Cassation limited to legality: no re-evaluation of extortion and non-public information evidence

Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2023

Deliberând asupra cererilor de recurs în casaţie formulată în cauză, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 240 din 31.08.2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, printre altele, cu privire la inculpaţii A., B. şi C., s-au dispus următoarele:

1. În temeiul art. 396 alin. (8) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 155 alin. (4) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) C. pen.

2. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen., - persoană vătămată D..

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

3. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen., (2 acte materiale)- persoană vătămată E..

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului prin prezenta hotărâre, de 2 (doi) ani închisoare şi 2 (doi) ani şi 3 (trei) luni închisoare şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani şi 3 (trei) luni închisoare, care a fost sporită cu o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv un spor de 8 luni, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani şi 11 (unsprezece) luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (2), alin. (3) lit. a) C. pen., cu referire la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) lit. n) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., rap. la art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., cu referire la art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. n) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, ce se va executa de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului A., iar conform art. 92 alin. (1) C. pen., s-a fixat termen de supraveghere de 2 ani, termen ce începe să curgă, conform art. 92 alin. (2) C. pen., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea, la datele fixate de această instituţie;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., datele prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., s-a dispus a se comunica Serviciului de Probaţiune Vâlcea.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a urma, pe parcursul termenului de supraveghere, un program de reintegrare socială dintre cele derulate de către Serviciul de Probaţiune Vâlcea sau derulate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 120 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea sau în cadrul Primăriei Govora, jud. Argeş.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, nu respectă, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere şi obligaţia impusă de instanţă, precum şi în cazul săvârşirii de noi infracţiuni, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere.

4. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 159 alin. (2) şi (3) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. – (persoană vătămată F. şi S.C. G. SRL).

5. În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen. – persoană vătămată F..

6. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 155 alin. (4) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

7. În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală perioada reţinerii şi a arestului preventiv dispuse faţă de inculpatul A., de la 13.01.2015 la 15.09.2015.

*

1. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 155 alin. (4) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. şi ped. de art. 367 alin. (1) C. pen.

2. În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 155 alin. (4) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) - (persoană vătămată D.).

3. În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi alin. (3) C. pen., rap. la art. 35 alin. (1) C. pen., - persoană vătămată D., cu executare în condiţiile art. 60 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) - dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. n) C. pen., respectiv: a) - dreptul a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, b) - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

*

1. S-a stabilit în sarcina inculpatului C. , pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii prev. şi ped. de art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 (fapta din 18.09.2014).

2. S-a stabilit în sarcina inculpatului C., pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii prev. şi ped. de art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 (fapta din 17.10.2014).

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite inculpatului prin prezenta hotărâre, de 1 an închisoare şi 1 an închisoare şi s-a stabilit pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, care a fost sporită cu o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv un spor de 4 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.

În baza art. 83 C. pen. rap. art. 396 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei rezultante, stabilind un termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform art. 84 C. pen.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 88 C. pen.

În baza art. 85 C. pen., s-a impus inculpatului, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă.

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

3. În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală perioada reţinerii şi a arestului preventiv dispuse faţă de inculpatul C., de la 13.01.2015 la 16.02.2015.

*

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţii H., I., B., J..

1. În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., art. 25 C. proc. pen. cu referire la art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ. şi art. 1381 C. civ., s-a admis în parte cererea de constituire parte civilă formulată de partea civilă D..

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii H., B., I., K., A. şi S.C. L. S.R.L., la repararea prejudiciului material în cuantum de 172.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând manoperă lucrări efectuate de persoană vătămată D., prin intermediul S.C. M. S.R.L. la imobilele din cartierul Goranu, precum şi 30.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând contravaloarea utilajelor abandonate de persoană vătămată pe acest şantier.

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii H. şi B., la repararea prejudiciului material în cuantum de 86.708 de RON reprezentând manoperă lucrări efectuate de persoană vătămată/parte civilă D., prin intermediul S.C. M. S.R.L., efectuate la tribuna terenului de sport situată în Bulevardul x.

A fost obligat inculpatul B. la repararea prejudiciului material în cuantum de 110.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând manoperă lucrări efectuate de persoana vătămată/parte civilă D., prin intermediul S.C. M. S.R.L. la casa inculpatului situată pe strada x, precum şi la plata sumei de 10.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând contravaloarea utilajelor abandonate.

A fost respins restul pretenţiilor reprezentând prejudiciul material, solicitat de persoana vătămată D..

S-a luat act că între persoana vătămată D. şi inculpata S.C. N. S.R.L. a intervenit un acord de mediere care a stins şi pretenţiile civile dintre aceştia.

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii H., A., B., I., K. şi S.C. L. S.R.L., la plata sumei de 10.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând daune morale către partea civilă D..

2. S-a luat act că persoana vătămată/parte civilă E. a renunţat la pretenţiile civile faţă de inculpaţii A., S.C. L. S.R.L., K., S.C. N. S.R.L., H. şi I., între aceştia fiind încheiat un acord de mediere.

