului cu privire la al cărui bun s-a luat măsura de siguranţă a confiscării extinse.

A susţinut că dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen. şi cele ale art. 366 alin. (3) din C. proc. pen. contravin art. 16 alin. (1) art. 11, art. 21, art. 24 şi art. 44 din Constituţie, art. 148 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 8 parag. 1, 6 şi 7 din Directiva 2014/42/UE, respectiv art. 6, art. 7 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, îngrădind accesul la justiţie al persoanelor interesate, ale căror interese au fost vătămate prin luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse direct prin hotărârea instanţei de apel, atunci când nu au fost citate în procesul penal pe toată durata acestuia.

De asemenea, a apreciat că art. 366 alin. (3) din C. proc. pen. este neconstituţional pentru că nu prevede obligativitatea citării persoanelor interesate, ale căror bunuri pot fi confiscate în procesul penal şi posibilitatea participării acestor persoane pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în camera preliminară, atunci când propunerea de confiscare este făcută prin rechizitoriu, pentru a putea inclusiv să conteste probele pe baza cărora se solicită confiscarea sau să ridice excepţii în faza de cameră preliminară.

Contestatoarea a arătat că dispoziţiile art. 1121 alin. (2) din C. pen., în varianta ulterior modificării legislative intervenite prin Legea nr. 228/2022 contravin art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, respectiv art. 6 şi art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care împiedică aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la bunurile dobândite de către terţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 228/2020 şi în legătură cu infracţiunile săvârşite anterior acestei date. A menţionat că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a stabilit că măsura de siguranţă a confiscării extinse este o normă de drept penal material, iar principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii.

Înalta Curte, secţia penală a constatat, prin încheierea din data de 5 iulie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2022, că cererile de sesizare a Curţii Constituţionale sunt inadmisibile.

După cum s-a reţinut în speţă, cererile de sesizare formulate vizează motivul de contestaţie întemeiat pe aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv a dispoziţiilor art. 1121 în forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 228/2020, precum şi pe imposibilitatea terţilor ale căror bunuri pot fi supuse confiscării de a participa la întreaga procedură şi de a dispune de o cale de atac împotriva dispoziţiei de confiscare dispuse direct prin decizia pronunţată în apel, autoarea excepţiilor invocând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) din C. pen., în varianta ulterior modificării legislative intervenite prin Legea nr. 228/2022, precum şi a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi a art. 366 alin. (3) din C. proc. pen., întrucât, în opinia sa, în ceea ce priveşte confiscare extinsă îi sunt aplicabile dispoziţiile anterioare modificării legislative din 2020 deoarece bunul în privinţa căruia s-a dispus confiscarea direct din patrimoniul său, fusese achiziţionat cu mai bine de 7 ani înainte de această modificare, iar în situaţia în care se dispune confiscarea extinsă terţul al cărui bun este supus acestei măsuri trebuie să participe la întreg procesul penal şi să beneficieze de o cale de atac în situaţia în care măsura confiscării extinse este dispusă direct de instanţa de apel.

Instanţa a constatat însă, că în cauză, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei declarate împotriva Deciziei penale nr. 575/A din 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, deoarece a fost declarată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, nesusceptibilă de a face obiectul căii de atac a contestaţiei reglementată de dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen.

Ca atare, s-a apreciat că nu este utilă cauzei, sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate, deoarece soluţionarea acestor excepţii nu ar avea niciun efect în cauza de faţă. Prin urmare, excepţiile de neconstituţionalitate invocate de către contestatoare sunt inadmisibile, fiindcă nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care au fost ridicate.

Înalta Curte a arătat că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acestora, competenţa revine în exclusivitate, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală.

S-a apreciat că, prin demersul efectuat petenta urmăreşte modificarea şi completarea dispoziţiilor 1121 alin. (2) din C. pen., în varianta ulterior modificării legislative intervenite prin Legea nr. 228/2022, precum şi a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi a art. 366 alin. (3) din C. proc. pen., prin stabilirea posibilităţii exercitării unei căi de atac acolo unde legea nu prevede, ceea ce transformă Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din data de 5 iulie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, în termen legal, contestatoarea B. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2022.

Primul termen a fost fixat în mod aleatoriu, la data de 10 octombrie 2022, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărătorului ales al contestatoarei B., fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie pentru a delibera, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a stabilit termen pentru pronunţare la data de 19 octombrie 2022.

