Scope of execution objection: prohibition on re-litigating illegal court composition via art. 598 lit. c) C. proc. pen.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. împotriva Sentinţei penale nr. 181 din data de 28.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 93 din data de 05.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2017.

A fost obligată contestatoarea la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 79 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în sistemul consacrat de C. proc. pen., contestaţia la executare nu are natura unei căi extraordinare de atac, ci aceasta este menită să asigure cadrul procedural pentru soluţionarea unor incidente anume prevăzute de lege survenite în faza de punere în executare a hotărârilor definitive sau în faza de executare a pedepselor.

Instanţa a constatat că pe calea contestaţiei la executare nu pot fi invocate chestiuni de fond anterioare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi care au format obiectul analizei instanţei de judecată, întrucât ar însemna atribuirea rolului de instanţă de control judiciar instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare, care ar deveni un "apel deghizat" şi ar înfrânge principiul autorităţii de lucru judecat şi corolarul său, al securităţii raporturilor juridice.

În mod concret, referitor la cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv "când se iveşte o împiedicare la executare", prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 15/2017 a Î.C.C.J. - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a arătat că acest caz este unul foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a caracterului nelegal al detenţiei (parag. 41). Ulterior, prin Decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11/2019 raţionamentul Curţii a fost dezvoltat şi s-a arătat că poate face obiectul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menţinerea în arest a unei persoane faţă de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Din această perspectivă, Înalta Curte a reţinut că prin intermediul contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., este posibilă analizarea unui eventual caracter al detenţiei, însă aceasta numai prin raportare la incidente survenite după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, iar nu la chestiuni care au fost examinate de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.

Totodată, prima instanţă a constatat că, prin contestaţia formulată, contestatoarea - condamnată A. a invocat nelegalitatea detenţiei sale prin raportare la două chestiuni, respectiv omisiunea depunerii jurământului la numirea în funcţie de către unul dintre judecătorii care au intrat în compunerea completului de judecată şi neaplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi nr. 417/2019, aspecte care conduc la concluzia că aceasta a fost judecată de instanţe care nu au fost "constituite prin lege", contrar art. 6 parag. 1 din CEDO şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Contestatoarea-condamnată a susţinut că examinarea chestiunilor invocate în procedura contestaţiei la executare este posibilă prin asimilarea acesteia cu cea a punerii în executare a unui mandat european de arestare, unde potrivit raţionamentului dezvoltat de CJUE în cauzele C-562/22 PPU şi C-563/21 PPU, autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane, poate refuza acest lucru în prezenţa unor elemente care evidenţiază existenţa unor deficienţe sistemice sau generalizate cu privire la independenţa puterii judecătoreşti în statul emitent.

Analizând aspectele invocate în cuprinsul contestaţiei la executare formulate în cauză, Înalta Curte a reţinut că hotărârea CJUE invocată nu este aplicabilă situaţiei juridice dedusă judecăţii în cauza de faţă, raţionamentul Curţii fiind circumscris ipotezei în care o persoana condamnată şi care se află pe teritoriul statului de executare poate invoca în favoarea sa argumente care să justifice refuzul predării sale către statul emitent. Instanţa a constatat că nu aceasta este situaţia juridică a contestatoarei - condamnate A. în prezenta cauză, aceasta neaflându-se în situaţia în care argumentele sale privind legalitatea compunerii completurilor de judecată să nu fi fost posibil să fie examinate anterior.

S-a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 181 din 28 martie 2017 a Î.C.C.J., definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018 a Î.C.C.J. - Completul de 5 judecători, contestatoarea A. a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie.

Împotriva Deciziei penale nr. 92 din 5 iunie 2018 a Î.C.C.J. - Completul de 5 Judecători, condamnata A. a declarat contestaţie în anulare, prin intermediul căreia a invocat nelegalitatea compunerii completului de judecată prin raportare la Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1021 din 29 noiembrie 2018. Potrivit acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a admis sesizarea formulată de prim ministrul Guvernului României şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

Totodată, s-a reţinut că, la data de 23 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a comunicat Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători hotărârea pronunţată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19.