3. S-a luat act că persoana vătămată F., atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al S.C. G. S.R.L., a renunţat la constituirea de parte civilă în cauză.

4. În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 C. proc. pen., art. 25 C. proc. pen. cu referire la art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ. şi art. 1381 C. civ., s-a admis în parte cererea de constituire parte civilă formulată de partea civilă O., în nume propriu şi în numele minorului P..

S-a luat act că, între persoana vătămată/parte civilă O. şi inculpata Q. a intervenit un acord de mediere care a stins şi pretenţiile civile dintre aceştia.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă privind suma de 55.000 de euro daune materiale.

A fost obligat inculpatul J. la plata către persoana vătămată/parte civilă O., pentru minorul P., a sumei de 10.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii) reprezentând daune morale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., rap.la art. 249 şi urm. C. proc. pen., s-au menţinut măsurile asiguratorii instituite prin Ordonanţele D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea nr. 131D/P/2014 din 20.01.2015 şi 26.01.2015, asupra bunurilor inculpaţilor H., J., I., A. şi S.C. L. S.R.L..

Împotriva sentinţei de fond, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism- Serviciul Teritorial Vâlcea, partea civilă O., personal şi în calitate de reprezentant al minorului P. şi inculpaţii: H., A., I., J., Q., K., C., S.C. L. S.R.L. prin reprezentant R., S.C. N. S.R.L. şi B..

Prin decizia penală nr. 710/A din data de 18 august 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism- Serviciul Teritorial Vâlcea împotriva sentinţei penale nr. 240 din data de 31.08.2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2015.

Prin această decizie, printre altele, s-a dispus majorarea termenelelor de supraveghere stabilite pentru executarea pedepselor aplicate inculpatilor A. şi K., de la 2 ani, la 3 ani.

Au fost menţinute celelalte dispozitii ale sentintei apelate care nu contravin deciziei din apel.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de partea civilă O., personal şi în calitate de reprezentant al minorului P. şi de inculpaţii: H., A., I., J., Q., K., C., S.C. L. S.R.L. Prin Reprezentant R., S.C. N. S.R.L. şi B., împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei din apel, nr. 710/A din data de 18 august 2022, au formulat recurs în casaţie inculpaţii A., B. şi C., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., prin avocat S., a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, în motivarea cererii, apărarea inculpatului a arătat că, astfel cum a solicitat şi instanţei de apel, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., atât în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj in forma continuata prev. de art. 207 alin. (1) si (3), cu aplicarea art. 35 C. pen., cu privire la persoana vătămata D., pentru primul act material de şantaj din perioada aprilie-mai 2008, cât şi cu privire la fapta de şantaj in forma continuata prev. de art. 207 alin. (1) si (3), cu aplicarea art. 35 C. pen., faţă de persoana vătămata E., respectiv pentru al doilea act material de şantaj din perioada ianuarie- februarie 2010, săvârşit împotriva persoanei vătămate E..

Astfel, s-a susţinut că nu se poate retine in sarcina inculpatului A. săvârşirea acestor infracţiuni, întrucât nu suntem in prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpat de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate, in condiţiile in care cu prilejul întâlnirii cu persoana vătămata nu a fost ameninţată de către A..

Prin urmare, in raport cu situaţia dedusă judecăţii, s-a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, din perspectiva tipicităţii obiective, ceea ce echivalează cu neprevederea faptei în legea penală.

S-a mai arătat că un argument în plus în sensul celor susţinute îl constituie soluţia pronunţată în dosar prin încheierea din de data de 27.04.2021 a Tribunalului Argeş.

Totodată, s-a solicitat respingerea cererilor de constituire ca părţi civile formulate de persoanele vătămate împotriva sa, ca fiind nedovedite, având in vedere probatoriul administrat, constând in toate înscrisurile existente la dosar.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C., prin avocat T., au fost indicate cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

1. Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se reţine că apărarea inculpatului C. a solicitat să se dispună încetarea procesului penal, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale faţă de acesta, în cauză fiind astfel aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de legea penală.

În concret, s-a susţinut că, "procedând la analiza cauzei de încetare a procesului penal invocată de către recurentul C., trebuie reţinut faptul că data de început a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale este dictată de data săvârşirii faptelor, adică 18.09.2014, respectiv 17.10.2014 disputa participanţilor procesuali purtând asupra valabilităţii actelor presupus întreruptive de prescripţie îndeplinite anterior publicării Deciziilor CCR nr. 297/2018 şi 358/2022".

S-a arătat că valabilitatea şi efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate recurentului C. în calitate de inculpat, anterior pronunţării Deciziei CCR nr. 358/2022 nu pot fi valorificate în cauză.

