Notary fraud in tax declarations case: criminal proceedings terminated due to statute of limitations, embezzlement acquittal maintained.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând, asupra cauzei penale de fată, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 32 din 31 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 130 din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, s-a constatat că actele materiale ale infracţiunii de fals în declaraţii, pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea anterioară.

În temeiul art. 37 din C. pen. a fost recalculată pedeapsa pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (fapte din perioada iulie 2013 - septembrie 2017), stabilind pedeapsa de 1 (un) an închisoare.

În temeiul art. 91, 92 din C. pen. a fost dispusă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 (un) an închisoare, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale 149/RC/2021, pronunţată de Î.C.C.J., secţia Penală, respectiv 08.04.2021.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpată va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

S-a constatat că, potrivit relaţiilor înaintate de Serviciul de Probaţiune Neamţ, inculpata a frecventat un program de reintegrare socială, dispus prin sentinţa penală nr. 130/2018 a Curţii de Apel Bacău, astfel că faţă de inculpată nu va mai fi dispusă una dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a impus inculpatei prestarea de 80 de zile de muncă în folosul comunităţii.

S-a constatat că această obligaţie, care a fost anterior dispusă şi prin sentinţa penală nr. 130/2018 a Curţii de Apel Bacău, a fost integral executată, astfel după cum rezultă din relaţiile înaintate de Serviciul de Probaţiune Neamţ, motiv pentru care nu vor mai fi stabilite instituţii.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., i s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată latura civilă a cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv declaraţiile fiscale D100 depuse de inculpată la A.J.F.P. Neamţ, aferente lunilor ianuarie 2015, februarie 2015, martie 2015, aprilie 2015, iunie 2015, iulie 2015, august 2015, septembrie 2015, octombrie 2015, noiembrie 2015, decembrie 2015, ianuarie 2016, februarie 2016 şi martie 2016.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata să plătească statului suma de 2.000 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi înregistrat la această instanţă la data de 02.06.2020 cu nr. x/2020, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A..

Au fost reţinute în sarcina inculpatei infracţiunile de fals în declaraţii în formă continuată (24 de acte materiale) şi delapidare în formă continuată (24 de acte materiale), prevăzute de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar public în cadrul B., cu sediul în comuna Drăgăneşti, judeţul Neamţ şi sediul secundar în comuna Brusturi, judeţul Neamţ, în 24 de luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii în interesul său a acestor sume, prejudiciul total cauzat fiind în cuantum de 162.895 RON, conform expertizei întocmite de expert C..

Prin încheierea nr. 19/21.07.2020 a Curţii de Apel Bacău, dispusă în procedura de cameră preliminară, definitivă prin încheierea din 14.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpata A., s-a constatat legalitatea sesizării, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cu privire la faptele deduse judecăţii.

La primul termen de judecată din data de 02.02.2021, după ce s-a dat citire actului de sesizare şi s-a adus la cunoştinţa inculpatei posibilitatea de judecată în procedură simplificată, aceasta a arătat că nu doreşte să invoce dispoziţiile art. 374 din C. proc. pen.. Totodată, inculpata s-a prevalat de dreptul la tăcere, în condiţiile art. 109 alin. (3) din C. proc. pen.

Atât reprezentantul parchetului cât şi inculpata nu au formulat cereri de probatorii, cu excepţia unui set de înscrisuri depuse de inculpată în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în circumstanţiere, după ce, în prealabil, s-a pus în discuţie aplicabilitatea dispoziţiilor art. 37 din C. pen., respectiv recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată, în raport de faptul că faţă de inculpată a fost pronunţată o soluţie anterioară în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bacău.

Urmare a analizei probelor administrate în cursul procesului, luând în considerare şi hotărârile anterioare care o vizează pe inculpată, Curtea a reţinut următoarele:

În fapt, inculpata A. a fost titulara B., cu sediul principal în com. Drăgăneşti, jud. Neamţ şi cu sediul secundar în com. Brusturi, jud. Neamţ. Ulterior, în cursul anului 2019, inculpata a mutat sediul profesional al B. în oraşul Târgu Neamţ, str. x cel Mare, bl. Ml, jud. Neamţ. B. a devenit plătitor de impozite şi taxe cu regim de stopaj la sursă din luna aprilie 2009, depunând primele declaraţii la data de 27.07.2009.

Inculpata, în exercitarea profesiei de notar public, cu ocazia perfectării convenţiilor translative de proprietate imobiliară, avea obligaţia să calculeze şi să reţină impozitul datorat de beneficiarul venitului.

Ulterior, potrivit dispoziţiilor fiscale în vigoare, inculpata avea obligaţia să evidenţieze sumele oprite cu titlu de impozit în declaraţii fiscale lunare (declaraţii tip D100), depuse la organul fiscal competent, în vederea virării acestor sume la bugetul de stat.

Este de menţionat că, în cuprinsul declaraţiei D 100, se menţionează "expressis verbis" sancţiunea pentru necompletarea corectă a declaraţiei, respectiv aceea a incriminării faptei ca fals în acte publice, respectiv posibilitatea atragerii răspunderii penale.

Legislaţia relevantă sub aceste aspecte constă în prevederile art. 111 din Codul fiscal, precum şi ordinele succesive emise de A.N.A.F. pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor şi taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă.

Faţă de verificările efectuate la biroul de notariat unde şi-a desfăşurat activitatea inculpata, precum şi la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, privind tranzacţiile imobiliare perfectate, de datele care rezultă din declaraţiile depuse la organul fiscal, observând şi concluziile raportului de constatare întocmit de către specialiştii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, precum şi expertiza contabilă judiciară efectuată în cursul urmăririi penale, Curtea a reţinut că în perioada ianuarie 2015 - septembrie 2017 inculpata nu a evidenţiat în declaraţiile tip D100, sumele încasate cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare.

În concret, actele materiale constând în nedeclararea sumelor datorate cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare au constat în următoarele:

1. în luna ianuarie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 2.909 RON, iar în declaraţia D100 depusă la 27.02.2015 a fost menţionată suma de impozit 0 RON.

2. în luna februarie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 3.381 RON, iar impozitul menţionat în D 100 depusă la 25.03.2015 a fost 0 RON.

3. în luna martie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 15.596 RON, impozitul menţionat în D 100 depusă la 05.05.2015 fiind 0 RON.

4. în luna aprilie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 15.291 RON, iar impozitul menţionat în D 100 depusă la 25.05.2015 a fost 0 RON.

5. în luna mai 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 5.786 RON, iar inculpata nu a mai depus D 100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

6. în luna iunie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 7.869 RON, consemnând în D100 depusă la 31.07.2015 0 RON.

7. în luna iulie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 16.052 RON; impozit menţionat în D 100: 0 RON.

8. în luna august 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 20.975 RON; impozit menţionat în D 100: 0 RON.

9. în luna septembrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 24.502 RON; impozit menţionat în D 100 din 26.10.2015 fiind 0 RON.

10. în luna octombrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 16.508 RON; impozit menţionat în D 100 depusă la 23.11.2015 fiind 0 RON.

11. în luna noiembrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 9.130 RON, impozit menţionat în D 100 din 29.12.205 fiind 0 RON.

12. în luna decembrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 8.748 RON, impozitul menţionat în D 100 din 25.01.2016 fiind 0 RON.

13. în luna ianuarie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 9.321 RON; impozit menţionat în D 100 din 25.02.2016 fiind 0 RON.

14. în luna februarie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 19.837 RON, impozitul menţionat în D 100 depusă la 28.03.2016 fiind 0 RON.

15. în luna martie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 17.531 RON, impozit menţionat în D 100 depusă la 10.05.2016 fiind 0 RON.

16. în luna septembrie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 6.150 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

17. în luna ianuarie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 5.155 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

18. în luna februarie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 250 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

19. în luna martie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 3.873 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

20. în luna mai 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.802 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

21. în luna iunie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.442 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

22. în luna iulie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.329 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

23. în luna august 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 688 RON, însă nu a mai depus declaraţia D 100.

24. în luna septembrie 2017, deşi a fost reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.183 RON, inculpata nu a mai depus declaraţia D100.

Din cuprinsul raportului de constatare, respectiv concluziile raportului de expertiză contabilă rezultă şi diferenţele dintre sumele trecute de inculpată în declaraţiile tip D 208 şi declaraţiile D100.

Astfel cum s-a precizat de către expertul contabil, în situaţia în care cele două declaraţii sunt întocmite corect şi pe baza datelor reale înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, suma reprezentând impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, declarată prin D 208, trebuie să coincidă cu suma declarată ca obligaţie de plată la bugetul de stat prin intermediul D 100. Doar sumele declarate la organul fiscal prin D 100 constituie obligaţie de plată şi sunt preluate în fişa sintetică totală a contribuabilului, document în care se înregistrează ulterior şi plăţile efectuate în contul acestui impozit, dar şi majorările şi penalităţile calculate pentru neplata sau plata cu întârziere a obligaţiei declarate.

În cauză, A.N.A.F. - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ s-a constituit parte civilă cu suma de 258.935 RON, în baza calculelor efectuate de specialiştii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Ulterior, prin expertiza întocmită de expert contabil judiciar C., necontestată de către inculpată şi partea civilă, s-a stabilit că valoarea totală a impozitului încasat şi nedeclarat de către inculpată este 162.895 RON.

În drept, s-a reţinut că faptele inculpatei, care, în calitate de notar public şi reprezentant al B., în 24 de luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii pe nedrept a acestor sume, în cuantum total de 162.895 RON întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată.

În ceea ce priveşte cealaltă acuzaţie adusă inculpatei, respectiv infracţiunea de delapidare, Curtea a reţinut că nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatei, întrucât notarul public nu îndeplineşte nici condiţia de administrator şi nici pe cea de gestionar, astfel încât fapta reţinută în sarcina inculpatei prin rechizitoriu nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, din definiţia textului legal incriminator (art. 295 din C. pen.) constituie infracţiunea de delapidare însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Inculpata îndeplineşte condiţia de funcţionar public, din perspectiva art. 175 alin. (2) din C. pen., "De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.", însă, în raport de atribuţiile specifice profesiei, s-a apreciat de prima instanţă că nu poate fi şi gestionar sau administrator.

Astfel cum s-a arătat de către Înalta Curte prin decizia penală nr. 149/RC/08.04.2021, prin care, urmare a admiterii recursului în casaţie declarat de inculpată, s-a dispus achitarea acesteia pentru infracţiunea de delapidare, acte similare cu cele deduse prezentei judecăţi, presupus a fi comise în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014 "..persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora, cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, nu au calitatea de gestionar sau administrator. Eventualele activităţi ilicite ale acestei categorii de funcţionari publici pot fi circumscrise altor norme de incriminare, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, dar nu pot constitui infracţiunea de delapidare. Gestionarii sau administratorii pot fi doar funcţionarii publici care exercită, singuri sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia, respectiv din categoria celor care exercită funcţie publică de orice natură, în măsura în care aceasta este compatibilă cu calitatea de gestionar sau administrator."