Prin decizia anterior menţionată, instanţa a examinat fondul contestaţiilor în anulare declarate, inclusiv criticile referitoare la nelegalitatea compunerii completurilor de judecată şi a dispus respingerea, ca nefondată, a căii extraordinare de atac declarate împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători.

În ceea ce priveşte motivul referitor la nedepunerea jurământului la numirea în funcţie, de către unul dintre judecători, prima instanţă a constatat că acesta a fost invocat de către contestatoare la momentul punerii în executare a mandatului european de arestare de către autorităţile judiciare din Bulgaria, fiind apreciat ca nefondat prin Hotărârea nr. 165 din 10.06.2022 a Curţii de Apel Sofia, secţia penală.

Faţă de cele anterior constatate, prima instanţă a reţinut că pe de-o parte, chestiunile invocate de către contestatoarea A. referitoare la nedepunerea jurământului la numirea în funcţie de către un judecător şi la incidenţa Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 nu se circumscriu cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., ci vizează motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că aceleaşi chestiuni invocate de către contestatoarea condamnată A. au fost invocate în proceduri judiciare distincte, fiind supuse analizei instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare şi respectiv, autorităţii judiciare care a soluţionat cererea de punere în executare a mandatului european de arestare privind-o pe aceasta.

Faţă de împrejurarea că susţinerile referitoare la pretinsa nelegalitate a compunerii completurilor de judecată ce determină nelegalitatea detenţiei, ca efect al pronunţării unei hotărâri de condamnare de către o instanţă ce nu a fost constituită prin lege, Înalta Curte, secţia penală a subliniat că argumentele invocate au fost examinate în cadrul căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, iar reanalizarea argumentelor expuse de către contestatoare, ar însemna atribuirea în favoarea instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare a rolului de instanţă de control judiciar.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că aspectele invocate nu constituie "împiedicare la executare" în sensul art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., dat fiind faptul că potrivit C. proc. pen., contestaţia la executare nu are natura unei căi extraordinare de atac şi nu poate viza chestiuni examinate anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, întrucât ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi, în egală măsură, nu poate avea ca obiect chestiuni care intră în domeniul de reglementare al contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac ce a fost deja exercitată şi susţinerile contestatoarei au fost analizate.

Împotriva Sentinţei nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022, contestatoarea condamnată A. a formulat, în termen legal, contestaţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, fiind fixat termen aleatoriu la data de 16 ianuarie 2023.

Prin contestaţia formulată, s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 466/01.11.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022 şi, în consecinţă, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 181/28.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 şi a Deciziei penale nr. 93/05.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017. A fost solicitată anularea formelor de executare şi, eventual, să se procedeze la rejudecarea cauzei, acordând termen de judecată în acest sens sau la trimiterea cauzei spre soluţionare la completul de 3 judecători.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat, în esenţă, că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/07.11.2018 s-a reţinut în mod expres faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat în mod sistematic, începând cu anul 2014 (deci şi în procedura de apel a contestatoarei), legea adoptată de Parlamentul României, deoarece a decis ca, în componenţa tuturor Completelor de 5 Judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, patru dintre judecători să fie numiţi prin tragere la sorţi, iar unul dintre ei să fie membru de drept.

Prin urmare, chiar din interiorul sistemului judiciar, de la instanţa supremă din România, s-a produs încălcarea garanţiilor la un "tribunal constituit prin lege", aşa cum prevede art. 6 parag. 1 CEDO, prin adoptarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unor acte administrative contrare legii române care impunea ca toţi membrii Completelor de 5 Judecători să fie aleşi printr-un sistem aleatoriu.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/03.07.2019 s-a constatat încă o încălcare a dreptului la un proces echitabil sub forma lipsei unui "tribunal constituit prin lege" în perioada 21 aprilie 2003 - 22 ianuarie 2019 (adică inclusiv atunci când contestatoarea a fost judecată în primă instanţă), deoarece legea română prevede, în acord cu convenţiile internaţionale în materia infracţiunilor de corupţie, ca toate completele care le judecă în procedură de primă instanţă să fie specializate pentru acest tip de infracţiuni, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a constituit aceste complete specializate, încălcând legea română şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor români.

