Inadmissibility of ordinary appeal against final decision on preliminary admissibility of motion for cancellation; limits on reviewing prescription of criminal liability in extraordinary appeals.

Şedinţa publică din data de 01 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1500 din data de 05 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei nr. 406/16.03.2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2022, la data 4.07.2022, contestatoarea A. a formulat contestaţie în anulare, împotriva deciziei penale nr. 406 din data de 16.03.2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016.

Prin contestaţia formulată petenta a considerat decizia contestată ca fiind nelegală şi netemeinică, solicitând desfiinţarea acesteia cu consecinţa rejudecării apelului şi a cauzei prin înlăturarea greşitei aplicări a legii şi încetarea procesului penal.

A apreciat că soluţia dispusă este nelegală si netemeinică întrucât infracţiunile de delapidare şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată au fost săvârşite anterior datei de 25.06.2018, respectiv la nivelul anilor 2012 şi 2014.

Petenta a considerat că, ulterior publicării Deciziei CCR nr. 297/2018, forma C. pen., în forma sa din perioada 25.06.2018 şi 30.05.2022, a devenit "legea penală mai favorabilă". În aceste condiţii, a precizat că dispoziţiile mai favorabile,retroactivează şi se vor aplica faptei săvârşite anterior datei de 25.06.2018. Astfel, a arătat că, atâta vreme cât nu există şi nu se aplică în această perioadă, instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, poate fi aplicat doar art. 154 alin. (1) din C. pen., astfel că, termenul de prescripţie a infracţiunilor din prezentul dosar s-au împlinit: conform lit. c), în cazul infracţiunii de delapidare, după 8 ani, de la data săvârşirii faptei (2012), termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2020; conform lit. d), în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, după 5 ani, de la data săvârşirii faptei (2014), termenul de prescripţie s-a împlinit în anul 2019.

Astfel, a menţionat că, atâta vreme cât nu există şi nu se aplică in această perioadă, instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, este incident doar art. 154 alin. (1) din C. pen.

În esenţă, în urma deciziilor Curţii Constituţionale, petenta a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile care exclude instituţia prescripţiei speciale.

Analizând calea extraordinară de atac formulată şi decizia pronunţată de instanţa de apel, împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 1992 din data de 10 august 2020, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, în baza art. 295 alin. (1) din C. pen. combinat cu art. 308 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), (36) alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 5 ani şi 8 luni închisoare (pedeapsă fiind majorată cu 1 an conform art. 36 alin. (1) din C. pen.), pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată;

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În baza art. 322 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen. (585 acte materiale) a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare (pedeapsă fiind majorată cu 1 an conform art. 36 alin. (1) C. pen.), pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

În baza art. 38 alin. (1) şi 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au cotopit pedepsele aplicate anterior, respectiv s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă de 4 ani, reprezentând 1 an şi 4 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 7 ani închisoare.

S-a dispus executarea pedepsei rezultante de 7 ani închisoare, în regim de detenţie;

În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (1) raportat la dispoziţiile art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat, pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis, pe lângă pedeapsa rezultantă, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 5 ani, s-a dispus a se executa după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate;

În temeiul art. 65 alin. (3) din C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, s-a dispus a se executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a luat act de faptul că persoana vătămată Asociaţia de Locatari nr. 24 Craioviţa Nouă nu s-a constituit parte civilă.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpata A. a sumei de 256.645,19 RON, banii obţinuţi din săvârşirea infracţiunii.

S-a arătat că printre motivele de apel invocate de contestatoarea A., se regăseşte şi motivul invocat în prezenta cale extraordinară de atac, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie, avându-se în vedere Decizia nr. 1/2015 a I. C. civ. J. Stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul săvârşirii unei infracţiuni de delapidare în varianta atenuată se raportează la limitele reduse cu 1/3 conform art. 308 alin. (2) din C. proc. pen., astfel ca termenul va fi de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Prin decizia penală nr. 406/16.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, împotriva sentinţei penale nr. 1992 din data de 10 august 2020, pronunţate de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2016.

S-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1992 din data de 10 august 2020, pronunţate de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

A fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 7 ani închisoare în pedepsele principale componente de 5 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată, respectiv de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, pe care le repune în individualitatea lor.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) combinat cu art. 308 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1), (36) alin. (1) şi art. 5 alin. (1) din C. pen., de la 5 ani şi 8 luni închisoare la 3 ani închisoare.

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen. (585 acte materiale), de la 4 ani închisoare la 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) şi 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele de 3 ani închisoare şi de 1 an şi 6 luni închisoare aplicate pentru infracţiunile deduse judecăţii, aplică pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adaugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă aplicată, respectiv un spor de 6 luni închisoare, rezultând o pedeapsă principală rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare faţă de care s-a dispus executarea în regim de detenţie.

A fost redus cuantumul cheltuielilor judiciare către stat la care a fost obligată inculpata A. de la suma de 11.000 RON (din care suma de 3000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală) la suma de 5000 RON (din care suma de 3000 RON reprezintă cheltuieli efectuate în faza de urmărire penală).