A concluzionat apărarea inculpatului că durata termenului de prescripţie a răspunderii penale faţă de recurentul C. se impune a fi calculată prin raportare la durata termenului general de prescripţie prev. de art. 154 alin. (1) lit. . d C. pen., raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege de la 1 la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea 78/2000, care a atras condamnarea.

S-a arătat că acest termen, de 5 ani, s-a împlinit la data de 18.09.2019, respectiv la 17.10.2019.

Astfel fiind, s-a susţinut că, cererea de recurs în casaţie întemeiata pe disp. art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. apare ca fiind întemeiată, întrucât în mod evident s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de legea penală, (lato sensu), aşa încât s-a solicitat să se dispună încetarea procesului penal.

2. Referitor la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se reţine că, în esenţă, apărarea inculpatului C. a susţinut următoarele:

- a) cu privire la infracţiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 presupus a fi săvârşită la data de 18.09.2014, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a doua, deoarece în opinia apărării din probele administrate în ambele faze ale procesului penal rezultă fără dubiu că inculpatul nu acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru acest tip de infracţiune;

- împrejurarea că inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că prin modul de comunicare a unor categorii de informaţii săvârşeşte această infracţiune (el fiind ferm convins că respectă dispoziţiile legale în respectarea drepturilor unei persoane) este o împrejurare care atrage după sine neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni;

- niciun moment inculpatul nu a avut intenţia de a favoriza nelegal o persoană sau pentru a-i crea acesteia un avantaj patrimonial nelegitim;

- referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (14) lit. b) prima teza, s-a menţionat că Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date prevede la ‚’Capitolul VIII: Contravenţii şi sancţiuni" doar sancţiuni de această natură, nefiind prevăzute infracţiuni sau fapte cu caracter penal; or, inculpatul nu a putut avea reprezentarea că ar săvârşi vreo infracţiune prin comunicarea acestor categorii de informaţii, în opinia apărării, adresa de domiciliu/reşedinţa neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 cu referire la Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor şi datelor cu caracter personal;

- de asemenea, s-a susţinut că soluţia de achitare poate fi întemeiată şi pe faptul ca în prezent nu există niciun text de lege care să definească, să descrie ori să enumere în ce constă acest gen de informaţii nedestinate publicităţii.

În concluzie, s-a susţinut că în condiţiile în care adresa de domiciliu/reşedinţa nu se înscrie între datele cu caracter personal definite de Legea nr. 677/2001, rezultă că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu se încadrează în tipicitatea infracţiunii reţinute şi nici nu poate fi raportată la comportamentul interzis persoanelor care pot accesa acest gen de date (sau poate doar sub aspect contravenţional).

- b) cu privire la infracţiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 presupus a fi săvârşită la data de 17.10.2014, apărarea a solicitat să se constate că în mod nesusţinut de probe, atât prin Rechizitoriu cât şi prin considerentele instanţei de fond, s-a reţinut, că la data de 17.10.2014, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară, inculpatul ar fi comunicat numitei Q. informaţii nepublice conform art. 285 alin. (1) C. proc. pen., mai exact ar fi comunicat acesteia existenţa unei plângeri penale formulate împotriva unei alte persoane, în scopul obţinerii de folos necuvenit pentru altul.

- s-a susţinut că, procedând la analizarea materialului probatoriu administrat în cauză, în cursul cercetării judecătoreşti în fond, rezultă fără dubiu faptul că evenimentele nu s-au petrecut în modul în care au fost redate în Rechizitoriu si preluate de judecătorul fondului, mai precis C. nu a fost persoana care i-a adus la cunoştinţă inculpatei aceste aspecte legate de formularea unei plângeri penale de către partea vătămată O. împotriva inc. J.;

- în acest sens, prin motivele formulate în scris, apărarea a făcut referire la actele dosarului, declaraţii de martori, etc. şi a arătat că nicio probă din această cauză nu indică faptul că inculpatul ar fi fost cel care a adus la cunoştinţa inculpaţilor de existenţa dosarului nr. x/2014 şi implicit a plângerii penale formulate de partea vătămată O.;

- în plus, s-a arătat că nici măcar inc. Q. nu a putut să spună cine este persoana care i-a indicat aceste aspecte, or, această reţinere şi negare a implicării inculpatului este un argument puternic şi demn de a fi avut în vedere de instanţă pentru a dispune în această cauză achitarea pentru săvârşirea acestei infracţiuni;

- s-a mai susţinut că, latura obiectivă a infracţiunii reţinute în actul de acuzare nu apare a fi îndeplinită întrucât organul de urmărire penala şi nici instanţa de fond nu au putut preciza în ce a constat folosul practic fie pentru sine ori pentru altul, astfel singura concluzie care poate fi reţinută sub acest aspect este aceea de achitare a inculpatului pentru fapta din data de 17.10.2014.