Totodată, a fost invocat faptul că unul dintre judecătorii care formau completul de 3 judecători care a dispus condamnarea în primă instanţă, doamna judecător B. (aceasta s-a pensionat la data de 15.06.2021) nu a depus jurământul profesional, deşi era obligată potrivit art. 34 din Legea nr. 303/2004, apreciindu-se că astfel, că sunt afectate de nulitate absolută toate actele procesuale pe care aceasta le-a întocmit în dosarele care i-au fost repartizate.

S-a precizat că motivul pentru care se solicită aceste constatări în procedura contestaţiei la executare, este dat de asimilarea acestei proceduri naţionale cu procedura de contestare a mandatului european de arestare, chiar dacă în cazul contestaţiei la executare obiectul este reprezentat de mandatul naţional de executare a unei pedepse privative de libertate.

Din perspectiva Hotărârii CJUE din data de 22.02.2022 în cauzele comune C-562/22 PPU şi C-563/21 PPU Openbaar Ministerie (Tribunal instituit de lege în statul membru emitent), s-a susţinut că ar trebui aplicate aceleaşi principii şi în cazul mandatului naţional de executare a pedepsei, deoarece drepturile garantate prin art. 47 CDFUE şi art. 6 CEDO sunt incidente şi în legătură cu procedura care a stat la baza emiterii acestui mandat, adică procedura de judecată. În continuare, s-a arătat că, dacă o altă instanţă a unui stat membru UE poate să analizeze încălcările art. 6 CEDO/art. 47 CDFUE după ce a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare şi în executarea acesteia, atunci şi instanţa naţională ar trebui să le poată analiza într-o procedură similară după începerea executării acesteia.

În ceea ce priveşte dezvoltarea motivului de contestaţie privind aplicarea Deciziei nr. 685/2018 şi a Deciziei nr. 417/2019 pronunţate de Curtea Constituţională, s-a arătat că în perioada 2014 - 2018, Colegiul de conducere al ICCJ a stabilit prin acte administrative contrare legii, ca un membru al acestor complete să fie stabilit din oficiu, iar tragerea la sorţi să se realizeze numai pentru ceilalţi patru membri. Membrul de drept, stabilit din oficiu, era preşedintele sau vicepreşedintele ICCJ ori preşedintele secţiei penale, iar în perioada de referinţă, art. 53 din Legea nr. 303/2004 prevedea că aceştia erau numiţi în această funcţie de către Preşedintele României.

Potrivit testului de echilibru prevăzut de Hotărârea Marii Camere a CEDO din 01.12.2020 în cauza Gudmundur Andri Astradsson v. Islanda toate condiţiile sunt îndeplinite pentru înlăturarea principiului securităţii raporturilor juridice.

a)primul pas al testului: a existat o încălcare vădită a dreptului intern, stabilită prin Decizia CCR nr. 685/2018;

b)al doilea pas al testului: încălcarea de către ICCJ a legii naţionale privind compunerea Completelor de 5 Judecători a creat riscul unei ingerinţe a executivului în activitatea de judecată în cauze în care se judecau faptele posibililor opozanţi politici deoarece numirea membrului de drept în toate Completele de 5 Judecători se făcea direct de Preşedintele României;

c)al treilea pas al testului: acuzaţia contestatoarei potrivit căreia nu a fost judecată de "un tribunal stabilit prin lege" nu a fost reexaminat şi redresat de o manieră efectivă de către ICCJ prin prisma faptului că această instanţă nu a dat dovadă de imparţialitate atunci când a rejudecat conflictul juridic de natură constituţională la care a fost parte şi care a fost soluţionat definitiv prin Decizia CCR nr. 685/2018, făcând constatări în sens contrar acesteia şi conforme apărărilor invocate în faţa CCR, dar şi pentru că nu a aplicat standardele prevăzute în jurisprudenţa Curţii pentru art. 6 parag. 1, pe lângă neaplicarea standardelor naţionale de garantare a dreptului la un proces echitabil.