Au fost menţinute toate celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În considerentele deciziei instanţei de apel, s-a subliniat că prin decizia penală nr. 406/2022 a Curţii de Apel a fost analizată excepţia prescripţiei răspunderii penală, invocată de către contestatoare în calea extraordinară de atac a apelului, pe larg şi exhaustiv, cu privire la criticile aduse de către contestatoarea apelantă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, aceste critici privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale sunt nefondate, arătându-se cele ce urmează:

Deşi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, definitivă şi general obligatorie, s-a statuat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, totuşi nu se poate face abstracţie de considerentele hotărârii instanţei de contencios constituţional, potrivit cărora "spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripţie doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia.

Curtea a reţinut că actele efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare pot fi clasificate în acte procesuale şi acte procedurale. Conform acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumentele juridice prin care subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activităţile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistenţa actelor procesuale corespunzătoare. Cu titlu exemplificativ, procesul-verbal de percheziţie este întocmit în urma efectuării percheziţiei, consemnarea declaraţiilor unui martor presupune audierea prealabilă a acestuia, iar întocmirea unei minute are loc în urma desfăşurării şedinţei de judecată. Astfel, procesul penal presupune o succesiune de activităţi, desfăşurate de participanţii la acesta, prin care aceşti participanţi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, prevăzute în C. proc. pen., toate actele procesuale şi procedurale emise de acestea concurând la soluţionarea cauzelor penale. Dintre acestea, legea prevede comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal.

Astfel, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripţiei, cu consecinţa restrângerii incidenţei acestei instituţii. Aşa fiind, emiterea unor acte de procedură, precum citaţiile adresate unor participanţi la procesul penal, diferitele procese-verbale încheiate de organele de urmărire penală sau ordonanţele de declinare a competenţei organului de urmărire penală (ca în prezenta cauză), acte care nu trebuie comunicate suspectului/inculpatului, produce efectul prevăzut la art. 155 din C. pen.

Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, mai sus invocată, instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp, de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale.

Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauză care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare.

Având în vedere jurisprudenţa mai sus invocată, Curtea a constatat că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale anterior menţionate impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit.

Pentru acest motiv, termenele de prescripţie sunt prevăzute în cuprinsul părţii generale a C. pen.. În acest sens, dispoziţiile art. 154 din C. pen. în vigoare prevăd termene de prescripţie a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, şi, în consecinţă, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile reglementate. Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că se impunea a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară, a mai arătat Curtea, înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.

Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).

Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite şi, ca urmare, a evocat caracterul lipsit de previzibilitate, contrar principiului legalităţii, a art. 155 alin. (1) din C. pen.

Mai mult, s-a susţinut că textul (C. pen.) în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din C. pen., la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din C. pen. din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.

Instanţa de control judiciar a reţinut că apare evident, prin raportare atât la dispozitivul, cât şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, că instanţa de contencios constituţional nu a considerat că a dispărut instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, ci, că, în prezent, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. trebuie interpretate în sensul că un astfel de efect îl au doar acele acte de procedură care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului.

Curtea a apreciat că, întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se produce în condiţiile reţinute la paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, respectiv doar "prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal", în mod asemănător soluţiei legislative anterioare, prevăzute la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care, în opinia judecătorului constituţional, "îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză".

Curtea a mai reţinut că prescripţia răspunderii penale presupune stingerea raportului juridic de conflict după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârşirii faptei sancţionate penal, drept consecinţă a lipsei esoluţionării cauzei în mod definitiv, în acel interval.

Curtea a reţinut că termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt termene substanţiale de drept penal în sensul că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă, în timp ce ziua se socoteşte de 24 de ore iar săptămâna de 7 zile, în cauză fiind incidentă instituţia prescripţiei speciale prevăzute de art. 155 alin. (4) din C. pen., în condiţiile în care termenele generale de prescripţie au fost întrerupte prin comunicarea către inculpată a actelor procesuale anterior indicate astfel că a început să curgă un nou termen de prescripţie.

S-a constatat că instanţa de apel, prin decizia ce formează obiectul căii extraordinare de atac, a constatat că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la inculpata A.. Or, analizând decizia atacată cât şi calea extraordinară de atac promovată de contestatoarea împotriva deciziei pronunţată în apel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut că natura de cale de atac "în anulare" semnifică faptul că "verificarea pe care o face instanţa în cadrul contestaţiei în anulare reprezintă o apreciere asupra încălcării unor garanţii ce nu ţin de fondul cauzei, dar care s-au produs", iar natura "de retractare" pune instanţa în situaţia de "a verifica, ea însăşi, condiţiile legale în care a dat hotărârea şi, dacă este cazul, de a o infirma, fără însă a-şi putea extinde controlul asupra legalităţii sau temeiniciei soluţiei pronunţate".