Potrivit recursului formulat prin apărător ales, contestatoarea B. a solicitat desfiinţarea încheierii recurate şi constatarea admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în cauză.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4251 din C. proc. pen. şi ale art. 366 alin. (3) din C. proc. pen., s-a arătat că acestea au fost invocate în cadrul contestaţiei formulate în temeiul art. 6 şi 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, precum şi art. 8 parag. 1, 6 şi 7 din Directiva nr. 42/2014/UE, împotriva Deciziei penale nr. 575/A din 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, prin care a fost dispusă confiscarea extinsă a imobilului proprietatea contestatoarei B., terţ de procesul penal, direct prin această hotărâre a instanţei de apel.

Faţă de condiţiile prevăzute de art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate ce vizează chiar neconstituţionalitatea soluţiei legislative care nu prevede posibilitatea formulării unei căi de atac de către persoana ale cărei bunuri au fost confiscate extins, direct prin decizia de apel şi care nu a participat încă de la începutul procedurii.

S-a apreciat că, în mod greşit, instanţa care a judecat contestaţia în prezenta cauză, a considerat că excepţia este inadmisibilă întrucât nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Recurenta a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi modalitatea în care deciziile acesteia, chiar au modificat sau completat prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate, indicând excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi admise în astfel de cadre procesuale, ocazionate de declararea unor căi de atac considerate inadmisibile la momentul iniţial potrivit dispoziţiilor legale în vigoare: Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, prin care s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, prin care s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din C. proc. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională; Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Şi cu privire la această excepţie, obiectul a fost recalificat de Curtea Constituţională, din art. 241 în art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004; Decizia nr. 354 din 22 mai 2014, prin care s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 2523 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. care nu permite, în cursul judecăţii, contestarea luării de către instanţă a măsurii valorificării bunurilor mobile sechestrate este neconstituţională; Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020, prin care s-a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 1461 din C. proc. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

În toate aceste decizii, Curtea Constituţională a sancţionat inexistenţa unei căi de atac de lege lata în diferite materii. În respectivele dosare, întrucât se critica tocmai inexistenţa căii de atac, temeiul expres nu avea cum să fie dispoziţia legală criticată, întrucât ea nu permitea respectiva cale de atac şi, corelativ, nici nu o interzicea în mod direct. Mai mult decât atât, schimbarea obiectului excepţiei de către Curtea Constituţională demonstrează că nu textul de lege indicat de autorul excepţiei este relevant, ci intenţia acestuia din urmă cu privire la necesitatea recunoaşterii unei căi de atac. În respectivele decizii, Curtea Constituţională a statuat că în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate.

Totodată, art. 366 alin. (3) din C. proc. pen. nu prevede necesitatea citării terţilor ale căror bunuri pot fi confiscate la întreaga procedură. Combinate, aceste două texte de lege permit confiscarea extinsă a unui bun direct prin decizia instanţei de apel faţă de o persoană care nu a fost citată în procesul penal, fără ca o astfel de dispoziţie să poată fi supusă vreunei căi de atac şi fără a fi respectate drepturile terţilor ale căror bunuri sunt confiscate, cum ar fi dublul grad de jurisdicţie ori posibilitatea de a solicita excluderea probelor în faza de cameră preliminară.

S-a arătat că, dacă ar fi înlăturat acest viciu de neconstituţionalitate pentru cazul în care măsura confiscării extinse a fost luată direct prin decizia instanţei de apel cu privire la bunurile persoanelor care nu au fost parte la întreaga procedură, contestaţia formulată în prezenta cauză ar deveni admisibilă ca urmare a admiterii excepţiei, în temeiul deciziei Curţii Constituţionale. Pe cale de consecinţă, legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza nu poate fi negată.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, s-a arătat că dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen. şi art. 366 alin. (3) din C. proc. pen. încalcă art. 16 alin. (1), art. 11, art. 21, art. 24 şi art. 44 din Constituţie, art. 148 alin. (2) din Constituţie rap. la art. 8 parag. 1, 6 şi 7 din Directiva 2014/42/UE, respectiv art. 6, art. 7 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate privind prevederile art. 1121 alin. (2) din C. pen., în forma ulterioară Legii nr. 228/2020, s-a arătat că textul de lege este neconstituţional în măsura în care împiedică aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la bunurile dobândite de către terţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 228/2020 şi dobândite de către aceştia în legătură cu infracţiunile săvârşite anterior acestei date.

S-a susţinut că legătura cu fondul cauzei este evidentă, întrucât în cauza în care se invocă prezenta excepţie, soluţionarea pe fond a contestaţiei depinde de modalitatea de aplicare retroactivă a dispoziţiilor introduse prin Legea nr. 228/2020. Desigur, admisibilitatea acestei excepţii este intrinsec legată de cea dintâi, întrucât numai caracterul potenţial admisibil al unei căi de atac poate determina admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru ca eventuala admitere să poată produce efecte pe fondul cauzei.

Cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, s-a arătat că dispoziţiile art. 1121 alin. (2) din C. pen., în forma ulterioară modificării aduse prin Legea nr. 228/2020 contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi 16 din Constituţie.

Examinând recursul declarat de contestatoarea B. împotriva încheierii din data de 5 iulie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, Completul de 5 Judecători al instanţei supreme, cu majoritate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, se reţine că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, revine Curţii Constituţionale.

Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată cu modificările şi completările ulterioare "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor anterior menţionate, este un mecanism creat cu scopul de a garanta supremaţia Constituţiei în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei, exercitându-se controlul de constituţionalitate a posteriori şi asigurându-se accesul părţilor la jurisdicţia constituţională.

Analiza admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale presupune verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, se constată că, în prezenta cauză, excepţiile de neconstituţionalitate au fost invocate de către contestatoarea B., în cadrul dosarului aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, respectiv Dosarul nr. x/2022, având ca obiect contestaţia formulată de contestatoarea B. împotriva Deciziei penale nr. 575/A din data de 13 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

Din perspectiva faptului că instanţa are competenţa de a cenzura susţinerile părţii cu privire la excepţiile invocate şi de a fixa limitele sesizării Curţii Constituţionale, în conformitate cu dispoziţiile legii şi cu specificul cauzei, se constată că incidenţa textelor de lege criticate în soluţionarea cauzei nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat inclusiv interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma efectelor pe care le-ar produce o eventuală constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate.

În mod concret, se reţine că în cauză, petenta B. a formulat o cale de atac, contestaţie, împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv Decizia penală nr. 575/A din data de 13 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia penală nr. 575/A din data de 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, s-a dispus în temeiul art. 1121 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen., luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse a imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, cumpărat de inculpatul A. prin interpusa persoană interesată B.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra imobilului din municipiul Bucureşti, str. x, luată prin ordonanţa din data de 26.10.2015 a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Dosarul nr. x/2015.

Motivele invocate în calea de atac formulată au fost întemeiate pe aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv a dispoziţiilor art. 1121 din C. pen., în forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 228/2020, deoarece bunul în privinţa căruia s-a dispus confiscare direct din patrimoniul contestatoarei a fost achiziţionat cu mai bine de 7 ani înainte de această modificare, precum şi pe imposibilitatea terţilor ale căror bunuri pot fi supuse confiscării de a participa la întreaga procedură şi de a dispune de o cale de atac împotriva dispoziţiei de confiscare dispuse direct prin decizia pronunţată în apel.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că acest articol reglementează dispoziţii generale referitoare la calea ordinară de atac a contestaţiei, care se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile articolului anterior menţionat fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.

Or, în privinţa deciziei pronunţate în calea ordinară de atac a apelului, legiuitorul a prevăzut expres, căile extraordinare de atac, acestea fiind reglementate în Capitolul V Căile extraordinare de atac al Titlului III - Judecata din C. pen.

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în soluţionarea căii de atac a apelului este o hotărâre definitivă în privinţa laturii penale şi, ca atare, singurele căi prevăzute de legiuitor împotriva unor astfel de dispoziţii sunt căile extraordinare de atac. În consecinţă, inclusiv împotriva dispoziţiei de luare a măsurii de siguranţă a confiscării extinse nu poate fi exercitată nicio cale de atac ordinară.

Totodată, în contextul concret al cauzei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, doar chestiunile care nu vizează fondul cauzei, ci antamează măsuri procesuale asupra cărora se pronunţă o instanţă de apel, pot fi atacate pe cale ordinară. Astfel, cu titlu de exemplu, conform art. 2501 din C. proc. pen., împotriva încheierii prin care instanţa de apel a dispus luarea unei măsuri asigurătorii, procurorul, inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare.

Spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, care vizează hotărârile pronunţate în primă instanţă asupra fondului, prin care se soluţionează conflictul de drept penal, contestaţia care este, de asemenea, o cale ordinară de atac, se exercită împotriva hotărârilor care se referă la unele măsuri procesuale luate de către instanţă în faza de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată, ori în timpul executării pedepsei.

Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.

În privinţa căilor de atac, legiuitorul reglementează categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele şi forma de declarare a acestora, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Dreptul garantat de art. 21 din Constituţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie, fără a putea fi supus vreunei condiţionări, ci legiuitorul, în virtutea competenţei sale exclusive, este îndrituit ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale (în acest sens Decizia nr. 250 din 15 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 12 august 2004 şi Decizia nr. 52 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005). De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricţionări legitime (Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, 29392/95, hotărârea din 10.05.2001).