În concluzie, ICCJ a plasat protejarea intereselor financiare ale UE deasupra garanţiilor dreptului la un proces echitabil, astfel încât nu a realizat o veritabilă examinare a situaţiei invocate în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie privind lipsa jurământului unui membru al completului de judecată, s-a arătat, în esenţă, că pentru ca o persoană numită în funcţia de judecător să poată exercita această funcţie, legea impune obligativitatea îndeplinirii unei condiţii de solemnitate, respectiv depunerea jurământului, conform art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Dovada depunerii jurământului se face printr-un proces-verbal, prevăzut la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de la regula imperativă a depunerii jurământului fiind reglementată doar o excepţie, prevăzută la art. 34 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, conform căruia depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcţie.

Consecinţa procedurală a nedepunerii jurământului - în cazurile în care aceasta apare ca obligatoriu, potrivit legii - este, după caz, fie cea a nulităţii numirii în funcţia de judecător, fie cea a imposibilităţii de exercitare a acestei funcţii.

Cu referire la situaţia concretă din prezenta cauză, s-a arătat că doamna B. nu a depus jurământ la momentul numirii în funcţia de judecător. În acest sens, s-a arătat că aceasta a fost numită în funcţia de judecător prin Decretul prezidenţial nr. 1164 din 08.07.2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 485 din 14.07.2009, iar pentru exercitarea funcţiei de judecător, era necesar şi obligatoriu ca persoana ca a dobândit această funcţie să depună în prealabil jurământul, cu excepţia situaţiilor în care este vorba despre o promovare sau un transfer.

S-a susţinut că situaţia doamnei magistrat B. nu se circumscrie însă niciuneia dintre ipotezele de excepţie prevăzute de art. 34 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, arătând că Legea nr. 303/2004 nu are în vedere trecerea din corpul magistraţilor procurori în cel al magistraţilor judecători drept o ipoteză de transfer, ci ca o situaţie de eliberare din vechea funcţie şi numire în noua funcţie. De altfel, diferenţierea între categoriile de proceduri specifice dintre cele arătate este relevată şi de Hotărârea nr. 193/09.03.2006, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 329 din 12.04.2006, prin care a fost aprobat Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător.

Prin urmare, s-a apreciat, în jurisprudenţă, că la momentul numirii ca judecător a doamnei B., aceasta avea obligaţia legală a depunerii jurământului prevăzut de art. 34 din Legea nr. 303/2004, după numirea sa în funcţia de judecător prin decret prezidenţial, şi prin urmare aceasta s-a aflat în incapacitate funcţională de a desfăşura activităţi judiciare în dosarul penal nr. x/2016, aspect ce conduce la concluzia nelegalei compuneri a completului care a judecat apelul.

În cuprinsul contestaţiei formulate, s-a susţinut că hotărârile judecătoreşti contestate sunt nule absolut potrivit dreptului intern.

S-a arătat că sancţiunea incidentă în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei este nulitatea absolută, prevăzută prin art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurare ce justifică includerea acestei încălcări (erori de procedură) în rândul cazurilor de contestaţie la executare ca urmare a unei cauze ce împiedică executarea.

În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 685/2018 (publicată în M. Of. , Partea I nr. 1021 din 29 noiembrie 2018) prin care Curtea Constituţională a consfinţit sancţiunea incidentă, statuând că sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet.