În consecinţă, s-a apreciat că, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai erori de procedură (error in procedendo). De asemenea, prin intermediul contestaţiei în anulare poate fi invocată nulitatea unor anumite acte de procedură, şi nu a oricărui act de procedură efectuat cu încălcarea legii.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a reţinut că în vederea respectării autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, "intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din C. proc. pen..".

Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 1190 din 7 decembrie 2020.

Dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., referindu-şi la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, fac trimitere în mod explicit la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen.. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. includ între cauzele de încetare a procesului penal intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale precitată, s-a reţinut că aprecierea-eronată a instanţelor de judecată asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv "o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal" (Decizia Curţi Constituţionale nr. 453/2020, paragrafele 29 şi 30).

Aşadar, s-a arătat că, în ipoteza în care persoana condamnată a invocat în faţa instanţei incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, iar instanţa de apel a examinat această chestiune, invocarea aceleiaşi cauze de încetare a procesului penal pe calea contestaţiei în anulare întemeiate e dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. echivalează cu o critică a raţionamentului judiciar al instanţei cu prilejul soluţionării apelului şi ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situaţie, s-ar transforma calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare din una de anulare şi retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar voinţei legiuitorului astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional.

În acest context, în cazul în care instanta de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, se impune punerea în balanţă a principiilor autorităţii de lucru judecat şi securităţii raporturilor juridice în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 cu existenţa unei practici judiciare generalizate referitoare la modalitatea în care a fost examinată instituţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale prin prisma efectelor primei decizii a instanţei de contencios constituţional. Acest test de echilibru va fi incident exclusiv în ceea ce priveşte hotărârile rămase definitive ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, întrucât, din perspectiva producerii ex nunc a efectelor deciziilor instanţei de contencios constituţional, numai acestea au avut aptitudinea de a fi constituit cauze pendinte ta acel moment. Raporturile juridice soluţionate definitiv anterior publicării deciziei menţionate constituiau facta praeterita din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/2018 şi nu pot, prin intermediul unei contestaţii în anulare, să fie transformate în cauze pendinte În raport cu aceasta.

Deşi, aşa cum s-a arătat ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei. respectiv regimul răspunderii penale. Faptul că eroarea cu privire la natura Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a avut un caracter generalizat la nivelul practicii judiciare nu conduce ta concluzia existenţei unei erori de procedură, ci, dimpotrivă, subliniază faptul că a fost rezultatul raţionamentului judiciar dezvoltat de instanţele Învestite cu judecarea cauzelor respective. Similar, intervenirea Deciziei curţii Constituţionale nr. 358/2022 prin care a fost relevată eroarea de interpretare a naturii Deciziei nr. 297/2018 nu are semnificaţia unei cauze de schimbare a caracterului de eroare de judecată a instanţelor judecătoreşti.

Din perspectiva consecinţelor calificării chestiunii analizate drept o eroare de procedură se reţine că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că "principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele. ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu. niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu Împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52)".

S-a arătat că interpretarea asigurată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, a statuat că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal, în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

Această dezlegare dată chestiunilor de drept, a devenit obligatorie pentru instanţă de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, aşa cum arată art. 477 alin. (3) C. proc. pen., soluţia ce fundamentează respingerea căii extraordinare de atac promovată de către contestatoarea A..

Împotriva acestei încheieri a formulat apel contestatoarea A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia penală la data de 21.12.2022, fiind fixat termen pentru judecată la data de 01.02.2023, cu citarea apelantei contestatoare la locul de deţinere şi cu asigurarea apărării.

Examinând calea de atac promovată de apelanta A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlul preliminar, Înalta Curte aminteşte că, inadmisibilitatea ca sancţiune procesual penală constă în lipsirea de efecte a unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi a unui act prin care a fost exercitat sau se încearcă exercitarea unui drept procesual epuizat anterior. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil, ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.

Inadmisibilitatea căii ordinare de atac a apelului intervine, în principal, în două situaţii şi anume, când apelul nu este prevăzut de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care nu sunt supuse nici unei căi de atac, precum şi atunci când a fost declarat de o persoană care nu are calitate procesuală de a formula calea de atac.

În cauza de faţă, se reţine că a fost declarat apel împotriva deciziei penale nr. 1500 din data de 05 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori, în etapa admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, hotărâre care este definitivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile şi anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 5 din 04 martie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 248 din 10 aprilie 2015) s-a statuat în sensul că (...) hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive.

Or, prin decizia apelată în cauză s-a examinat exclusiv admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare promovate împotriva deciziei nr. 406/16.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost condamnată inculpata.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile speţei de faţă, nefiind depăşit momentul procesual al admisibilităţii în principiu, aşa încât prezenta cale de atac este inadmisibilă.

Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Se constată, aşadar, că apelanta a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi ordinare de atac.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. a) teza finală din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat împotriva sentinţei penale nr. 133/F din data de 13 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1500 din data de 05 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 de RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 01 februarie 2023.