În final, prin cererea de recurs în casaţie apărarea inculpatului a mai făcut referire la aspectele invocate în faţa instanţei de apel asupra cărora aceasta nu s-a pronunţat.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., prin avocat S., a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea cererii, în esenţă, apărarea inculpatului a arătat că, aşa cum a solicitat instanţei de apel, pentru infracţiunea de şantaj în formă continuată prev. de art. 207 alin. (1) si (3), cu aplicarea art. 35 C. pen., faţă de persoana vătămata D., se impune achitarea inculpatului, pentru primul act material de şantaj din perioada aprilie – mai 2008, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

S-a susţinut că, în cauză, nu se poate reţine în sarcina inculpatului B. săvârşirea acestei infracţiuni, întrucât nu suntem în prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpat de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate, în condiţiile în care cu prilejul întâlnirii cu persoana vătămata nu a fost ameninţată de către B..

Prin urmare, s-a susţinut că în raport cu situaţia dedusă judecăţii nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, din perspectiva tipicităţii obiective, ceea ce echivalează cu neprevederea faptei în legea penală.

De asemenea, s-a arătat că un argument în plus în sensul celor susţinute îl constituie soluţia pronunţată în dosar prin încheierea din de data de 27.04.2021 a Tribunalului Argeş.

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a solicitat respingerea cererii de constituire ca parte civilă formulată de persoana vătămată împotriva sa, ca fiind nedovedită, având in vedere probatoriul administrat, constând în toate înscrisurile existente la dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală la data de 07.11.2022, când s-a stabilit termen la data de 13.12.2022, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 13 decembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele şi în limitele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., fiind stabilit termen la data de 31.01.2023.

Astfel, prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurenţii inculpaţi A., B. şi C. prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în ceea ce priveşte susţinerile apărării în sensul că s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, însă aspectele invocate de recurentul inculpat C. prin prisma cazului de casare prev. art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, nu pot fi analizate prin intermediul acestui caz de casare, excedând cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de lege.

Prin urmare, s-a precizat că motivele invocate prin cererile de recurs în casaţie de faţă pot fi analizate prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurenţii inculpaţi A., B. şi C., cu excepţia motivului de recurs în casaţie formulat de inculpatul C. întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Concluzionând, Înalta Curte a constatat că în etapa procesuală distinctă de cea reglementată de dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., respectiv cea a judecăţii pe fond a recursului în casaţie, în limitele precizate prin încheierea din 13.12.2022, cauza poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat de inculpatul C..

La termenul din 31.01.2023, prealabil formulării concluziilor pe fondul recursurilor în casaţie deduse judecăţii, apărătorul ales al recurentului inculpat C. a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., sens în care, în conformitate cu dispoziţiile Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi nr. 83 din 12 decembrie 2017 şi nr. 66 din 7 iunie 2018, s-a dispus formarea dosarului asociat, nr. x/2015, în cadrul căruia a fost soluţionată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză.

De asemenea, cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casaţie de la termenul din 31.01.2023, s-au luat concluziile apărării recurenţilor şi ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursurile în casaţie formulate în cauză de inculpaţii A., C. şi B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Analizând în aceste coordonate de principiu cererile de recurs în casaţie formulate în cauză, Înalta Curte constată că inculpaţii A., C. şi B. au circumscris cazului de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., criticile aduse modului în care instanţa de apel a interpretat situaţia de fapt reţinută în cauză şi probatoriul administrat, în realitate recurenţii inculpaţi fiind nemulţumiţi de decizia de condamnare dispusă de instanţa de fond şi menţinută în apel, invocând în apărare chestiuni de fapt care, în opinia apărării, fac dovada că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru reţinerea infracţiunii de şantaj în formă continuată în ceea ce priveşte pe inculpaţii A. şi B., făcându-se referiri la circumstanţele comiterii faptei şi probatoriul cauzei, precum şi la aspecte ce vizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C..

Astfel, în cauză, se reţine că prin motivele de recurs în casaţie formulate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenţii inculpaţi A. şi B. au susţinut că se impune achitarea lor, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. – fapta nu e prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat C. a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., deoarece în opinia apărării din probele administrate în ambele faze ale procesului penal rezultă fără dubiu că inculpatul nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru acest tip de infracţiune, iar în subsidiar achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât raportat la dispoziţiile Legii nr. 671/2001 faptele sale nu au un caracter penal.

Examinând motivele de recurs formulate de inculpaţii A. şi B. având un conţinut similar, formulate de aceleaşi apărător ales, se constată că, în concret, apărarea recurenţilor inculpaţi a susţinut că în raport cu situaţia dedusă judecăţii nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, din perspectiva tipicităţii obiective, ceea ce echivalează cu neprevederea faptei în legea penală.

Astfel, în susţinerea solicitării de achitare, apărarea recurenţilor a arătat că nu se poate reţine în sarcina acestor inculpaţi săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată întrucât în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, în opinia apărării, nu suntem în prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpatul A. de natura a insufla o stare de temere persoanelor vătămate D. şi E., în condiţiile în care cu prilejul întâlnirii cu persoanele vătămate nu au fost ameninţate de către A..