Totodată, s-a apreciat că sancţionarea modalităţii de constituire a completului de judecată care a procedat la soluţionarea cauzei se impune şi pentru a da expresie dreptului la un proces echitabil, aspect întărit şi în Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale prin trimitere la considerente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

S-a susţinut că jurisprudenţa instanţelor naţionale conduce la aceeaşi concluzie, în sensul că încălcarea regulilor privitoare la modul în care se repartizează o cauza unui complet de judecată constituie o nelegală compunere a completului de judecată, fiind astfel incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

De altfel, chiar şi în lipsa unei dispoziţii care să sancţioneze cu nulitatea absolută nelegala compunere a instanţei, neîndeplinirea standardului CEDO privind instanţa "stabilită de lege" constituie un motiv de desfiinţare a hotărârii pronunţate cu încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Referitor la obligativitatea respectării deciziilor Curţii Constituţionale, s-a arătat, în esenţă, faptul că legea fundamentală, Constituţia României şi-a conservat, odată cu revizuirea din 2003, statutul de sursă primordială a ordinii juridice în România, iar modul în care aceasta înţelege să se raporteze la tratatele pe care le încheie este diferit, în funcţie de obiectul lor, însă pentru toate este aplicabil art. 11 Constituţie, în sensul în care dacă "un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei".

S-a apreciat că forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti naţionale derivă din art. 147 alin. (4) din Constituţia României, ce este aplicabil şi conflictelor juridice de natură constituţională prin raportare la principiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem) atât în ceea ce priveşte soluţia, cât şi considerentele deciziei respective, dar şi din art. 1 alin. (5) din Constituţia României, potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Din această perspectivă, s-a arătat că Decizia nr. 685/2018 şi Decizia nr. 417/2019 pronunţate de Curtea Constituţională respectă pe deplin garanţiile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar aceste garanţii ar trebui să fie avute în vedere şi de către instanţa care soluţionează contestaţia la executare.

S-a susţinut că cele două hotărâri judecătoreşti trebuie desfiinţate, întrucât nu au fost pronunţate de o instanţă instituită conform legii din perspectiva Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la acest aspect, s-a arătat că în prezenta cauză, nu se invocă înlăturarea unor norme interne pe motiv de contrarietate cu dispoziţiile Convenţiei, ci doar nevoia interpretării lor în acord cu aceasta din urmă, textele relevante în cauză raportat la motivele cererii de contestaţie la executare fiind art. 5 (dreptul la libertate şi la siguranţă), art. 6 parag. 1 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 13 (dreptul la un remediu efectiv) din Convenţie.

Prin referire la jurisprudenţa CEDO, s-a arătat că Marea Cameră a CEDO ia în considerare importanţa principiului securităţii juridice, care "necesită ca, în cazul în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, să nu fie pusă sub semnul întrebării hotărârea lor", iar "o abatere de la acest principiu este justificată numai atunci când este necesară din cauza unor circumstanţe cu un caracter substanţial şi convingător, cum ar fi corectarea defectelor fundamentale sau a unei erori judiciare" (parag. 238), propunând instituirea unui test de echilibru. Primul pas al testului presupune că "în principiu, trebuie să existe o încălcare manifestă a dreptului naţional, în sensul în care încălcarea trebuie să poată fi constatată în mod obiectiv şi veritabil. În general, Curtea cedează în faţa interpretării tribunalelor naţionale care constată o încălcare a dreptului naţional, atât timp cât încălcarea nu este "flagrantă" - adică atât timp cât constatările tribunalelor naţionale nu pot fi considerate arbitrare sau nerezonabile în mod manifest". În cazul în care primul pas al testului se verifică, atunci nu mai este necesară parcurgerea celorlalţi doi paşi.

În consecinţă, s-a apreciat că în cazul contestatoarei A., încălcarea normelor naţionale privind compunerea instanţei este flagrantă, fiind constatată anterior prin deciziile Curţii Constituţionale a României astfel încât primul pas al testului a fost întrunit pe deplin şi trebuie constatată încălcarea dreptului la un proces echitabil fără a mai parcurge niciun alt test.