Prin urmare, având în vedere caracterul identic al faptelor din prezenta cauză, cu cele care au făcut obiectul judecăţii anterioare, practic acestea fiind acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, Curtea a dispus, pe considerente similare, o soluţie identică, de achitare, pentru infracţiunea de delapidare.

În concret, referitor la împrejurarea trimiterii anterioare în judecată pentru acte materiale similare, Curtea a reţinut că, iniţial, prin rechizitoriul nr. x/2015, inculpata a fost trimisă în judecată pentru acuzaţii similare, de fals în declaraţii şi delapidare, constând în faptul că în calitate de notar public şi reprezentant al B.N.P. A., cu sediul în com. Drăgăneşti, jud. Neamţ, a încasat, în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul propriu, suma de 117.865 RON, pe care şi-a însuşit-o în interes propriu şi, pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de delapidare, a inserat în D 100 (aferente perioadei iulie - septembrie 2013, decembrie 2013 - decembrie 2014) date nereale, nedeclarând sumele încasate (declarând sume mai mici sau chiar zero).

Prin sentinţa penală nr. 130 din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă prin decizia penală nr. 207/A din 12 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-au dispus următoarele:

A fost condamnată inculpata, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 67 alin. (1), (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de notar public, pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de notar public.

În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse cu închisoarea aplicate inculpatei în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (3 luni), rezultând o pedeapsă de 2 ani şi 9 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de notar public, pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (1), (5) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa funcţia de notar public.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii rezultante de 2 ani şi 9 luni închisoare, aplicată inculpatei, sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Prin decizia penală nr. 149/RC/08.04.2021, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis recursul în casaţie declarat de inculpată împotriva deciziei penale nr. 207/A din 12 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

A casat decizia penală atacată şi a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 130 din 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi, în rejudecare:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 9 luni închisoare, aplicată inculpatei, în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: 2 ani şi 6 luni închisoare, 9 luni închisoare şi sporul de 3 luni închisoare.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe recurenta inculpată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

A menţinut dispoziţia de condamnare a aceleiaşi inculpate la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

A menţinut suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 9 luni închisoare, aplicată recurentei inculpate, respectiv termenul de supraveghere de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

S-a dispus ca, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, recurenta inculpată să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a dispus ca recurenta inculpată să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca recurenta inculpată să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii U.A.T. Municipiul Piatra-Neamţ, jud. Bacău ori la D.G.A.S.P.C. Neamţ, pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia recurentei inculpate asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

A fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

Examinând conţinutul faptelor din cele două cauze, respectiv cauza în care au fost dispuse hotărârile mai sus menţionate şi cauza pendinte, Curtea a reţinut că faptele reprezintă acte materiale identice, săvârşite în forma continuată, care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, constând în nedeclararea la organul fiscal a sumelor reţinute, în exercitarea profesiei de notar public, cu titlu de impozit datorat pentru tranzacţionarea de bunuri imobile, pe parcursul întregii perioade iulie 2013 - septembrie 2017.

Împrejurarea emiterii a două rechizitorii separate s-a datorat doar faptului că actele materiale au fost descoperite treptat, pe parcursul derulării controalelor şi verificărilor la biroul de notariat şi organele fiscale.

Infracţiunea continuată este definită de art. 35 alin. (1) C. pen., care prevede că "infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni", cu precizarea că, prin decizia 368/2017 Curtea Constituţională a stabilit că sintagma "împotriva aceluiaşi subiect pasiv" este neconstituţională.

Caracterul similar al actelor materiale impune, pe de o parte, o soluţie identică cu cea anterior pronunţată, respectiv de achitare pentru infracţiunea de delapidare, iar referitor la infracţiunea de fals în declaraţii, pentru care s-a reţinut vinovăţia inculpatei, aplicarea dispoziţiilor art. 37 C. pen., care stabileşte procedura de recalculare a pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă.

Sub acest aspect, Curtea a mai reţinut că prin decizia în interesul legii nr. 11/2021, Înalta Curte a stabilit faptul că, în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni, va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa.

Totodată, în considerentele deciziei, s-a arătat că: "Sintetizând, aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 37 din C. pen. este nu doar posibilă, ci chiar obligatorie în cursul judecăţii în primă instanţă dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, existenţa unui proces în curs fiind chiar premisa textului legal care instituie implicit şi o normă de competenţă în acest sens. Recalcularea pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare anterioară, ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, reflectă situaţia juridică reală, respectiv unicitatea ilicitului penal, şi nu constituie o "extindere a obiectului judecăţii", în contextul în care simpla aplicare a tratamentului sancţionator nu implică o judecată asupra acuzaţiei penale în cauza rămasă definitivă."

Prin urmare, având în vedere că se impune pronunţarea unei soluţii unitare, pentru toate actele materiale reţinute în sarcina inculpatei, care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. art. 326 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., atât cele care au făcut obiectul judecăţii anterioare, cât şi actele materiale din cauza pendinte, ţinând seama şi de decizia în interesul legii precitată, s-a apreciat de către prima instanţă că se impune recalcularea pedepsei pentru această infracţiune, în aplicarea prevederilor art. 37 C. pen.

Luând în considerare criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 C. pen., împrejurările concrete de săvârşire a faptelor, numărul mare al actelor materiale dar şi, în sens favorabil, circumstanţele personale ale inculpatei, precum şi comportamentul procesual, Curtea s-a orientat spre stabilirea unei pedepse cu închisoare, într-un cuantum mai mare decât cel stabilit prin hotărârea anterioară.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, inculpata A. şi partea civilă ANAF – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 2 iunie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 2, cu prim termen de judecată la data de 20 septembrie 2022.

Motive de apel

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a invocat:

Netemeinicia sentinţei penale în ceea ce priveşte soluţia de achitare dispusă, faţă de inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, faptă prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., instanţa de judecată apreciind că fapta nu este prevăzută de legea penală, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel, parchetul a apreciat că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în calitatea sa de notar public, inculpata a înţeles să încalce în mod flagrant normele ce îi reglementează activitatea şi, după încasarea impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare, să şi-l însuşească, deşi acesta trebuia virat la bugetul de stat.

În opinia acuzării, fapta a fost comisă cu intenţie directă, motivele prezentate de inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prezentând importanţă în stabilirea formei de vinovăţie, fiind eliminată posibilitatea ca fapta să fi fost comisă din culpă.

În motivarea sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatei, întrucât notarul public nu îndeplineşte condiţia de administrator sau de gestionar, având calitatea de funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (2) C. pen., însă, în raport de atribuţiile specifice profesiei, nu poate fi şi gestionar sau administrator. În susţinerea motivării, a fost invocată decizia penală nr. 149/RC/08.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-o cauză similară, privind aceeaşi inculpată, pentru acte materiale identice care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare, pentru care inculpata a fost trimisă anterior în judecată.

Astfel, se arată în decizia menţionată, faptul că "persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autorităţile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora, cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, nu au calitatea de gestionar sau administrator (...) Gestionarii sau administratorii pot fi doar funcţionari publici care exercită, singuri sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia, respectiv din categoria celor ce exercită funcţie publică de orice natură, în măsura în care aceasta este compatibilă cu calitatea de gestionar sau administrator".

Aşadar, parchetul a susţinut că aprecierea judecătorului fondului nu are corespondent în legislaţia în materie, întrucât notarul public poate avea calitatea de gestionar în înţelesul legii penale, putând fi subiect activ al infracţiunii de delapidare.

Deşi a fost identificată o practică judiciară contradictorie referitoare la chestiunea în discuţie, omisiunea notarului public de a vira la bugetul de stat impozitul încasat pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare conform Codul fiscal, constituie o obligaţie de îndeplinire a operaţiunilor fiscale prevăzute de legislaţia primară, ce poate fi caracterizată şi cercetată în contextul infracţiunii de delapidare. Notarul public îndeplineşte calitatea de funcţionar public şi de gestionar, astfel încât poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare.

Potrivit Legii nr. 36 din data de 12.05.1995 care reglementează activitatea notarilor publici, notarul public îndeplineşte orice alte operaţiuni prevăzute de lege (art. 2).

Conform Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), art. 771, la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit, care se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului. Impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

S-a subliniat că notarii publici au obligaţia să depună semestrial, la organul fiscal teritorial, o declaraţie informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând şi impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Astfel, se susţine de către acuzare că inculpata A. a luat rezoluţia infracţională de a da declaraţii fiscale D100 false, pentru a-şi putea însuşi sumele constituind impozit pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare pe care le-a încasat într-o perioadă de 24 luni, respectiv ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016 - ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, prejudiciul total cauzat fiind în sumă de 162.895 RON.

Inculpata nu avea niciun drept să dispună de aceste sume, ele aflându-se în posesia şi gestiunea inculpatei doar pentru a fi virate bugetului de stat.

Prin decizia penală nr. 207/A/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că obligaţia impusă notarului public de a încasa sumele de bani aferente impozitului pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, de a păstra şi ulterior de a le vira la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege, conferă notarului calitatea de gestionar al acestor sume.

Această obligaţie legală incumbă notarului, ca urmare a dispoziţiilor imperative ale Codul fiscal, fiind asumată la momentul intrării în profesie, alături de ansamblul obligaţiilor sale profesionale.

Altfel spus, parchetul a apreciat că nu ar putea colecta şi păstra aceste taxe dacă nu ar avea calitatea de notar public în virtutea legii.

Prin urmare, obligaţia menţionată este impusă în considerarea şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi conferă notarului calitatea de gestionar al acestor sume de bani, sume ce nu intră în patrimoniul său, ci, de la momentul încasării aparţin statului, notarul deţinându-le în virtutea legii, în scopul virării la bugetul de stat.

Astfel, prin voinţa legii se impune notarului obligaţia de a colecta şi vira sumele de bani încasate din transferul proprietăţilor, notarul având calitatea de detentor precar al acestor bunuri şi, implicit, de gestionar până la momentul virării la bugetul de stat.

În concluzie, acuzarea a apreciat conduita infracţională a inculpatei ca fiind complet conturată în toate elementele constitutive, atât de natură obiectivă, cât şi subiectivă, motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe fond, condamnarea inculpatei A. şi pentru comiterea infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 C. pen.. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Partea civilă A.N.A.F. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ a invocat:

Criticând soluţia primei instanţe doar în ceea ce priveşte latura civilă, s-a arătat că prin cererea de constituire parte civila, Agenţia Naţională de Administrare Fiscala -în calitate de reprezentant legal al Statului Roman, a solicitat instanţei de fond obligarea inculpatei A. la plata sumei totale de 258.935 RON, aşa cum a fost stabilită prin raportul de constatare întocmit în dosarul nr. x/2018 de doamna D., specialist antifraudă în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

La prejudiciul datorat bugetului de stat, a solicitat sa se calculeze accesorii fiscale până la data plăţii efective a debitului, potrivit Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare.