De asemenea, aceeaşi situaţie s-a invocat şi în cazul inculpatului B., respectiv că nu suntem în prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpat de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate D., în condiţiile în care cu prilejul întâlnirii cu persoana vătămata nu a fost ameninţată de către B..

Prin criticile formulate, recurenţii inculpaţi nu aduc, în mod real, în discuţie chestiunea lipsei elementelor de tipicitate obiectivă privind infracţiunea de şantaj în formă continuată reţinută în sarcina acestora, raportat la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, ci în realitate, aceştia contestă concluzia instanţelor privind reţinerea în sarcina lor a acestei infracţiuni, greşita încadrare juridică dată faptei ori modalitatea de interpretare a probatoriului administrat de către instanţe şi valorificarea probelor dosarului care au condus la această concluzie.

Recurenţii invocă doar aparent neîntrunirea elementelor de tipicitate ale faptei deduse judecăţii, prin recursul în casaţie formulat tinzând însă la a supune cenzurii instanţei de casaţie aspecte de temeinicie, referitoare la însăşi situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv prin decizia atacată ori statuările organelor judiciare asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpaţilor, aspecte care însă nu pot face obiectul analizei instanţei de casaţie în actuala procedură.

Singura raportare a apărării în susţinerea motivelor invocate este făcută la situaţia de fapt dedusă judecăţii, or, analiza acestei chestiuni reprezintă în realitate o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii şi cenzurării probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile inculpaţilor aşa cum s-a solicitat în cauză – de achitare.

Or, în cauză, contrar apărării, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt aşa cum a fost reţinută în cauză şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanţa de apel a statut că probatoriul cauzei relevă că faptele inculpatului A., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, împreună cu inculpaţii B. şi H., în realizarea obiectului de activitate, în interesul şi în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic şi psihic pe persoana vătămată D., prin ameninţări repetate şi prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunţe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcţii pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaţilor, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum şi la toate bunurile societăţii care se aflau pe şantierele respective, în vederea obţinerii unui folos material injust de către aceştia şi societăţile menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

De asemenea, din situaţia de fapt expusă în cauză instanţa de apel a constatat că faptele inculpatului A., constând în aceea că în perioada ianuarie - februarie 2010, împreună cu H. şi K., au exercitat constrângeri psihice prin ameninţări repetate asupra persoanei vătămate E., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obţinerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către S.C. N. S.R.L., şi că în cursul lunii decembrie 2009, a exercitat constrângeri psihice prin ameninţări repetate asupra persoanei vătămate E., atât direct cât şi prin intermediul inculpatului V., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obţinerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către H., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Şi în ceea ce priveşte pe inculpatul B., instanţele de fond şi apel au stabilit că starea de fapt reţintă în cauză cu titlu definitiv prin decizia recurată relevă că faptele inculpatului B., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, împreună cu inculpaţii H. şi A., în realizarea obiectului de activitate, în interesul şi în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic şi psihic pe persoana vătămată D., prin ameninţări repetate şi prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunţe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcţii pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaţilor, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum şi la toate bunurile societăţii care se aflau pe şantierele respective, în vederea obţinerii unui folos material injust de către aceştia şi societăţile menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Fără a se relua statuările instanţelor relativ la comiterea fiecărei fapte de şantaj în parte reţinute în sarcina inculpaţilor, în esenţă, se reţine că sub aspectul laturii obiective, tipicitatea infracţiunii de santaj se caracterizează prin constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, condiţii ce au fost realizate în speţă faţă de conduita inculpaţilor – persoane fizice, în numele şi interesul inculpatelor – persoane juridice, care l-au constrâns pe D. să renunţe la bunurile aflate pe şantiere şi la lucrările de construcţii pe care le executa prin intermediul S.C. M. S.R.L. în beneficiul inculpatilor si, de asemenea, l-au constrâns pe E. să achiziţioneze un imobil de la S.C. L. S.R.L. şi să dea anumite sume de bani, în împrejurări ce le-au generat persoanelor vătămate starea de temere evidenţiată în declaraţiile acestora şi sub imperiul cărora au acţionat.

Prin urmare, instanţele au stabilit cu titlu definitiv că materialul probator prezentat în mod amplu în hotărârile pronunţate în cauză (declaraţiile persoanelor vătămate, ale martorilor, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental) relevă fără nici un dubiu formele de ameninţare folosite de inculpati şi crearea unei stări reale de temere persoanelor vătămate D. şi E..

De altfel, aşa cum s-a arătat, prin motivele de recurs în casaţie nu au fost aduse argumente concerte în raport cu care în opinia apărării celor doi recurenţi nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru reţinerea infracţiunii de şantaj în formă continuată în sarcina inculpaţilor A. şi B., ci apărare s-a limitat doar la a menţiona că persoanele vătămate nu au fost ameninţate cu ocazia întâlnirilor cu aceştia şi astfel nu ne aflăm în prezenţa unor acte de constrângere de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate exercitate de inculpaţi, fără nicio altă argumentare în acest sens.