S-a susţinut că se impune admiterea cu celeritate a contestaţiei la executare, remediu pentru înlăturarea riscului unei detenţii nelegale.

Din modul de redactare a textului prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. reiese caracterul urgent, extraordinar, pe care legea îl conferă procedurii, apt să o califice drept remediu la standardul descris de art. 13 din Convenţie.

În acest sens, a fost invocată jurisprudenţa CEDO: Hotărârea din 5 ianuarie 2016, Ksenz şi alţii împotriva Rusiei; Hotărârea din 27 iulie 2006, Bazorkina împotriva Rusiei; Hotărârea din 3 decembrie 2015, Yaroshovets şi alţii împotriva Ucrainei; Hotărârea din 10 noiembrie 2020, Leoniene împotriva Lituaniei; Hotărârea din 5 ianuarie 2016, Kleyn împotriva Rusiei; Hotărârea din 11 octombrie 2011, Romanova împotriva Rusiei; Dacosta Silva împotriva Spaniei. În Hotărârea din 16 mai 2017, Gumeniuc împotriva Moldovei se subliniază legătura dintre ilegalitatea unei detenţii chiar dacă e dispusă după o condamnare de către o instanţă naţională şi aceasta ori de câte ori procesul care a condus la condamnare a constituit o negare flagrantă a justiţiei.

Prin urmare, s-a susţinut că articolul 5 din Convenţie garantează dreptul la libertate şi la securitate. Mai precis, articolul 5 din Convenţie este încălcat şi libertatea deţinutului, deşi condamnat definitiv, este încălcată ori de câte ori plasarea în detenţie survine în urma unui proces ce reprezintă o negare flagrantă a justiţie, adică o încălcare a aspectelor fundamentale garantate de articolul 6 din Convenţie, şi aici mai ales a dreptului de a fi judecat de către o instanţă instituită de lege; Acelaşi articol 5 din Convenţie impune ca judecarea contestaţiei la executare să se realizeze într-un termen suficient de scurt, capabil să confere cu adevărat un remediu la nivel intern faţă de o posibilă încălcare flagrantă a libertăţii contrară articolului 5 din Convenţie.

Examinând contestaţia formulată de contestatoarea condamnată A., Înalta Curte de Casaţie şi justiţie - Completul de 5 Judecători constată că aceasta este nefondată în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Contestaţia la executare reprezintă o procedură jurisdicţională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii definitive, iar pe această cale se pot invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor.

Nefiind o cale extraordinară de atac, procedura contestaţiei la executare este calificată ca un mijloc procesual de rezolvare a situaţiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. Prin urmare, contestaţia la executare este o modalitate de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale. Prin contestaţia la executare nu poate fi reclamată nelegalitatea sau netemeinicia hotărârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.

Contestaţia la executare poate fi formulată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale, fără însă a putea fi analizate ori reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept cu reglementare distinctă.

Prin urmare, pe calea contestaţiei la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat, hotărârea nefiind rezultatul unei erori judiciare în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 598 din C. proc. pen.

Se constată că în cauză, contestatoarea A. a invocat, în susţinerea contestaţiei la executare formulate, dispoziţiile art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv "când se iveşte o împiedicare la executare".

Din prisma acestui caz de contestaţie la executare, contestatoarea a susţinut că din interpretarea gramaticală a paragrafului 41 din Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, rezultă că se poate realiza pe calea contestaţiei la executare, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că, prin Decizia nr. 15/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, parag. 41, s-a reţinut că "analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597 - 599 din C. proc. pen.

Legat de cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din C. proc. pen., respectiv "când se iveşte (...) vreo împiedicare la executare", este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei."

Contrar susţinerilor contestatoarei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că din perspectiva dispoziţiile art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., poate fi analizat un eventual caracter al detenţiei, însă numai prin raportare la împrejurări survenite după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, iar nu prin raportare la aspecte care au fost examinate de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.