Totodată, a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei până la concurenţa sumei de 258.935 RON, actualizată la data plăţii efective prin calcularea accesoriilor fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală.|

Astfel, s-a apreciat de către partea civilă că, în mod greşit, prima instanţă a lăsat nesoluţionată latura civilă şi nu a obligat inculpata A. la plata sumei totale de 258.935 RON, ca prejudiciu produs bugetului public consolidat, la care se vor calcula accesoriile fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală.'

În acest sens, a arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere cele stabilite prin raportul de constatare la care s-a făcut referire.

S-a subliniat că inculpata A., în calitate de notar public şi reprezentant al B., în 24 luni, respectiv în perioada 01.01.2015 - 31.12.2017, a depus la Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii în interesul său a acestor sume, cauzând un prejudiciu datorat bugetului statului in suma de 258.935 RON.

În aceste condiţii, s-a considerat că inculpata A. trebuia obligată la achitarea prejudiciului produs bugetului public consolidat la care se vor calcula accesoriile fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, a solicitat admiterea apelului în ceea ce priveşte latura civilă şi, pe cale de consecinţă, admiterea pretenţiilor în integralitate, urmând ca inculpata să fie obligată la plata sumei de 258.935 RON actualizata la data plăţii efective prin calcularea accesoriilor fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscal, respectiv de a dispune măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatei până la achitarea integrală a debitului şi a accesoriilor fiscale.

În drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art. 408 si următoarele din C. proc. pen., iar în conformitate cu prevederile art. 229 Codul de procedură fiscală şi art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a arătat că A.J.F.P. Neamţ este scutită de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar.

Inculpata A., în apelul propriu, a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată, sau alternativ înlăturarea actelor materiale din septembrie 2016, ianuarie - martie 2017 şi mai - septembrie 2017.

În subsidiar, presupunând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, se solicită încetarea procesului penal, urmare a împlinirii termenului prescripţiei răspunderii penale.

Un al doilea subsidiar, pentru situaţia în care nu se va constata intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru întreaga unitate de infracţiune, să se stabilească expres că termenul de supraveghere a început să curgă la data de 12.06.2019.

Referitor la absenţa tipicităţii infracţiunii de fals în declaraţii pentru care a solicitat achitarea, s-a arătat că instanţa de fond s-a raliat integral stării fapt reţinute în rechizitoriu, reţinând în structura formei continuate a infracţiunii inclusiv acte materiale care, în mod evident, nu au legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii.

Astfel, instanţa a ajuns la concluzia că " (...) faptele inculpatei care, în calitate notar public (...) în 24 luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (...) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit (...) întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii informă continuata" .

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de fond nu a detaliat aspectele privind întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în discuţie, probabil în considerarea deciziei nr. 149/RC/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai în raport de persoana inculpatei. În decizia menţionată, menţinând în parte decizia nr. 207/A/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tot în raport de persoana inculpatei, instanţa supremă a considerat că acte materiale similare imputate inculpatei pentru perioada 01.01.2013 - 31.12.2014 întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii.

Unicul argument propus de instanţă este următorul: în "(...) cuprinsul declaraţiei D 100, se menţionează "expressis verbis" sancţiunea pentru necompletarea corectă a declaraţiei respectiv aceea a incriminării faptei ca fals în acte publice, respectiv posibilitatea atragerii răspunderii penale" .

În ceea ce priveşte inexistenţa elementelor constitutive ale falsului în declaraţii, s-a arătat, fără a putea nega forţa unei decizii a instanţei supreme, că este criticabilă maniera instanţei de a fond de a refuza orice discuţie pe marginea infracţiunii în cauză, pentru simplul motiv al identificării unei decizii relevante în cauza.

S-a apreciat că nu poate fi avansat ca un argument juridic viabil conţinutul declaraţiei D100, ce menţionează că necompletarea corectă a declaraţiei reprezintă "fals în acte publice". În opinia apărării, acesta ar fi putut fi considerat un argument în măsura în care se invoca o formă a erorii privind completarea inexactă a declaraţiei, dar nu în condiţiile unei discuţii privind întrunirea elementelor tipicităţii (obiective) ale infracţiunii.

Dintr-o altă perspectivă, în literatura, de specialitate s-a subliniat că situaţia premisă a infracţiunii în cauză "(...) constă în existenţa unei situaţii, a unei împrejurări în care, pentru dovedirea unei stări de fapt sau a unei situaţii juridice (care uneori ar fi foarte greu sau imposibil de probat în alt mod), se apelează la depunerea unei declaraţii (...), declaraţie ce serveşte la producerea unor consecinţe juridice" [C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 413]. Tot aşa, s-a arătat că nu vor fi întrunite elementele infracţiunii când suntem în prezenţa unor "(...) situaţii juridice ce pot fi probate cu alte mijloace de probă (şi) se depune o declaraţie necorespunzătoare adevărului [p. 414]. Astfel, la cazul concret, formularistica utilizată de către biroul notarial, conform legislaţiei speciale, respectiv actele din contabilitatea biroului notarial conduceau fără doar şi poate la identificarea tranzacţiilor imobiliare efectuate, la sumele reţinute şi, respectiv, nevirate către bugetul statului. Prin urmare, situaţia juridică (datoriile către bugetul de stat) puteau fi probate (şi chiar au fost) şi cu alte mijloace în afara declaraţiei D100, situaţie în care completarea necorespunzătoare adevărului a acestora nu ar mai conduce la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în discuţie.

În acelaşi sens, s-a arătat că pe marginea unor acuzaţii privind înregistrarea unor cereri de către avocaţi la ORC, instanţa supremă a stabilit că nu suntem în prezenţa infracţiunii de fals în declaraţii, subliniind că "(...) declararea necorespunzătoare adevărului făcută în faţa unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea se circumscrie elementului material al falsului în declaraţii numai atunci când este aptă eo ipso, potrivit legii sau împrejurărilor, să servească la producerea unei consecinţe juridice şi este făcută în acest scop. In caz contrar, declaraţia necorespunzătoare adevărului constituie o simplă manifestare verbală sau scriptică, lipsită de eficienţă juridică prin raportare la norma de incriminare analizată" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 126/A/2021).

Suplimentar în sprijinul acestei teze, s-au precizat punctual următoarele aspecte:

- Declaraţia D100 este dată sub condiţie rezolutorie, sub rezerva verificării ulterioare şi permiţând efectuarea de declaraţii rectificative. Mai mult, acestea au şi fost făcute, aşa cum se arată în Actul final de control nr. 6464/27.10.2017 al Corpului de Control al U.N.P.P.R, document depus la dosarul cauzei (a se vedea şi Nota de Control cu nr. 23 RC/05.10.2017, de asemenea depusă la dosarul cauzei).

- Nedepunerea declaraţiei sau menţionarea sumei "0" reprezintă o nerespectare a obligaţiilor de furnizare către organele fiscale a informaţiilor necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale [art. 336 pct. 1 lit. r) rap. la art. 58 alin. (1) Codul fiscal], reglementată expres drept contravenţie.

Având în vedere toate aceste aspecte, s-a apreciat de apărare că nu sunt întrunite condiţiile tipicităţii obiective ale infracţiunii de fals în declaraţii: declaraţia în sine nu servea în sine la producerea consecinţelor juridice în sine (ea urmând a fi coroborată cu alte declaraţii informative, precum şi cu documentele biroului notarial), respectiv putea face obiectul rectificării fiscale (aşa cum s-a şi întâmplat în cazul de faţă).

În ceea ce priveşte înlăturarea actelor materiale din septembrie 2016, ianuarie- martie 2017 şi mai- septembrie 2017, în măsura în care se va considera că în speţă, în raport de infracţiunea dedusă judecăţii sunt întrunite, cu titlu general, elementele constitutive din norma de incriminare, a solicitat să se înlăture din conţinutul infracţiunii actele materiale aferente acestor lunilor.

S-a precizat că atât în sentinţă, cât şi în rechizitoriu se arată că în lunile menţionate (septembrie 2016, ianuarie- martie 2017 şi mai- septembrie 2017), inculpata nu a depus declaraţia D100.

În rechizitoriu se face referire la acte materiale săvârşite prin omisiune, care a constat în faptul că "notarul A. nu a mai depus D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document fiscal" (f 8 din rechizitoriu cu referire la luna septembrie 2016, argumentaţia privind fapta omisivă fiind reluată ulterior pentru celelalte luni în discuţie).

Instanţa preia în conţinutul formei continuate şi aceste acte materiale, dar insistă în descrierea infracţiunii că aceasta ar consta în " (...) faptele inculpatei care, în calitate de notar public (...) în 24 luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015- martie 2016, septembrie 2016, ianuarie- martie 2017, mai- septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (...) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit" .

Rezultă astfel că, inclusiv în opinia instanţei, tipicitatea actelor materiale este data de depunerea declaraţiei, iar omisiunea constă în menţionarea sumei de plată (sume încasate cu titlu de impozit) ca fiind 0 (zero).

Având în vedere considerentele mai sus expuse, s-a apreciat că instanţa, probabil, dintr-o eroare a inclus şi actele materiale menţionate. O altă interpretare este ilogică, deoarece ar contrazice argumentaţia instanţei privind elementele infracţiunii în discuţie.

De cealaltă parte, a solicitat să se observe însă că parchetul insistă în a avansa ideea că falsul în declaraţii se poate comite prin omisiune prin nedepunerea declaraţiei.

În acest sens, a arătat că o astfel de construcţie nu poate fi acceptată, ea neavând suport în norma de incriminare care face referire la o declarare necorespunzătoare, iar nu la refuzul (justificat sau nu) de a face declaraţia respectivă. O interpretare ca cea propusă de parchet ar putea fi acceptată doar în condiţiile în care ar exista o altă normă (din legislaţia specială) care prevede expres că nedepunerea declaraţiei echivalează cu falsul în declaraţii. Or, din contră, dispoziţiile exprese în materie prevăd că nedepunerea/neînregistrarea declaraţiei D100 la organul fiscal constituie contravenţie [art. 336 lit. b) Codul fiscal].

Revenind la cazul concret, reţinerea elementelor infracţiunii şi în raport de actele materiale reprezentate de lunile în care inculpata nu a depus declaraţia D100 reprezintă doar o formă brută de analogie în defavoarea inculpatului.