În consecinţă, procedând, conform art. 447 din C. proc. pen. la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice stabilite şi configurarea legală a infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., Înalta Curte constată că acţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. şi pentru care au fost condamnaţi, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuare pentru care s-a dispus condamnarea recurenţilor inculpaţi în cauză.

Totodată, prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. s-a criticat modul de soluţionare a acţiunii civile, solicitându-se respingerea cererilor de constituire ca părţi civile formulate de persoanele vătămate ca fiind nedovedite, având în vedere probatoriul administrat, constând în toate înscrisurile existente la dosar.

Astfel cum au fost formulate, aceste critici nu pot fi examinate în calea recursului în casaţie, neputând fi circumscrise niciunui caz de recurs în casaţie prevăzut de lege.

De altfel, instanţa de recurs în casaţie analizează modul de rezolvare a acţiunii civile strict în considerarea consecinţelor care decurg din soluţionarea acţiunii penale, respectiv dacă se constată sau nu ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor faţă de care a fost invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.. Pe cale de consecinţă, despăgubirile materiale sau morale la plata cărora este obligat un condamnat nu pot fi reexaminate atunci când cazul de recurs în casaţie 438 pct. 7 C. proc. pen.. este respins ca nefondat.

În concluzie, se constată că recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat C., se constată că în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sub un prim aspect, relativ la infracţiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 din data de 18.09.2014, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a doua C. proc. pen., deoarece în opinia apărării din probele administrate în ambele faze ale procesului penal rezultă fără dubiu că inculpatul nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru acest tip de infracţiune. În esenţă, s-a susţinut că inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că prin modul de comunicare a unor categorii de informaţii săvârşeşte această infracţiune (el fiind ferm convins că respectă dispoziţiile legale în respectarea drepturilor unei persoane), fiind astfel o împrejurare care atrage după sine neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni. De asemenea, s-a susţinut că nu a avut intenţia de a favoriza nelegal o persoană sau pentru a-i crea acesteia un avantaj patrimonial nelegitim.

Sub un alt aspect, referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 lit. b) prima teza C. proc. pen., s-a menţionat că Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date prevede la "Capitolul VIII: Contravenţii şi sancţiuni" doar sancţiuni de această natură, nefiind prevăzute infracţiuni sau fapte cu caracter penal; or, inculpatul nu a putut avea reprezentarea că ar săvârşi vreo infracţiune prin comunicarea acestor categorii de informaţii, în opinia apărării, adresa de domiciliu/reşedinţa neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 cu referire la Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor şi datelor cu caracter personal.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 din data de 17.10.2014, apărarea a solicitat să se constate că în mod nesusţinut de probe, atât prin Rechizitoriu cât şi prin considerentele instanţei de fond, s-a reţinut, că la data de 17.10.2014, în calitate de ofiţer de poliţie judiciară, inculpatul ar fi comunicat numitei Q. informaţii nepublice conform art. 285 alin. (1) C. proc. pen., mai exact ar fi comunicat acesteia existenţa unei plângeri penale formulate împotriva unei alte persoane, în scopul obţinerii de folos necuvenit pentru altul. Astfel, s-a susţinut că procedând la analizarea materialului probatoriu administrat în cauză, în cursul cercetării judecătoreşti în fond, rezultă fără dubiu faptul că evenimentele nu s-au petrecut în modul în care au fost redate în Rechizitoriu si preluate de judecătorul fondului, mai precis C. nu a fost persoana care i-a adus la cunoştinţă inculpatei aceste aspecte legate de formularea unei plângeri penale de către partea vătămată O. împotriva inculpatului J..

De asemenea, prin motivele formulate în scris, apărarea a făcut referire la actele dosarului, declaraţii de martori şi a arătat că nicio probă din această cauză nu indică faptul că inculpatul ar fi fost cel care a adus la cunoştinţa inculpaţilor de existenţa dosarului nr. x/2014 şi implicit a plângerii penale formulate de partea vătămată O.. S-a mai susţinut că latura obiectivă a infracţiunii reţinute în actul de acuzare nu apare ca fiind îndeplinită întrucât organul de urmărire penala şi nici instanţa de fond nu au putut preciza în ce a constat folosul practic fie pentru sine ori pentru altul, astfel singura concluzie care poate fi reţinută sub acest aspect este aceea de achitare a inculpatului pentru fapta din data de 17.10.2014.

În primul rând, se constată că toate motivele invocate de apărarea recurentului inculpat C. prin motivele de recurs în casaţie, aşa cum au fost formulate, vizează în realitatea netemeinica deciziei din apel, inculpatul fiind nemulţumit de faptul că s-a reţinut în sarcina sa săvârşirea celor două infracţiuni prevăzute de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situaţie de fapt diferită decât cea reţinută de instanţa de apel.