De altfel, această interpretare rezultă fără echivoc nu numai din conţinutul deciziei anterior menţionate, în speţă parag. 41 al deciziei, ci este subliniată chiar prin Decizia nr. 11/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a subliniat că "... în considerentele Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în parag. 41, instanţa supremă a arătat că poate face obiectul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menţinerea în arest a unei persoane faţă de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti."

Contestatoarea a susţinut că cererile formulate pot fi analizate în procedura contestaţiei la executare, prin asimilarea acestei proceduri naţionale cu procedura de contestare a mandatului european de arestare, chiar dacă în cazul contestaţiei la executare obiectul este reprezentat de mandatul naţional de executare a unei pedepse privative de libertate.

În sensul celor susţinute, a fost invocată Hotărârea CJUE din data de 22.02.2022 în cauzele comune C-562/22 PPU şi C-563/21 PPU Openbaar Ministerie, apreciind că ar trebui aplicate aceleaşi principii şi în cazul mandatului naţional de executare a pedepsei deoarece drepturile garantate prin art. 47 CDFUE şi art. 6 CEDO sunt incidente şi în legătură cu procedura care a stat la baza emiterii acestui mandat, adică procedura de judecată. Dacă o altă instanţă a unui stat membru UE poate să analizeze încălcările art. 6 CEDO/art. 47 CDFUE după ce a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare şi în executarea acesteia, atunci şi instanţa naţională ar trebui să le poată analiza într-o procedură similară, după începerea executării acesteia.

Se reţine că situaţia avută în vedere de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este aceea în care autoritatea judiciară de executare este chemată să decidă cu privire la predarea unei persoane care se află pe teritoriul statului de executare şi care face obiectul unui mandat european de arestare, iar aceasta invocă argumente care să justifice refuzul predării sale către statul emitent.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că Hotărârea CJUE invocată nu este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii, deoarece hotărârea se referă la posibilitatea predării unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare, în situaţia în care autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea acesteia, dispune de elemente care evidenţiază existenţa unor deficienţe sistemice sau generalizate cu privire la independenţa puterii judecătoreşti din statul membru emitent, în ceea ce priveşte în special procedura de numire a membrilor acestei puteri.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că hotărârea CJUE invocată de către contestatoare, are în vedere condiţiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza, în temeiul articolului 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584, predarea unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare pentru motivul existenţei unui risc real ca acestei persoane să i se încalce, în cazul predării către autoritatea judiciară emitentă, dreptul său fundamental la un proces echitabil în faţa unei instanţe constituite în prealabil prin lege. Însă, se constată, în acord cu prima instanţă, că această situaţie este diferită de cea a contestatoarei care nu s-a aflat în situaţia ca susţinerile şi criticile sale referitoare la compunerea completului de judecată să nu fi fost posibil a fi examinate anterior.

Din analiza motivelor prezentate în contestaţia formulată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că s-a invocat nelegalitatea detenţiei contestatoarei condamnate A. prin raportare, în principal, la omisiunea depunerii jurământului la numirea în funcţie de către unul dintre judecătorii care au intrat în compunerea completului de judecată şi neaplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi nr. 417/2019, ambele conducând la concluzia că aceasta a fost judecată de instanţe care nu au fost "constituite prin lege", contrar art. 6 parag. 1 din CEDO şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că susţinerile şi criticile referitoare la compunerea completului de judecată şi incidenţa deciziilor nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 ale Curţii Constituţionale, se circumscriu cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

În acest sens, se constată că prin Sentinţa penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de:

- 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 din C. pen. anterior a contopit pedepsele aplicate inculpatei A. şi a dispus ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. anterior.