Ca un argument suplimentar, s-a făcut trimitere şi la actele materiale din perioada 01.01.2013-31.12.2014 reţinute în sarcina inculpatei, făcând obiectul analizei şi cenzurii instanţei supreme prin decizia nr. 207/A/2019, respectiv decizia nr. 149/RC/2021. S-a subliniat că toate actele materiale fac referire la luni în care au fost depuse declaraţii D100, iar sumele declarate nu au corespuns cu cele reţinute de către inculpată. În acest sens, în decizia nr. 207/A/2019 a instanţei supreme, s-a arătat că infracţiunea de fals în declaraţii este consecinţa faptului că inculpata a "inserat date nereale în cuprinsul declaraţiei D100", soluţie însuşită inclusiv în decizia nr. 149/RC/2021 .

Având în vedere aceste aspecte, a solicitat să se constate că actele materiale aferente lunilor în care nu au fost depuse declaraţiile D100 nu corespund obiectiv tipicităţii infracţiunii de fals în declaraţii.

În consecinţă, a solicitat să se dispună excluderea (înlăturarea) acţiunilor (actelor materiale) care nu sunt tipice din structura infracţiunii continuate.

Referitor la încetarea proces penal, având în vedere prescripţia răspunderii penale a arătat că este incidentă decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale.

În acest sens, a subliniat că sentinţa a fost pronunţată la data de 31.03.2022, astfel că instanţa de fond nu a supus analizei la niciun moment potenţiala incidenţă a prescripţiei răspunderii penale. Aceasta deoarece instanţa, urmare a jurisprudenţei cristalizate în materie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în casaţie, s-a bazat pe un caracter interpretativ al Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa nu a verificat incidenţa prescripţiei răspunderii penale prin raportare la decizia menţionată ca fiind una simplă, ce are ca efect înlăturarea sintagmei considerate neconstituţionale din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen.. Aşadar, reiese că doar la acest moment va fi supus verificării, pentru prima dată, incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, urmare a catalogării deciziei nr. 297/2018 ca având o natură simplă/extremă, în considerarea clarificărilor aduse de Curtea Constituţională prin recenta decizie nr. 358/2022.

Prin decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a stabilit natura simplă a precedentei decizii nr. 297/2018. Cu alte cuvinte, fără a stipula că nu mai există instituţia prescripţiei speciale (în considerarea cazurilor din Legea nr. 302/2004, respectiv a C. proc. pen.), instanţa de contencios constituţional a arătat că, de la momentul publicării deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial (n.n. - 25.06.2018), teza finală a art. 155 alin. (1) din C. pen. nu mai putea fi considerată ca fiind în vigoare.

Soluţia logică este că incidenţa prescripţiei răspunderii penale se verifica începând cu data publicării deciziei nr. 297/2018 strict prin raportare la dispoziţiile privind termenul general.

În ceea ce priveşte momentul comiterii infracţiunii în formă continuată şi împlinirea termenului prescripţiei răspunderii penale, prin raportare la înlăturarea actelor materiale aferente lunilor septembrie 2016, ianuarie - martie 2017 şi mai - septembrie 2017, s-a arătat că ultimul act material din structura continuatei a fost săvârşit în martie 2016 (când a fost depusă ultima declaraţie D100 care consemna suma 0 RON).

Astfel, fapta a fost comisă cel târziu în martie 2016, motiv pentru care, prin raportare la prevederile conjugate ale art. 326 alin. (1) C. pen. şi ale art. 154 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. pen., rezultă că termenul de prescripţie generală a răspunderii penale a fost împlinit în martie 2021.

În continuare, a arătat că în dreptul român natura juridică a prescripţiei răspunderii penale este, fără discuţie, una de drept material, supusă astfel exigenţelor legii penale mai favorabile.

Din această perspectivă, deşi aparent contradictorie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în realitate unitară, în acest sens trimiţând la seria de decizii pronunţate ulterior modificărilor aduse prescripţiei prin Legea nr. 63/2012. Astfel, prin deciziile nr. 1092/2012, nr. 511/2013, nr. 341/2014 şi mai recentă nr. 473/2018, instanţa a subliniat natura de drept substanţial a prescripţiei răspunderii penale (şi executării pedepsei, de altfel), identificând excepţii doar în considerarea protejării dreptului la viaţă (balanţa aşa-numitului "interes constituţional relevant protejat").

Cu alte cuvinte, odată constatată natura de drept substanţial a instituţiei, dispoziţiile art. 155 alin. (1) trebuie aplicate şi în cazul tuturor infracţiunilor săvârşite anterior intervenţiei Curţii constituţionale, în cazul de faţă fiind incident art. 5 C. pen. privind intervenţia legii penale mai favorabile.

Prin raportare la prevederile art. 154 alin. (3) C. pen. în materia infracţiunii continuate, termenul de prescripţie a început să curgă la momentul săvârşirii ultimului act material (martie 2016), fiind astfel împlinit în martie 2021.

Având în vedere că instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 C. pen. privind recalcularea pedepsei pentru o (unică) infracţiune continuată, se ridică problema privind incidenţa prescripţiei în această situaţie atipică.

În acest sens, apărarea a identificat două soluţii posibile.

Prima soluţie ar consta în (re)unirea tuturor actelor materiale într-o unică infracţiune continuată, constatându-se intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru întreaga unitate de infracţiune.

S-a apreciat că această soluţie se impunea conform legislaţiei anterioare, când dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. prevedeau că, procedând astfel, instanţa dispunea desfiinţarea soluţiei anterioare.

Conform legislaţiei actuale, în absenţa unui corespondent în C. proc. pen., apare problema temeiului desfiinţării hotărârii anterioare; totuşi, în aplicarea directă a dispoziţiilor art. 37 C. pen., conform recursului în interesul legii nr. 11/2021, apreciindu-se că aceeaşi soluţie se impune a fortiori.

A doua soluţie posibilă ar consta în constatarea intervenţiei prescripţiei răspunderii penale doar pentru actele materiale care au făcut obiectul sesizării instanţei în prezentul dosar.

Soluţia pare să fie susţinută şi de considerentele recursului în interesul legii nr. 11/2021, care nu mai fac referire la desfiinţarea hotărârii anterioare, ci doar la autoritatea de lucru judecat parţială a acesteia (prin faptul că pedeapsa nouă nu poate fi inferioară pedepsei iniţiale). În acest sens, s-a considerat că instanţa trebuia să constate intervenţia prescripţiei, cu consecinţa imposibilităţii aplicării art. 37 C. pen., deoarece ipoteza recalculării presupune reunirea unor acte în sine sancţionabile penal; or, intervenţia cauzei de înlăturare a răspunderii penale pentru aceste noi acte împiedică orice consecinţă din perspectiva regimului sancţionator.

Prin urmare, într-o atare situaţie, instanţa va constata intervenţia prescripţiei pentru infracţiunea cu care a fost sesizată, cu consecinţa încetării procesului penal.

În ce priveşte nelegalitatea termenului de supraveghere, moment când începe să curgă şi durata sa, presupunând că instanţa nu va achiesa la concluziile apărării privind achitarea, respectiv încetarea procesului penal pentru întreaga infracţiune continuată, a arătat că sentinţa suferă şi din perspectiva legalităţii, în raport de modul de calcul a termenului de supraveghere.

Astfel, prin sentinţa nr. 130/2018 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 207/A/12.06.2019 a Înaltei Curţi, inculpata a fost condamnată la 2 ani şi 6 luni pentru delapidare şi la 9 luni închisoare pentru fals în declaraţii, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 9 luni închisoare pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani. Conform art. 92 alin. (2) C. pen., termenul a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii, şi anume 12.06.2019.

Ulterior, prin decizia penală nr. 149/RC/08.04.2021, Înalta Curte a admis recursul în casaţie promovat de inculpată, dispunând achitarea pentru comiterea infracţiunii de delapidare, menţinând dispoziţia de condamnare la pedeapsa de 9 luni pentru fals în declaraţii, precum şi durata termenului de supraveghere de 3 ani.

Prin sentinţa apelată, Curtea de Apel Bacău, aplicând art. 37 C. pen. a aplicat o pedeapsă de 1 an închisoare pentru întreaga unitate infracţională, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe acelaşi termen de supraveghere de 3 ani.

Apărarea a considerat că, în mod nelegal, instanţa a precizat că termenul de supraveghere de 3 ani "(...) va curge de la data pronunţării deciziei nr. 149/RC de către Înalta Curte, respectiv 08.04.2021" .

Se consideră că soluţia este nelegală, întrucât în cazul anulării suspendării sub supraveghere pentru descoperirea altor infracţiuni concurente, art. 97 alin. (2) teza finală C. pen. prevede că "(...) dacă se dispune suspendarea sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere". Cu atât mai mult aceasta este soluţia acum, când se discută de aceeaşi unică infracţiune, fragmentarea ei în două dosare distincte neputând fi imputat inculpatei.

În continuare, admiţând soluţia contrară promovată de instanţa de fond, ar reieşi că termenul de supraveghere va curge de la 08.04.2021 pe o durată de 3 ani. Astfel, se face abstracţie de faptul că în perioada 12.06.2019 - 08.04.2021, inculpata a făcut obiectul supravegherii Serviciului de Probaţiune Neamţ, aşa cum rezultă inclusiv din sentinţă, care face referire la nota telefonică din 24.03.2022. Prin urmare, s-ar ajunge ca termenul de supraveghere să aibă o durată contrar legii, şi anume, aproximativ 1 an şi 10 luni (perioada 12.06.2019 - 08.04.2021) respectiv încă 3 ani, de la 08.04.2021 începând.

De asemenea, s-a arătat că acceptarea acestei soluţii încalcă regulile procesului penal, căci recursul în casaţie promovat de către inculpată produce efecte doar în favoarea acesteia, neputând muta fictiv şi nelegal momentul rămânerii definitive a hotărârii de la data de 12.04.2019 la 08.04.2021, conform raţionamentului Curţii de Apel Bacău.

Prin concluziile scrise transmise în data de 13 decembrie 2022, inculpata A. a arătat că, în apelul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a solicitat condamnarea inculpatei şi pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, criticând soluţia de achitare dispusă prin sentinţă, cu trimitere la considerentele deciziei penale nr. 207/A/2019 pronunţate de instanţa supremă unde se regăseşte aceeaşi concluzie, în principal cu acelaşi argument, respectiv "(...) prin voinţa legii se impune notarului obligaţia de a colecta şi vira sumele de bani încasate din transferul proprietăţilor, notarul având calitatea de detentor precar al acestor bunuri şi implicit de gestionar până la momentul virării la bugetul de stat" .

În opinia apărării, succinta motivare a apelului poate fi explicată prin la fel de succinta argumentare a instanţei de fond, care a dedicat un unic paragraf acuzaţiilor privind delapidarea.