Totodată, se reţine că a fost invocată de către recurentă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care au fost modificate sau completate prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate, respectiv Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Decizia nr. 354 din 22 mai 2018, Decizia nr. 421 din 23 iunie 2020, susţinându-se că excepţiile de neconstituţionalitate admise în astfel de cadre procesuale, au fost ocazionate de declararea unor căi de atac considerate inadmisibile la momentul iniţial, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, constată că, prin deciziile anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile constituţionale, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui "recurs efectiv" care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea a apreciat că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. În aceste condiţii, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii unor măsuri.

În consecinţă, Curtea Constituţională a sancţionat tocmai inexistenţa în fondul activ al legislaţiei, a unei căi de atac efective, a unui remediu procesual, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie.

Însă, nu poate reţine o identitate între situaţiile evocate de către recurenta B. şi prezenta cauză, având în vedere că, legiuitorul a prevăzut posibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac ca remediu prin intermediul căruia o decizie definitivă să fie desfiinţată sau revizuită, limitarea securităţii juridice fiind justificată numai în situaţii excepţionale, care vizează fie apariţia unor fapte noi, fie descoperirea unui viciu fundamental în procedura anterioară.

Acestor situaţii excepţionale li se circumscriu erorile de drept substanţial (cu excepţia celei prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen.), care justifică promovarea recursului în casaţie, dar şi erorile de procedură, pentru care poate fi promovată contestaţia în anulare. Reglementările celor două căi extraordinare de atac, ca şi cele referitoare la revizuire, reprezintă corespondentul legislativ intern al conceptelor regăsite în cuprinsul art. 4 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În egală măsură, accesul liber la justiţie nu înseamnă posibilitatea necondiţionată de utilizare a tuturor căilor de atac, deoarece necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar potenţial contrare legii, să fie îndreptate trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic.

Totodată, se constată că în cauză, a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi ale art. 366 alin. (3) din C. proc. pen., apreciate în ansamblu, susţinându-se că aceste două texte de lege, combinate, permit confiscarea extinsă a unui bun direct prin decizia instanţei de apel faţă de o persoană care nu a fost citată în procesul penal.

Instanţa reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că examenul de constituţionalitate implică analiza conţinutului textului criticat cu exigenţele legii fundamentale, iar nu a concluziei ce ar rezulta din compararea mai multor prevederi legale, pentru că procedându-se astfel, "s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele" (Decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2004).

Se constată că sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 366 alin. (3) din C. proc. pen., nu este utilă cauzei, deoarece soluţionarea acestei excepţii nu ar avea niciun efect real, concret în cauza de faţă, respectiv în calea de atac declarată de recurenta B. împotriva deciziei instanţei de apel.

În legătură cu excepţia de neconstituţionalitate privind prevederile art. 1121 alin. (2) din C. pen. în forma ulterioară Legii nr. 228/2020, s-a arătat că textul de lege este neconstituţional în măsura în care împiedică aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la bunurile dobândite de către terţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 228/2020 şi dobândite de către aceştia în legătură cu infracţiunile săvârşite anterior acestei date.

Chiar în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, contestatoarea a arătat că, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a reţinut că măsura de siguranţă a confiscării extinse este o normă de drept penal material, iar principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii, făcând trimitere în acest sens la Decizia nr. 78 din 11.02.2014, Decizia nr. 356 din 25.06.2014 şi Decizia nr. 11 din 15.01.2015.

În opinia sa, dispoziţia legală criticată este neconstituţională în măsura în care permite aplicarea retroactivă a textului în varianta modificată prin Legea nr. 228/2020 pentru bunurile dobândite de terţi şi infracţiunile comise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 228/2020, în sensul posibilităţii confiscării unor bunuri direct din patrimoniul unui terţ de procesul penal, având în vedere că la data dobândirii bunului nu exista un text legal care să reglementeze confiscarea unor bunuri din patrimoniul altei persoane decât cea faţă de care s-a dispus condamnarea.

Completul de 5 Judecători al instanţei supreme apreciază că aspectele invocate de contestatoarea B. nu reprezintă argumente concrete în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) din C. pen., ci constituie, în principal, critici privind Decizia penală nr. 575/A din data de 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Totodată, se reţine că, prin susţinerile recurentei, este vizat modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) din C. pen., însă acestea revin competenţei instanţei de judecată, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că, în privinţa Constituţiei care este norma de referinţă, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, însă, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti.