Sentinţa penală nr. 181 din 28 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 93 din 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017, prin care s-a dispus, printre altele, respingerea apelului formulat de inculpata A.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, au formulat contestaţii în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., C., D. şi E.. Contestaţiile în anulare au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., iar în susţinerea acestora a fost invocată Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, prin care instanţa de contencios constituţional a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar patru din cei cinci membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 302/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

În această cauză ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

La data de 23 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a comunicat Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători hotărârea pronunţată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19 în copie certificată, prin care s-a statuat astfel:

"1. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.

2. Articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

3. Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea parag. TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

4. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea parag. TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928."

Prin Decizia nr. 41 din data de 7 aprilie 2022, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că în cauză, contestatorii au fost condamnaţi pentru infracţiuni a căror sancţionare intră sub incidenţa dreptului Uniunii şi având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, a lăsat neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi a obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

Totodată, soluţionând contestaţiile în anulare, instanţa a analizat susţinerile şi criticile formulate cu privire la nelegalitatea compunerii completului de judecată şi a dispus, cu majoritate, respingerea, ca nefondate, a contestaţiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnaţii A., C., D. şi E. împotriva Deciziei penale nr. 93 din data de 5 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2017.

În ceea ce priveşte motivul referitor la nedepunerea jurământului la numirea în funcţie de către unul dintre judecătorii care a făcut parte din compunerea completului care a soluţionat cauza, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că motivul invocat prin ample susţineri de către contestatoarea A. nu se circumscrie cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. care are în vedere ivirea unei împiedicări la executare şi nu poate face obiectul analizei în prezenta cauză. Însă, astfel cum a constatat şi instanţa de fond, aceste aspecte au fost invocate de către condamnata A. şi analizate la momentul punerii în executare a mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară din Bulgaria, prin Hotărârea nr. 165 din data de 10 iunie 2022 a Curţii de Apel Sofia, secţia penală.

Prin urmare, se reţine că motivele şi argumentele relevate în contestaţia la executare de către contestatoarea A., referitoare la nelegala compunere a completurilor de judecată ce au soluţionat cauza în fond şi în calea de atac a apelului, au fost examinate în cadrul căii de atac a contestaţiei în anulare, respectiv în procedura judiciară prin care autoritatea judiciară de executare competentă a soluţionat cererea de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la condamnată.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că pe calea contestaţiei la executare nu pot fi invocate chestiuni de fond ce sunt anterioare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi care au format obiectul analizei instanţei de judecată.

Totodată, se constată, similar primei instanţe, că posibilitatea de a reanaliza pe calea contestaţiei la executare, criticile şi susţinerile referitoare la aceleaşi aspecte care au fost examinate în cadrul unei căi extraordinare de atac sau a altor proceduri judiciare distincte, ar conferi rolul de instanţă de control judiciar, instanţei sesizate cu o contestaţie la executare.

Or, contestaţia la executare nu are caracter de cale de atac extraordinară, nefiind reglementată ca atare, ci reprezintă o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi reţine că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui reguli speciale de procedură.

Prin Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Din perspectiva acestor dispoziţii constituţionale, se constată că norma constituţională se referă la două aspecte: un prim aspect consacră dreptul părţilor unui proces şi al Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cel de-al doilea aspect prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte susţinerile contestatoarei condamnate A. referitoare la compunerea completului de judecată, la participarea unui anumit judecător la soluţionarea cauzei şi pronunţarea hotărârii prin care a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea, precum şi afirmaţiile referitoare la existenţa unor presiuni în vederea formulării unor denunţuri împotriva sa, instanţa consideră că partea avea posibilitatea sesizării organelor judiciare competente, sesizarea fiind necesar a fi întemeiată pe probe. Aceste alegaţii nu pot face obiectul analizei în cadrul procesual al prezentei cauze .

Faţă de considerentele anterior expuse, în baza art. 597 alin. (7) şi (8) cu referire la art. 597 alin. (5) şi art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva Sentinţei nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 85 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva Sentinţei nr. 466 din data de 1 noiembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 85 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2023.

GGC - ED