Criticile formulate de recurent vizează în concret circumstanţele comiterii faptei şi evident, analizarea lor ar presupune o reapreciere a probatoriului din dosar şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite.

Or, împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat.

Analiza conţinutului mijloacelor de probă pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, a fiabilităţii acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, şi starea de fapt reţinută de instanţă, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Conform dispoziţiilor legale şi practicii judiciare în materie, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanţa supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

În aceste coordonate, în raport cu motivele de recurs în casaţie astfel cum au fost formulate, dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat C. a invocat în cea mai mare parte critici care vizează circumstanţele comiterii faptei şi modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză.

Sub acest aspect, în condiţiile în care se reţine că prin criticile formulate nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat, se constat că aceste motive nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În al doilea rând, din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reţinute în sarcina inculpatului C. şi pentru care s-a stabilit o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare, a cărei aplicare a fost amânată, fiind stabilit un termen de supraveghere de 2 ani.

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, sunt pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii.

Autorii infracţiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 deţin funcţii în exercitarea cărora au acces la anumite informaţii care nu sunt destinate publicităţii.

În concret, în raport cu starea de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, se observă că în cauză s-a stabilit că:

- fapta inculpatului C., constând în aceea că, la data de 18.09.2014, a folosit informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, respectiv date de identitate ale unor persoane pe care le-a obţinut în exercitarea atribuţiilor de serviciu, date nepublice conform Legii nr. 677/2001, şi prin prisma accesului la bazele de date privind evidenţa populaţiei administrate de Direcţia de Evidenţă Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, ca urmare a exercitării funcţiei de ofiţer de poliţie judiciară, pe care le-a pus la dispoziţia numitei Q. în scopul obţinerii pentru sus-numită de alte foloase necuvenite, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea 78/2000.

- fapta inculpatului C. care în data de 17.10.2014 a folosit informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, respectiv a comunicat inculpatei Q. faptul că faţă de numitul J. formulase la Poliţia mun. Rm. Vâlcea plângere penală persoana vătămată O., comunicând conţinutul plângerii, respectiv infracţiunile sesizate şi probele indicate, date nepublice conform art. 285 alin. (1) C. proc. pen., în vederea obţinerii de alte foloase necuvenite pentru inculpatul J., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosirea de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea 78/2000.

Aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate, analiza detaliată a materialului probator efectuată de prima instanţa în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C., a condus la constatarea întrunirii elementelor constitutive a două infracţiuni prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 săvârşite în data de 18.09.2014, respectiv în data de 17.10.2014. A menţionat instanţa de apel că modul şi împrejurările săvârşirii faptelor au fost redate de judecătorul fondului cu referire punctuală la declaraţiile martorilor, la convorbirile telefonice dintre inculpatul C. şi inculpatul J., precum şi la discuţiile dintre acesta din urmă şi inculpata Q..

Se observă că în cauză aceleaşi critici au fost invocate şi deopotrivă analizate în apel de către instanţa de control judiciar, sub acest aspect relevante fiind următoarele statuări ale instanţei din cuprinsul deciziei recurate:

"Referitor la infracţiunea săvârşită în data de 17.10.2014, din declaraţiile martorului W. - agentul de poliţie căruia i s-au repartizat spre soluţionare cele două dosare formate ca urmare a plângerilor penale formulate de O. şi de Q., reiese foarte clar că inculpatul C. l-a întrebat dacă plângerea formulată de Q. i-a fost repartizata martorului, inculpatul l-a mai întrebat pe martor cât este de grav şi dacă s-a prezentat vreun act medico legal, inculpatul l-a contactat ulterior pe martor şi i-a comunicat că Q. s-a prezentat cu un certificat medico legal pe care doreşte sa îl depună la dosar. Martorul a mai purtat discuţii cu inculpatul, acesta interesându-se dacă dosarele au fost soluţionate şi dacă părţile s-au împăcat. Prin urmare, a fost corect identificat subiectul activ al infracţiunii in persoana inculpatului C. - "domnul politist"/"X." despre care Q. a făcut referire în convorbirile cu concubinul său şi cu care aceasta a purtat discuţii despre plângerea penală formulată de O..

În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în data de 18.09.2014, sunt nefondate apărările inculpatului care a pretins că nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. Şi în cazul acestei infracţiuni elementul subiectiv ia forma intenţiei calificate prin scop – în speţă, fiind pe deplin dovedit că datele persoanei în folosinţa căreia se afla autoturismul au fost puse la dispoziţia numitei Q., cu scopul ca aceasta sa sustragă autoturismul de la utilizator. Inculpatul a cunoscut motivul pentru care Q., cu sprijinul lui J., îi solicitau adresa de reşedinţă a numitului Y., deci a avut reprezentarea clară a rezultatului faptei sale. Contrar susţinerilor inculpatului, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 şi Legii nr. 544/2001, informaţiile privind domiciliul/reşedinţa persoanei se încadrează în categoria datelor cu caracter personal care nu sunt destinate publicităţii, fiind întrunită tipicitatea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 sub aspectul laturii obiective.

Latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 este caracterizată prin intenţie directă calificată prin scop, legea cerând ca faptele care determină elementul material constând în folosirea în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, să fie săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. Sintagma pentru sine sau pentru altul are semnificaţie în plan subiectiv, subsumând încălcarea atribuţiilor de serviciu realizării unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial pentru subiectul activ al infracţiunii şi pentru altă persoană, iar cum legiuitorul nu distinge în privinţa persoanei subscrise noţiunii pentru altul, aceasta poate fi chiar beneficiarul informaţiilor care nu sunt destinate publicităţii, având în vedere totodată că obiectul juridic special al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale referitoare la comportarea corectă, cinstită, onestă a celor care deţin informaţii care nu sunt destinate publicităţii, fiind apărate relaţiile sociale referitoare la interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanelor juridice care sunt vătămate prin furnizarea în orice mod, direct sau indirect, a unor astfel de date.

Pentru existenţa infracţiunii, legea nu cere obţinerea efectivă de bani bunuri sau alte foloase necuvenite şi nici producerea unui prejudiciu material, fiind necesar şi suficient ca faptele care constituie elementul material al laturii obiective să fie săvârşite în scopul obţinerii, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. Este fără relevanţă juridică sub aspectul existenţei infracţiunii, împrejurarea că scopul a fost sau nu atins, infracţiunea fiind de pericol, iar nu de rezultat.

Scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea lui pe linia laturii obiective a infracţiunii.

Astfel, instanţa de fond a înlăturat susţinerile apărării, apreciind că situaţia de fapt, aşa cum rezultă din probele administrate, conturează elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcină inculpatului C.."

Totodată, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că elementul material al infracţiunii s-a realizat prin acţiunea de comunicare.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi apel au stabilit că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului C., astfel cum au fost descrise în hotărârile atacate, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, aşa cum a susţinut apărarea inculpatului, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Aşadar, în raport cu criticile formulate se constată că nu este incident cazul de recurs în casaţie menţionat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât faptele recurentului inculpat C. corespund tiparului de incriminare al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi prin urmare nu poate fi primită solicitarea apării de achitare în raport cu temeiul prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că relativ la criticile recurentului, cum că nu este îndeplinită condiţia existenţei formei de vinovăţie, respectiv intenţia directă în săvârşirea faptei, el neavând o reprezentare că prin acţiunile sale săvârşeşte o infracţiune sau că nu a cunoscut posibilitatea obţinerii unui folos de către o altă persoană, respectiv nu a avut intenţia de a favoriza nelegal o persoană sau pentru a-i crea acesteia un avantaj patrimonial nelegitim, etc, nu pot fi primite în cauză dat fiind specificul acestei căi de atac prin care elementul intenţional în săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat recurentul sau existenţa unei cauze justificative nu pot fi supuse analizei în cadrul acestui demers judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că în ceea ce priveşte lipsa vinovăţiei prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menţionat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situaţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Prin urmare, toate susţinerile formulate de recurentul inculpat C. prin intermediul recursului în casaţie de faţă, în sensul că nu se face vinovat de săvârşirea faptelor imputate, precum şi celelalte susţineri referitoare la probatoriul cauzei şi starea de fapt, nu pot fi examinate de instanţa de casaţie în această procedură.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurentul inculpat C. în finalul cererii de recurs în casaţie referitoare la faptul că a invocat în faţa instanţei de apel aspectele asupra cărora aceasta nu s-a pronunţat, Înalta Curte menţionează că acestea nu pot fi circumscrise niciunui caz de casare expres şi limitativ prevăzut de dispoziţiile legale în materie, întrucât, aşa cum s-a arătat şi în debutul expunerii, prin intermediul recursului în casaţie nu pot fi invocate şi, implicit, analizate orice încălcări ale legii, ci doar acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante, subsumându-le unuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, aşa cum au fost formulate, criticile recurenţilor inculpaţi A., C. şi B. sunt neîntemeiate, iar decizia atacată este legală şi prin urmare, recursurile în casaţie formulate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

În aceste condiţii, se constată că solicitarea formulată în cauză de către intimaţii inculpaţi H. şi S.C. N. S.R.L., prin apărător, de extindere a efectelor recursului în casaţie şi asupra inculpaţilor care nu au formulat cale de atac, nu poate fi primită, întrucât Înalta Curte putea examina cauza şi cu privire la aceştia, potrivit art. 443 din C. proc. pen., numai în situaţia în care ar fi admis recursul inculpaţilor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A., C. şi B. împotriva deciziei penale nr. 710/A din data de 18 august 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A., C. şi B. împotriva deciziei penale nr. 710/A din data de 18 august 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 170 RON pentru fiecare recurent, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2023.