Astfel, în sentinţă se arată: În ceea ce priveşte (...) infracţiunea de delapidare, Curtea reţine că nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatei, întrucât notarul public nu îndeplineşte nici condiţia de administrator şi nici pe cea de gestionar, astfel încât fapta reţinută în sarcina inculpatei prin rechizitoriu nu este prevăzută de legea penală" (f 5 din sentinţă).

S-a considerat că este, însă, uşor de explicat caracterul succint al motivării instanţei de fond, căci aceasta este o sinteză a deciziei nr. 149/RC/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai în raport de persoana inculpatei, unde aceleaşi concluzii au fost avansate, pe baza unei motivări ample.

De altfel, din această perspectivă, s-a subliniat de către apărare că în apelul Parchetului se omite a se arată următoarele: că decizia nr. 207/A/2019 este pronunţată tot în raport de persoana inculpatei, respectiv - mai important - că aceasta a fost desfiinţată în soluţionarea recursului în casaţie. Cu alte cuvinte, se invocă o hotărâre judecătorească, deşi se cunoaşte că aceasta a fost desfiinţată în căile de atac extraordinare.

Suplimentar, s-a arătat că decizia nr. 207/A/2019 este una izolată, jurisprudenţa la nivelul instanţei supreme, respectiv a curţilor de apel fiind în sensul celor statuate prin decizia nr. 149/R.C/2021, şi anume, că notarul nu îndeplineşte condiţia subiectului activ calificat pentru a fi în prezenta infracţiunii de delapidare.

În acest sens, s-a făcut trimitere la următoarele:

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 737/2013 (menţinând sentinţa nr. 38/2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie), unde instanţa nici măcar nu a analizat posibilitatea reţinerii delapidării în cazul inculpatului notar, considerând că elementele infracţiunii nu pot fi reţinute în considerarea specificului profesiei.

- Curtea de Apel Cluj, secţia penală, sentinţa nr. 314/2015 (definitivă prin neapelare), unde inculpata a fost achitată (în acest dosar a fost sesizată Curtea Constituţională, pronunţând ulterior decizia nr. 363/2015). S-a subliniat că prin rechizitoriul emis în cauză a fost dispusă soluţia scoaterii de sub urmărire penală pentru infracţiunea de delapidare, considerându-se că nu sunt întrunite condiţiile subiectului activ calificat în raport de persoana notarului.

- Curtea de Apel Cluj, secţia penală, sentinţa nr. 66/2015 (rămasă definitivă prin retragerea apelului Parchetului), unde acţiunea penală nici nu a fost pusă în mişcare pentru delapidare, deşi actul de sesizare făcea referire şi la această infracţiune.

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 407/RC/2018, unde a fost desfiinţată decizia nr. 358/2017 a instanţei supreme, inculpatul recurent fiind achitat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (iar nu delapidare), instanţa arătând că obligaţiile impuse de legislaţia fiscală în sarcina notarului sunt conexe sau maxim tangente cu atribuţiile sale de serviciu prevăzute de legislaţia în materie notarială.

În continuare, apărarea a arătat că subiectul activ al infracţiunii de delapidare este dublu circumstanţial: trebuie să fie în primul rând funcţionar şi, în al doilea rând, trebuie să fie gestionarul sau administratorul bunurilor unei persoane juridice.

Astfel, se observă că potrivit legislaţiei actuale, calitatea de funcţionar public a notarului nu poate fi contestată, aceasta existând însă datorită serviciului de interes public pe care îl exercită şi sferei atribuţiilor sale conexe cu acest serviciu.

Avansând însă cu analiza, se observă însă că sfera atribuţiilor specifice activităţii notariale - ca serviciu de interes public pe care notarul este învestit să îl îndeplinească - se circumscrie exercitării atribuţiilor privind îndeplinirea actelor şi a procedurilor notariale, iar nu a atribuţiilor privind îndeplinirea operaţiunilor fiscale, chiar dacă acestea sunt prevăzute în legislaţia primară (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 407/RC/2018). Prin urmare, se poate susţine că în raport de aceste atribuţii, notarul nefiind în îndeplinirea atribuţiilor specifice serviciului public nu acţionează în calitate de funcţionar public.

Suplimentar, se arată că notarul public nu poate fi considerat niciodată gestionar sau administrator, în raport de natura sumelor care fac obiectul discuţiei.

Astfel, gestionarul este definit de art. 1 din Legea nr. 22/1969, ca fiind "acel angajat al unui agent economic ori al unei autorităţi sau instituţii publice care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea chiar temporară a agentului economic, a autorităţii sau a instituţiei publice, indiferent de modul de dobândire şi de locul unde se află bunurile". Notarul nu poate fi poate fi considerat gestionar, căci el nu este angajatul unei autorităţi sau instituţii publice (fapt de domeniul evidenţei în condiţiile în care art. 3 din Legea nr. 36/1995 prevede că "notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome"). De asemenea, un notar nu are ca atribuţii de serviciu principale primirea, păstrarea sau eliberarea de bunuri.

Administratorul este persoana care are ca atribuţii principale de serviciu efectuarea unor acte de conducere şi de dispoziţie cu privire la situaţia juridică a bunurilor aflate în patrimoniul pe care îl administrează. Se constată că notarul public nu are ca atribuţii de serviciu principale efectuarea unor acte de dispoziţie cu privire la anumite bunuri. Mai mult, odată ce se susţine că sumele de bani calculate şi reţinute potrivit art. 77 alin. (1) Codul fiscal nu au fost virate către bugetul de stat, este evident că acestea nu au intrat în patrimoniul statului. Or, în atare condiţii, nu ar putea o persoană să folosească fără drept anumite sume de bani dintr-un patrimoniu, odată ce sumele respective nu au intrat în patrimoniul respectiv, ba din contră, chiar i se impută nevirarea sumelor. Simpla afirmaţie conform căreia notarul public ar putea fi considerat persoana care administrează patrimoniul statului (sau al oricărei autorităţi publice, de altfel), condiţie esenţială pentru a putea fi considerat administrator în sensul art. 295 C. pen., este în sine suficientă pentru a evidenţia absurdul situaţiei.

Reiese astfel faptul că un notar public nu poate întruni în propria persoană calitatea de administrator sau gestionar, condiţii esenţiale pentru reţinerea infracţiunii de delapidare în sarcina sa, în raport de prejudicierea bugetului de stat

Referitor la apelul părţii civile, s-a apreciat că lipseşte argumentarea, întrucât se face referire doar la concluziile raportului de constatare întocmit în faza de urmărire penală de către specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În primul rând, în susţinerea caracterului nefondat al apelului părţii civile legat de cuantumul prejudiciului, se arată că în faza de urmărire penală, prin ordonanţa procurorului de caz s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare contabile.

Conform raportului de expertiză întocmit de către expertul tehnic judiciar contabil C. s-a stabilit cuantumul prejudiciului la suma de 162.895 RON. De altfel, inclusiv procurorul şi-a însuşit concluziile raportului, suma menţionată regăsindu-se în cuprinsul rechizitoriului .

Astfel, s-a precizat că apelul întemeiat pe acest aspect este total nefondat, el reprezentând de fapt o simplă nemulţumire a părţii civile, în sensul că suma finală stabilită prin expertiza dispusă nu corespundea cu aşteptările iniţiale.

În al doilea rând, de mai mare importantă, trecând de cuantumul în sine al prejudiciului, s-a arătat că instanţa de fond a procedat corect, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă.

Astfel, prejudiciul (indiferent de cuantumul său) era derivat fără discuţie urmare a reţinerii în rechizitoriu a infracţiunii de delapidare. Or, urmare a achitării pentru această infracţiune, dispusă conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. impuneau lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.

Prin urmare, a solicitat respingerea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi de partea civilă ANAF – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faza procesuală a apelului, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2022, fiind întrebată, apelanta intimată inculpată a arătat că nu doreşte să dea declaraţii în cauză. Totodată, în baza art. 476 alin. (4) din C. proc. pen., s-a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, în dosarul nr. x/2022.

După soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, în dosarul nr. x/2022, cauza a fost repusă pe rol, fiind acordat termen de judecată la data de 13.12.2022, când apelanta inculpată A. a precizat că doreşte continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen. şi când au avut loc dezbaterile în cauză.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor invocate de procuror, de inculpata A. şi de partea civilă ANAF – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, supuse verificărilor potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Ansamblul circumstanţelor faptice în care au fost comise infracţiunile deduse judecăţii a fost reţinut corect de către instanţa de fond, care a evaluat temeinic probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.

În virtutea efectului integral devolutiv al apelurilor declarate, efectuând propria analiză a particularităţilor cauzei, Înalta Curte constată că probatoriul administrat (respectiv înscrisurile ridicate de la B., înscrisurile înaintate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, privind tranzacţiile imobiliare perfectate, raportul de inspecţie fiscală, decizia de impunere, actul de control U.N.N.P.R., declaraţiile D100, D208 şi D701, raportul de constatare întocmit de către specialiştii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, precum şi expertiza contabilă judiciară efectuată în cursul urmăririi penale) demonstrează, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală din C. proc. pen., că:

Inculpata A. a fost titulara B., cu sediul principal în com. Drăgăneşti, jud. Neamţ şi cu sediul secundar în com. Brusturi, jud. Neamţ. Ulterior, în cursul anului 2019, inculpata a mutat sediul profesional al B. în oraşul Târgu Neamţ, str. x cel Mare, bl. Ml, jud. Neamţ.

B. a devenit plătitor de impozite şi taxe cu regim de stopaj la sursă din luna aprilie 2009, depunând primele declaraţii la data de 27.07.2009.

Inculpata A., în exercitarea profesiei de notar public, cu ocazia perfectării convenţiilor translative de proprietate imobiliară, avea obligaţia să calculeze şi să reţină impozitul datorat de beneficiarul venitului, conform dispoziţiilor art. 111-113 din Codul fiscal, precum şi ordinele succesive emise de A.N.A.F. pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor şi taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă.

Ulterior, potrivit aceloraşi dispoziţii fiscale, inculpata avea obligaţia să evidenţieze sumele oprite cu titlu de impozit în declaraţii fiscale lunare (declaraţii tip D100), depuse la organul fiscal competent, în vederea virării acestor sume la bugetul de stat. În cuprinsul declaraţiei D 100, se menţionează sancţiunea pentru necompletarea corectă a declaraţiei, respectiv aceea a incriminării faptei ca fals în acte publice, respectiv posibilitatea atragerii răspunderii penale.