În acelaşi sens, Curtea Constituţională a relevat faptul că "aspectele ce ţin de aplicarea legii intră în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege" (Decizia nr. 514 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 770 din 24 august 2020, parag. 23).

Prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, având în vedere că legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi, cu majoritate, constată că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de lege, având în vedere că aspectele invocate reprezintă chestiuni de reformare legislativă, precum şi de interpretare şi aplicare a legii, motiv pentru care, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă.

Susţinerile din cuprinsul cererii de sesizare cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatoarea B. împotriva încheierii din data de 05 iulie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentă, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 85 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatoarea B. împotriva încheierii din data de 05 iulie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentă, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 85 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.

Cu opinie separată în sensul admiterii recursului formulat de contestatoarea B. împotriva încheierii din data de 05 iulie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, desfiinţării încheierii recurate şi, în rejudecare, a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3)Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

Se reţine că petenta B. a formulat contestaţie împotriva Deciziei penale nr. 575/A din data de 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a dispus în temeiul art. 1121 alin. (1), (2) şi (3) din C. pen., luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse a imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. x, cumpărat de inculpatul A. prin interpus persoană interesată B., fiind menţinută măsura sechestrului asigurător asupra imobilului din municipiul Bucureşti, str. x, luată prin ordonanţa din data de 26.10.2015 a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Dosarul nr. x/2015.

În cauza înregistrată sub nr. x/2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având ca obiect această contestaţie, contestatoarea B. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) din C. pen., în varianta ulterioară modificării legislative intervenite prin Legea nr. 228/2022, precum şi a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen. şi art. 366 alin. (3) din C. proc. pen.

În susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, contestatoarea a arătat că cererea sa este admisibilă întrucât îndeplineşte condiţiile de admisibilitate instituite prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv sub aspectul faptului că excepţia are legătură cu cauza dedusă judecăţii, întrucât este ridicată în cadrul formulării unei contestaţii, iar verificarea admisibilităţii contestaţiei formulate depinde de textele de lege criticate şi de modul în care sunt înţelese şi respectate drepturile terţului asupra bunului cu privire la care s-a luat măsura de siguranţă a confiscării extinse.

În opinie separată, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen., se constată că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, respectiv excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a contestaţiei, de către o persoană având calitatea de contestatoare şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale.

Referitor la condiţia de admisibilitate, în sensul ca dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, se reţine că aceasta trebuie să vizeze incidenţa prevederii legale asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii, iar identificarea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Interesul procesual al recurentei în legătură cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este evident, în condiţiile în care art. 4251 din C. proc. pen. reglementează calea de atac a contestaţiei, iar contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate în Dosarul nr. x/2022 aflat pe rolul Înaltei Curţi, secţia penală, ce are ca obiect contestaţia formulată de aceasta împotriva Deciziei penale nr. 575/A din data de 13 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, din perspectiva posibilităţii de a avea acces la o cale de atac şi a modalităţii de desfăşurare a procedurii de soluţionare a acesteia.

Or, în esenţă, contestatoarea critică din punct de vedere al compatibilităţii cu dispoziţiile constituţionale, tocmai dispoziţiile legale care nu prevăd posibilitatea formulării căii de atac împotriva dispoziţiei de luare a măsurii de siguranţă a confiscării extinse dispuse direct prin decizia instanţei de apel şi cu efecte faţă de un terţ, astfel încât interesul acesteia în invocarea excepţiei nu poate fi pus la îndoială.

Prin urmare, în opinie separată, se constată că dispoziţiile art. 4251 din C. proc. pen. au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât tocmai acest text de lege reprezintă temeiul contestaţiei formulate împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, iar decizia Curţii Constituţionale de soluţionare a excepţiei invocate poate avea efecte asupra judecării căii de atac exercitate de contestatoare, în condiţiile în care acesta a criticat neconstituţionalitatea normei juridice apreciind, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate nu oferă suficiente garanţii pentru asigurarea efectivă a dreptului de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Astfel, efectul unei decizii a Curţii Constituţionale într-o asemenea cauză, ar fi acela al creării posibilităţii accederii în faţa unei instanţe care va analiza pe fond, din perspectiva temeiniciei, cererea contestatoarei.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză.

Curtea a reţinut însă că, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 06.07.2017, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017).

Prin urmare, în opinie separată, apreciem că se impunea admiterea recursului formulat de contestatoarea B. împotriva încheierii din data de 05 iulie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, desfiinţarea încheierii recurate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 din C. proc. pen.

GGC - ED