Cu toate acestea, în perioada ianuarie 2015 - septembrie 2017, inculpata A., deşi a calculat şi a reţinut impozitul datorat de beneficiarul venitului, nu a evidenţiat în declaraţiile tip D100 sumele încasate cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare sau nu a depus aceste declaraţii la organul financiar, după cum urmează:

1. În luna ianuarie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 2.909 RON, iar în declaraţia D100 depusă la 27.02.2015 a fost menţionată suma de impozit 0 RON.

2. În luna februarie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 3.381 RON, iar impozitul menţionat în D100 depusă la 25.03.2015 a fost 0 RON.

3. În luna martie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 15.596 RON, impozitul menţionat în D100 depusă la 05.05.2015 fiind 0 RON.

4. În luna aprilie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 15.291 RON, iar impozitul menţionat în D100 depusă la 25.05.2015 a fost 0 RON.

5. În luna mai 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 5.786 RON, iar inculpata nu a mai depus D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

6. În luna iunie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 7.869 RON, consemnând în D100 depusă la 31.07.2015 0 RON.

7. În luna iulie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 16.052 RON, impozitul menţionat în D100 fiind 0 RON.

8. În luna august 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 20.975 RON, impozitul menţionat în D100 fiind 0 RON.

9. În luna septembrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 24.502 RON, impozitul menţionat în D100 din 26.10.2015 fiind 0 RON.

10. În luna octombrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 16.508 RON, impozitul menţionat în D100 depusă la 23.11.2015 fiind 0 RON.

11. În luna noiembrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 9.130 RON, impozitul menţionat în D100 din 29.12.2015 fiind 0 RON.

12. În luna decembrie 2015, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 8.748 RON, impozitul menţionat în D100 din 25.01.2016 fiind 0 RON.

13. În luna ianuarie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 9.321 RON, impozitul menţionat în D100 din 25.02.2016 fiind 0 RON.

14. În luna februarie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 19.837 RON, impozitul menţionat în D100 depusă la 28.03.2016 fiind 0 RON.

15. În luna martie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 17.531 RON, impozitul menţionat în D100 depusă la 10.05.2016 fiind 0 RON.

16. În luna septembrie 2016, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 6.150 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

17. În luna ianuarie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 5.155 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

18. În luna februarie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 250 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

19. În luna martie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 3.873 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

20. În luna mai 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.802 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

21. În luna iunie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.442 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

22. În luna iulie 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.329 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

23. În luna august 2017, inculpata a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 688 RON, însă nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal;

24. În luna septembrie 2017, deşi a fost reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal în sumă totală de 1.183 RON, inculpata nu a mai depus declaraţia D100, deşi avea obligaţia legală de a transmite acest document organului fiscal.

Diferenţele dintre sumele trecute de inculpată în declaraţiile tip D208 şi declaraţiile D100 rezultă din cuprinsul raportului de constatare, respectiv din concluziile raportului de expertiză contabilă. Or, aşa cum s-a precizat de către expertul contabil, în situaţia în care cele două declaraţii sunt întocmite corect şi pe baza datelor reale înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, suma reprezentând impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, declarată prin D208, trebuie să coincidă cu suma declarată ca obligaţie de plată la bugetul de stat prin intermediul D100. Doar sumele declarate la organul fiscal prin D100 constituie obligaţie de plată şi sunt preluate în fişa sintetică totală a contribuabilului, document în care se înregistrează ulterior şi plăţile efectuate în contul acestui impozit, dar şi majorările şi penalităţile calculate pentru neplata sau plata cu întârziere a obligaţiei declarate.

Prin expertiza întocmită în cauză, necontestată de părţi (inculpată şi partea civilă), s-a stabilit că valoarea totală a impozitului încasat şi nedeclarat de către inculpata A. la organul fiscal este de 162.895 RON.

Totodată, Înalta Curte mai reţine că inculpata A. a mai fost trimisă în judecată pentru acuzaţii similare, de fals în declaraţii şi delapidare, constând în faptul că în calitate de notar public şi reprezentant al B.N.P., cu sediul în com. Drăgăneşti, jud. Neamţ, a încasat, în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul propriu, suma de 117.865 RON, pe care şi-a însuşit-o în interes propriu şi, pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de delapidare, a inserat în D100 (aferente perioadei iulie - septembrie 2013, decembrie 2013 - decembrie 2014) date nereale, nedeclarând sumele încasate (declarând sume mai mici sau chiar zero).

Prin sentinţa penală nr. 130 din data de 12 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, definitivă prin decizia penală nr. 207/A din 12 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus condamnarea inculpatei la pedepse cu închisoarea pentru comiterea infracţiunilor de delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., şi de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Însă, prin decizia nr. 149/RC/08.04.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală a admis recursul în casaţie declarat de inculpata A., a casat decizia penală nr. 207/A/12.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 130/12.12.2018 a Curţii de Apel Bacău – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a dispus, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi menţinerea dispoziţiei de condamnare a aceleiaşi inculpate pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Sub aspectul infracţiunii de delapidare, pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată, în prezenta cauză, iar instanţa de fond a dispus achitarea, reţinând că nu poate fi atrasă răspunderea penală a inculpatei, întrucât notarul public nu îndeplineşte nici condiţia de administrator şi nici pe cea de gestionar, astfel încât fapta reţinută în sarcina acesteia prin rechizitoriu nu este prevăzută de legea penală, hotărârea a fost criticată de parchet pentru netemeinicie.

Criticile formulate de parchet sunt neîntemeiate.

Astfel, prin actul de sesizare a instanţei, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată (24 de acte materiale), prevăzute de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., reţinându-se în fapt că, în calitate de notar public în cadrul B., cu sediul în comuna Drăgăneşti, judeţul Neamţ şi sediul secundar în comuna Brusturi, judeţul Neamţ, în 24 de luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii în interesul său a acestor sume, prejudiciul total cauzat fiind în cuantum de 162.895 RON.

Prioritar, având în vedere că inculpata A. a înţeles să solicite continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen., în cazul în care termenul de prescripţie al răspunderii penale ar fi împlinit, Înalta Curte reţine că, în raport cu această infracţiune, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu este împlinit, situaţie în care nu este aplicabilă această dispoziţie legală. Astfel, termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. este de 8 ani şi a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii ultimei inacţiuni, respectiv septembrie 2017, urmând să se împlinească în anul 2025.

Conform art. 295 alin. (1) din C. pen., constituie infracţiunea de delapidare însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Infracţiunea de delapidare, fiind inclusă în Capitolul privind Infracţiunile de serviciu, are ca obiect juridic principal protejarea relaţiilor de serviciu privind administrarea şi gestionarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice de drept public şi privat.

Subiectul activ al infracţiunii de delapidare este dublu circumstanţiat. Pe de o parte, acesta trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, iar pe de altă parte, să aibă calitatea de administrator sau gestionar al bunurilor al bunurilor instituţiei sau unităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 22/1969 (privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice), "Gestionar, în înţelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia.".

Din analiza textului legal anterior enunţat rezultă că gestionarea de bunuri presupune efectuarea următoarelor activităţi:

- primirea unor bunuri, adică luarea în primire a bunurilor în cantitatea, calitatea şi sortimentul specificate în actele însoţitoare;

- păstrarea unor bunuri, respectiv deţinerea lor în depozit, asigurarea integrităţii acestora, în vederea efectuării, în condiţii normale, a mişcării bunurilor gestionate şi, corelativ, evidenţierea, întocmirea de registre care să reflecte în mod exact cantitatea, felurile şi calitatea bunurilor aflate în păstrare.

Momentul intrării unui bun în sfera bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor este acela în care bunul intră în gestiunea sau administrarea acestuia.

Administratorul este persoana care are ca atribuţii principale de serviciu efectuarea unor acte de conducere şi de dispoziţie cu privire la situaţia juridică a bunurilor aflate în patrimoniul pe care îl administrează.

Calitatea de funcţionar public este definită în dispoziţiile art. 175 din C. pen., potrivit cu care:

"(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."

Înalta Curte constată că notarul public este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) şi art. 35 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată, să îndeplinească un serviciu de interes public, are statutul unei funcţii autonome şi este numit de ministrul justiţiei, având astfel calitatea de funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen., anterior enunţat.

Conform art. 1 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată (în vigoare la data săvârşirii faptelor) "Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea."

Conform art. 12 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată (în vigoare la data săvârşirii faptelor)

"Notarul public îndeplineşte următoarele acte şi proceduri notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;

b) autentificarea înscrisurilor;

c) procedura succesorală notarială;

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor;

g) primirea în depozit a bunurilor, a înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părţi, precum şi a sumelor de bani, a altor bunuri, înscrisuri sau documente găsite cu ocazia inventarului succesoral, în limita spaţiului şi utilităţilor de care dispune biroul notarial;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

j) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele pe care le-a întocmit;

l) activităţi fiduciare, în condiţiile legii;

m) numirea, în cazurile prevăzute de lege, a custodelui sau a curatorului special;

n) înregistrarea şi păstrarea, în condiţiile legii, a amprentelor dispozitivelor speciale de marcat;

o) certificarea etapelor procedurale ale licitaţiilor şi/sau ale rezultatelor acestora;

p) procedura divorţului, în condiţiile legii;

q) lichidarea pasivului succesoral, cu acordul tuturor moştenitorilor;

r) orice alte operaţiuni prevăzute de lege."

În acest context, Înalta Curte reţine că notarul public, deşi funcţionar public, în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen., nu poate avea calitatea de gestionar, în înţelesul Legii nr. 22/1969, întrucât nu este angajatul unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. (autorităţi sau instituţii publice). Totodată, notarul public nu are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea sau eliberarea de bunuri, astfel cum este prevăzut în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 22/1969.

De asemenea, notarul public, astfel cum rezultă din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, nu poate avea calitatea de administrator (al statului, în cauza de faţă) întrucât nu are ca atribuţii principale de serviciu efectuarea unor acte de conducere şi/sau de dispoziţie cu privire la bunurilor aflate în patrimoniul pe care îl administrează. În plus, din moment ce se susţine că sumele de bani calculate şi reţinute potrivit art. 77 alin. (1) din Codul fiscal nu au fost virate către bugetul de stat, înseamnă că acestea nu au intrat în patrimoniul statului.

Concluzionând, din coroborarea dispoziţiilor art. 175 din C. pen. şi art. 1 din Legea nr. 22/1969, prin raportare la norma de încriminare circumscrisă dispoziţiilor art. 295 din C. pen., Înalta Curte constată că notarul public nu îndeplineşte nici condiţia de administrator şi nici pe cea de gestionar.

Din perspectiva atribuţiilor de serviciu ale notarului public, aşa cum acestea rezultă din Legea nr. 36/1995, anterior enunţate în art. 1 şi 12, legea defineşte cu claritate, obiectul şi scopul activităţii notariale, prevăzând, totodată, explicit şi limitativ, şi mijloacele prin care se realizează această activitate, respectiv, "prin acte notariale şi consultaţii juridice notariale, în condiţiile prezentei legi" (art. 2), iar în cuprinsul acestora nu se regăseşte, ca atribuţii principale, gestionarea ori administrarea unor bunuri aparţinând unor autorităţi sau instituţii publice.

În concluzie, fapta pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată, calificată de parchet prin actul de trimitere în judecată ca fiind infracţiunea de delapidare, nu este prevăzută de legea penală, situaţie în care hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., este legală şi temeinică, iar apelul declarat de parchet este nefondat.

De altfel, Înalta Curte nu poate să nu remarce împrejurarea că parchetul, în susţinerea netemeiniciei achitării inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, preia argumentele şi face trimitere la decizia penală nr. 207/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, care însă, sub aspectul infracţiunii de delapidare a fost desfiinţată în calea de atac a recursului în casaţie.

Astfel, se susţine de către parchet că "Prin decizia penală nr. 207/A/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că obligaţia impusă notarului public de a încasa sumele de bani aferente impozitului pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, de a păstra şi ulterior de a le vira la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege, conferă notarului calitatea de gestionar al acestor sume.

Această obligaţie legală incumbă notarului, ca urmare a dispoziţiilor imperative ale Codul fiscal, fiind asumată la momentul intrării în profesie, alături de ansamblul obligaţiilor sale profesionale."

Or, prin decizia nr. 149/RC/08.04.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală a admis recursul în casaţie declarat de inculpata A., a casat decizia penală nr. 207/A/12.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală nr. 130/12.12.2018 a Curţii de Apel Bacău – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a dispus, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea inculpatei A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar public şi reprezentant al B.N.P. A., cu sediul în com. Drăgăneşti, jud. Neamţ, a încasat, în perioada 01.01.2013 - 31.12.2014, cu titlu de impozit din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul propriu, suma de 117.865 RON, pe care şi-a însuşit-o în interes propriu şi, pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de delapidare, a inserat în D 100 (aferente perioadei iulie - septembrie 2013, decembrie 2013 - decembrie 2014) date nereale, nedeclarând sumele încasate (declarând sume mai mici sau chiar zero).

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a reţinut caracterul similar al faptelor din prezenta cauză, cu cele care au făcut obiectul judecăţii anterioare, acestea fiind acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, împrejurare care impune o soluţie unitară, respectiv o soluţie de achitare pentru infracţiunea de delapidare pentru care inculpata A. a fost trimisă în judecată în prezenta cauză.

Şi din această perspectivă soluţia primei instanţe este temeinică, iar apelul declarat de parchet este nefondat. De altfel, chiar reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterilor, a susţinut că "soluţia de achitare este una corectă, (...) încercarea de a le încadra penal în speţă, cu atât mai mult cu cât împotriva aceleiaşi persoane a fost exercitată acţiunea penală sub aceeaşi încadrare, pentru aceeaşi acuzaţie, pronunţându-se, cu caracter definitiv, o soluţie de achitare. (...) nici din perspectiva regulilor privind caracterul echitabil al procedurii nu se poate ajunge la o soluţie contrară privind aceeaşi persoană, într-o speţă identică."

Sub aspectul infracţiunii de fals în declaraţii, pentru care inculpata A. a fost condamnată de prima instanţă, reţinând că, în calitate de notar public şi reprezentant al B., în 24 de luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii pe nedrept a acestor sume, în cuantum total de 162.895 RON întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată.

Prioritar, Înalta Curte reţine că inculpata A. a înţeles să solicite continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen., în cazul în care termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru această infracţiune ar fi împlinit, situaţie în care analiza va fi efectuată inclusiv din această perspectivă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 326 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de fals în declaraţii constă în "declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe."

Din această normă legală rezultă că infracţiunea de fals în declaraţii are o situaţie premisă constând în existenţa unei situaţii, a unei împrejurări în care, pentru dovedirea unei stări de fapt sau a unei situaţii juridice, se apelează la depunerea unei declaraţii făcute unui funcţionar sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, declaraţie ce serveşte la producerea unor consecinţe juridice.

Totodată, elementul material al laturii obiective constă, întotdeauna, în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută în faţa unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, iar declaraţia trebuie să fie una dintre acelea care, potrivit legii sau împrejurărilor, să servească la producerea de consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.

Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia concretă din speţă, Înalta Curte reţine că legislaţia fiscală (art. 111-113 din Codul fiscal, în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii) prevede o modalitate de evidenţiere a impozitului pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, evidenţă realizată prin completarea declaraţiilor D208 şi D100 de către notarul public la încheierea unui act translativ de proprietate.

Declaraţia D208 este o declaraţie informativă prin care se comunică organului fiscal numele vânzătorilor şi cumpărătorilor din tranzacţiile imobiliare, valoarea bunului care face obiectul tranzacţiei, precum şi valoarea impozitului perceput asupra tranzacţiei şi taxele notariale aferente.

Declaraţia D100 este o declaraţie fiscală prin care notarul public declară obligaţia de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate conform art. 111 din Codul fiscal.

Aşa cum s-a reţinut de către expert în expertiza întocmită în cauză, în situaţia în care cele două declaraţii sunt întocmite corect şi pe baza datelor reale înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, suma reprezentând impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal declarată prin D208 trebuie să coincidă cu suma declarată ca obligaţie de plată la bugetul de stat prin intermediul D100.

Declaraţia D208 fiind o declaraţie informativă, doar sumele declarate la organul fiscal prin D100 constituie obligatei de plată şi sunt preluate în fişa sintetică totală a contribuabilului, document în care se înregistrează ulterior şi plăţile efectuate în contul acestui impozit, dar şi a majorărilor şi penalităţilor calculate pentru neplata sau plata cu întârziere a obligaţiei declarate.

Aşa cum s-a reţinut anterior la situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că inculpata A. a depus la Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, declaraţiile D100 în care a inserat date nereale, menţionând că nu a încasat sume de bani (0 RON), deşi aceasta a calculat şi a reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Astfel, în raportul de expertiză contabilă judiciară s-a concluzionat că în perioada ianuarie 2015- septembrie 2017, inculpata A. nu a evidenţiat în declaraţiile tip D100 sumele încasate cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, astfel că a încasat şi nedeclarat suma totală de 162.895 RON.

În concluzie, Înalta Curte reţine că fapta inculpatei A., constând în declararea necorespunzătoare a adevărului în declaraţiile D100 (declaraţii fiscale obligatorii, prin care notarul public declară obligaţia de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate conform art. 111 din Codul fiscal) depuse la organul fiscal, îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 alin. (1) din C. pen.

Mai mult, aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, instanţa de apel are în vedere faptul că în cuprinsul declaraţiei D100 se menţionează "expressis verbis" de către inculpată faptul că sub sancţiunile aplicate faptei de fals în acte publice, declar că datele din această declaraţie sunt corecte şi complete. Astfel, inculpata avea reprezentarea faptului că prin inserarea unor date nereale poate fi atrasă răspunderea sa penală.

În apărarea sa, apelanta inculpată A. a susţinut că situaţia juridică (datoriile către bugetul de stat) puteau fi probate (şi chiar au fost) şi cu alte mijloace în afara declaraţiei D100, situaţie în care completarea necorespunzătoare adevărului a acestora nu ar mai conduce la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în discuţie, invocând doctrina în materie.

Înalta Curte nu poate reţine această apărare atât timp cât declaraţia necorespunzătoare consemnată în formularul D100 are prin ea însăşi eficienţă probatorie şi este de natură să conducă la producerea consecinţelor juridice. Aşa cum s-a reţinut anterior, doar în baza acestei declaraţii se stabileşte obligaţia de plată şi are consecinţe şi în ceea ce priveşte evidenţele ţinute de organul fiscal (sume de plată, evidenţa plăţilor, majorărilor şi penalităţilor calculate pentru neplata sau plata cu întârziere a obligaţiei declarate). Or, în situaţiile invocate de către apărare (doctrină şi jurisprudenţă) se are în vedere o declaraţie pe care legea nu o prevede, iar funcţionarul/instituţia la care se depune poate ori trebuie să o verifice prin alte mijloace de probă.

În consecinţă, apelul declarat de apelanta inculpată A. sub acest aspect este nefondat.

Constatând că fapta inculpatei A., referitoare la declararea necorespunzătoare a adevărului în declaraţiile D100 depuse la organul fiscal, îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, Înalta Curte va proceda în continuare la analiza conţinutului infracţiunii continuate (numărul actelor materiale) reţinute prin rechizitoriu şi prin sentinţa penală apelată, contestat de apelanta inculpată prin apelul declarat.

Astfel, prin actul de sesizare s-a reţinut în sarcina inculpatei A. comiterea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată (24 de acte materiale), prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în calitate de notar public în cadrul B., cu sediul în comuna Drăgăneşti, judeţul Neamţ şi sediul secundar în comuna Brusturi, judeţul Neamţ, în 24 de luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Prin sentinţa penală apelată, prima instanţă a reţinut, în drept, că faptele inculpatei, care, în calitate de notar public şi reprezentant al B., în 24 de luni, respectiv în perioadele ianuarie 2015 - martie 2016, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 (declaraţiile fiscale prin care se declară obligaţiile de plată la bugetul de stat a impozitelor calculate) în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în scopul însuşirii pe nedrept a acestor sume, în cuantum total de 162.895 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată.

Din situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, situaţie de fapt reţinută identic atât în actul de sesizare, cât şi în sentinţa primei instanţe, verificată şi în apel, rezultă că pentru perioadele ianuarie 2015 - aprilie 2015, iunie 2015 - martie 2016, apelanta inculpată A. a depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100 în care a inserat date nereale, prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Pentru perioadele mai 2015, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017, inculpata A. nu a mai depus la A.J.F.P. Neamţ declaraţiile D100, deşi a calculat şi reţinut impozit pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Cum elementul material al infracţiunii de fals în declaraţii constă, întotdeauna, într-o acţiune (declararea necorespunzătoare a adevărului), nu pot fi reţinute ca acte materiale în conţinutul acestei infracţiuni inacţiuni ale inculpatei (nedepunerea declaraţiilor D100 la A.J.F.P. Neamţ, deşi era obligată prin lege sa le depună).

Astfel fiind, inacţiunile inculpatei constând în nedepunerea declaraţiilor D100 la A.J.F.P. Neamţ în perioadele mai 2015, septembrie 2016, ianuarie - martie 2017, mai - septembrie 2017 (10 luni) nu pot intra în conţinutul infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, întrucât acestea nu corespund obiectiv tipicităţii infracţiunii de fals în declaraţii şi trebuie excluse din structura infracţiunii continuate.

Conform art. 35 alin. (1) din C. pen., "Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.", cu menţiunea că sintagma "şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv" a fost declarată neconstituţională în Decizia Curţii Constituţionale nr. 368/2017.

Raportând această normă legală la situaţia concretă din speţă, Înalta Curte reţine că inculpata A. a depus la A.J.F.P. Neamţ, la diferite intervale de timp (respectiv pentru lunile ianuarie 2015, februarie 2015, martie 2015, aprilie 2015, iunie 2015, iulie 2015, august 2015, septembrie 2015, octombrie 2015, noiembrie 2015, decembrie 2015, ianuarie 2016, februarie 2016 şi martie 2016), declaraţii D100 în care a inserat date nereale (prin omisiunea declarării sumelor încasate cu titlu de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal), dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, declaraţii nereale care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni de fals în declaraţii.

În consecinţă, în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că inculpata A. a comis infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată (14 acte materiale), prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., faptă consumată la momentul depunerii la organul fiscal a primei declaraţii D100 cu conţinut nereal (pentru luna ianuarie 2015) şi epuizată la momentul depunerii la acelaşi organ fiscal a ultimei declaraţii D100 cu conţinut nereal (D100 pentru luna martie 2016, depusă la organul fiscal la data de 10.05.2016).

Or, prima instanţă, prin sentinţa apelată, îmbrăţişând punctul de vedere al procurorului exprimat prin rechizitoriu, a reţinut în sarcina inculpatei A. săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., cu un conţinut mai mare de acte materiale (24 de acte materiale, înglobând printre acestea şi inacţiuni ale inculpatei) şi cu un alt moment al epuizării, respectiv luna septembrie 2017.

Din acest punct de vedere apelul declarat de inculpata A. este fondat, stabilirea corespunzătoare a infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată prezentând importanţă nu doar în ceea ce priveşte conţinutul acesteia (numărul actelor materiale care o compun), cât mai ales în ceea ce priveşte momentul epuizării acestei infracţiuni, în raport cu care se stabileşte intervenţia prescripţiei răspunderii penale, conform art. 154 alin. (2) teza a III-a din C. pen.

Sub aspectul intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 154 alin. (1) şi (2) din C. pen.,

"(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act."

Potrivit art. 155 din C. pen. (în vigoare la momentul comiterii faptelor),

"1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni."

Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează "soluţia legislativă" pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, aplicând criteriile tradiţionale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare. De altfel, dispozitivul deciziei nici nu cuprinde sintagma specifică unei decizii prin care se stabileşte interpretarea constituţională a normei.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.", astfel că "73. (...) în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.".

Prin O.U.G. nr. 71/2022 din 30 mai 2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022) dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. s-au modificat, prevăzând "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), printre altele, s-a stabilit că "1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.."

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că "(...) dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.", iar "(...) prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile."

Totodată, a mai reţinut că "în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. (...) existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive. Revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."

Concluzionând, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au natura unei legi penale substanţiale suspuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) din C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale, iar legea penală reprezentată de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, de la publicarea acestei decizii (25 iunie 2018) şi până la modificarea aceleiaşi dispoziţii legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (30 mai 2022), este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă inculpaţilor până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă în mod global, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 264 nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014).

Efectuând demersul analitic vizând determinarea legii penale mai favorabile în aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reţine că în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022).

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. care nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă în prezenta cauză, întrucât prescripţia specială nu poate opera, astfel că prescripţia răspunderii penală va fi evaluată prin raportare la termenele generale prevăzute de art. 154 din C. pen.

Astfel, inculpata A. a fost judecată în prezenta cauză pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., faptă epuizată la data de 10.05.2016, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced.

Infracţiunea de fals în declaraţii este pedepsită, conform art. 326 alin. (1) din C. pen., cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar termenul general de prescripţie a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani.

Termenul general de 5 ani al prescripţiei răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) teza a III-a din C. pen., de la momentul epuizării infracţiunii continuate, respectiv de la data de 10 mai 2016 şi s-a împlinit la data de 09 mai 2021, conform art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen.

Aşa cum s-a expus în cele ce preced, prima instanţă a reţinut că actele materiale ce compun infracţiunea de fals în declaraţii dedusă judecăţii şi cele ce compun infracţiunea de fals în declaraţii pentru care inculpata a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 130 din data de 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 207/A din 12 iunie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt acte materiale identice, săvârşite în forma continuată, care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, acestea constând în nedeclararea la organul fiscal a sumelor reţinute, în exercitarea profesiei de notar public, cu titlu de impozit datorat pentru tranzacţionarea de bunuri imobile, pe parcursul întregii perioade iulie 2013 - septembrie 2017. În atare situaţie, a făcut aplicarea art. 37 din C. pen. privind recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 11/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Având în vedere această situaţie, apelanta inculpată A., prin motivele de apel, a solicitat să se constate împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale şi să se dispună încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, comisă în perioada iulie 2013 - martie 2016, deci, inclusiv pentru actele materiale care au intrat în compunerea infracţiunii de fals în declaraţii pentru care inculpata a fost condamnată definitiv prin sentinţa penală nr. 130/2018 a Curţii de Apel Bacău.

Înalta Curte nu poate îmbrăţişa acest punct de vedere, din următoarele considerente:

Spre deosebire de C. proc. pen. anterior, care reglementa procedura de urmat în cazul în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale [art. 335 alin. (2) "Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară."], noul C. proc. pen. nu mai prevede nicio dispoziţie cu privire la această împrejurare, cu excepţia dispoziţiilor art. 585, cu titlu marginal "Alte modificări de pedepse", situat în titlul "Executarea hotărârilor penale", ceea ce presupune existenţa unor hotărâri definitive.

Însă, în C. pen., în dispoziţiile art. 37, cu titlu marginal "Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă" se prevede că "Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior."

În interpretarea şi aplicarea unitară a acestei norme legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 11/2021 (publicată în M. Of. Partea I nr. 361 din 08/04/2021), a stabilit că "în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa."

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut "(...) în astfel de situaţii, fără a desfiinţa hotărârea anterioară, deci cu respectarea autorităţii de lucru judecat a acesteia, să se procedeze totuşi la modificarea pedepsei, mecanism pe care îl regăsim şi în cazul concursului de infracţiuni, de altfel, când, fără a se desfiinţa condamnarea anterioară, se stabileşte o nouă pedeapsă care are în vedere situaţia juridică prin raportare la dispoziţiile legale care stabilesc tratamentul sancţionator, dispoziţii de drept material."

Din dispoziţia legală şi din considerentele deciziei anterior menţionate rezultă fără putinţă de tăgadă că aplicarea art. 37 din C. pen. se poate face doar cu respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii anterioare (se aplică o pedeapsă "care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior") şi doar în situaţia în care şi pentru actele materiale deduse judecăţii ulterior poate fi antrenată răspunderea penală şi aplicată o pedeapsă.

Or, în speţă, pentru actele materiale ale infracţiunii de fals în declaraţii deduse judecăţii în prezenta cauză nu mai poate fi antrenată răspunderea penală a inculpatei A. întrucât s-a împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale, aşa cum s-a reţinut anterior, cauză care înlătură răspunderea penală, astfel că aplicarea dispoziţiilor art. 37 din C. pen. nu mai este posibilă.

Prin urmare, dat fiind faptul că prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 37 din C. pen. şi a recalculat pedeapsa aplicată inculpatei, Înalta Curte reţine că se impune înlăturarea acestei dispoziţii din sentinţa penală apelată.

Totodată, analizând cauza inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 18 din C. proc. pen., Înalta Curte, aşa cum s-a expus anterior, a constatat îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată cu care a fost sesizată în prezenta cauză, însă răspunderea penală a inculpatei A. pentru comiterea acestei infracţiuni nu mai poate fi antrenată întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, cauză care înlătură răspunderea penală, situaţie în care se impune încetarea procesului penal, conform art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte apelul declarat de partea civilă A.N.A.F. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge.

Partea civilă a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a lăsat nesoluţionată latura civilă şi nu a obligat inculpata A. la plata sumei totale de 258.935 RON, ca prejudiciu produs bugetului public consolidat, la care se vor calcula accesoriile fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală.

După cum s-a reţinut anterior, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Cum infracţiunea de fals în declaraţii este o infracţiune de pericol, prejudiciul pretins de partea civilă ar putea rezulta doar din săvârşirea infracţiunii de delapidare.

Cu privire la această din urmă infracţiune, prima instanţă a dispus achitarea inculpatei, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., reţinând că fapta nu este prevăzută de legea penală, dispoziţie ce va fi menţinută, pentru considerentele anterior expuse.

În atare situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., care prevăd că "În caz de achitare a inculpatului […], în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, […], instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă."

Prin urmare, soluţia primei instanţe de lăsare ca nesoluţionată a acţiunii civile este legală, iar apelul declarat de partea civilă este nefondat.

Faţă de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 32 din data de 31 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

Va înlătura dispoziţia de aplicare a art. 37 din C. pen. în temeiul căreia a fost recalculată pedeapsa pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (fapte din perioada iulie 2013 - septembrie 2017)

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată (14 acte materiale), prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în perioada ianuarie 2015 – 10 mai 2016), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Va menţine dispoziţiile sentinţei penale apelate vizând achitarea inculpatei A. pentru infracţiunea de delapidare, latura civilă şi desfiinţarea de înscrisuri.

Având în vedere solicitarea inculpatei de continuarea procesului penal, precum şi soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., va obliga inculpata la plata sumei de 1.000 RON (proporţional cu fapta pentru care se va dispune încetarea procesului penal, astfel cum a fost reconfigurată).

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în fond, precum şi cele avansate în apel vor fi lăsate în sarcina statului.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi de partea civilă A.N.A.F. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor fi lăsate în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admite apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 32 din data de 31 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

Înlătură dispoziţia de aplicare a art. 37 din C. pen. în temeiul căreia a fost recalculată pedeapsa pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată prevăzută de art. 326 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (fapte din perioada iulie 2013 - septembrie 2017).

În baza art. 396 alin. (1) şi (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată (14 acte materiale), prevăzută de art. 326 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (faptă comisă în perioada ianuarie 2015 – 10 mai 2016), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Menţine dispoziţiile sentinţei penale apelate vizând achitarea inculpatei A. sub aspectul infracţiunii de delapidare, latura civilă şi desfiinţarea de înscrisuri

În baza art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen., obligă inculpata la plata sumei de 1.000 RON (proporţional cu fapta pentru care se va dispune încetarea procesului penal, astfel cum a fost reconfigurată). În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în fond, precum şi cele avansate în apel vor fi lăsate în sarcina statului.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi de partea civilă A.N.A.F. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea deciziei la dispoziţia părţilor şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 28.02.2023.