Extraordinary appeal for annulment based on unanalyzed statute of limitations in embezzlement and money laundering convictions

Deliberând asupra contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 53/F din 26 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2015, printre altele, cu privire la inculpata A., s-au hotărât următoarele:

În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., precum şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 9 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, iar, în baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., precum şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) şi art. 79 alin. (3) C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, iar în baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi.

În baza art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., precum şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, în formă continuată, iar în baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen., precum şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., art. 75 alin. (2) lit. a), art. 76 alin. (1) C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la spălare de bani, în formă continuată, iar în baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis, ca pedeapsă accesorie, aceleaşi drepturi.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 1 lună închisoare, în total 2 ani şi 7 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. şi a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. şi a celui prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi).

Prin decizia penală nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015, printre altele, s-au admis apelurile declarate de inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L. împotriva sentinţei penale nr. 53/F din 26 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pe care, în baza art. 419 C. proc. pen., ce au fost extinse şi cu privire la inculpatele A. şi E..

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, printre altele, cu privire la inculpata A., s-au decis următoarele:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 7 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., aplicată inculpatei A. în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpata A. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.

În temeiul art. 386 C. proc. pen., s-a dispus faţă de inculpata A. schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi complicitate la spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., într-o singură infracţiune de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 65 alin. (1) C. pen., art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de 1 an închisoare (pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.) şi de 1 an şi 6 luni închisoare (pentru infracţiunea de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.) şi s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni închisoare, urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (dreptul de a fi asociat, acţionar, administrator, beneficiar real, reprezentant ori de a face parte din organele de conducere ale unei societăţi) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 45 alin. (5) şi (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi stabileşte un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligată inculpata A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea ei;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor ei de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatei A. să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligată inculpata A. ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare Bucureşti sau al Arhiepiscopiei Bucureştilor - pe o perioadă de 100 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015, la data de 07.11.2022, a formulat contestaţie în anulare contestatoarea A., prin apărător ales, avocat F..

Cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatoarea A. a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 07.11.2022, sub nr. x/2022, fiind fixat termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare pentru termenul din data de 29.11.2022, ocazie cu care, prealabil discutării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, apărarea contestatoarei a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 67/2022 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ce a format obiectul dosarului asociat nr. x/2022

Prin încheierea din şedinţa din camera de consiliu din data de 29 noiembrie 2022, cu majoritate, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015 şi s-a fixat termen pentru judecarea contestaţiei în anulare la data de 31.01.2023, reţinându-se, în esenţă, că din verificarea condiţiilor expres prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, rezultă că acestea vizează o hotărâre definitivă, a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 428 alin. (2) C. proc. pen. şi că argumentele pe care se sprijină se circumscriu cazului de contestaţie în anulare invocat, prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., incident în cauză, în condiţiile în care în concret se reţine că prin decizia contestată în cauză instanţă de apel nu a analizat prescripţia răspunderii penale sub vreun aspect în ceea ce o priveşte pe contestatoarea - condamnată A..

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 31.01.2023, s-au luat concluziile apărării contestatoarei şi ale reprezentantului parchetului, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A., Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că aceasta este fondată pentru următoarele motive:

Prin cererea de contestaţie în anulare formulată în cauză contestatoarea A. a invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. În esenţă, pe fondul contestaţiei în anulare, s-a solicitat desfiinţarea deciziei penale nr. 306/A din 10 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rejudecarea apelului şi să se dispună încetarea procesului penal pentru infracţiunea de complicitate la delapidare şi pentru infracţiunea de spălare de bani, în formă continuată, reţinute în sarcina inculpatei, având în vedere că în cauză era incident un caz de încetare a procesului penal - art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În concret, s-a invocat intervenţia prescripţiei răspunderii penale, caz de încetare a procesului penal, în raport cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi cu Deciziile nr. 10/2017 şi nr. 67/2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Procedând la analiza pe fond a cazului de contestaţie în anulare invocat în speţă, prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., incident în situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, Înalta Curte reţine următoarele:

În speţă, prin sentinţa penală nr. 53/F din 26 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, alături de alţi inculpaţi, în sarcina contestatoarei - condamnate A. a fost reţinută săvârşirea infracţiunilor de:

- constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen.;

- complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen.;

- spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi respectiv, complicitate la aceeaşi infracţiune.

Împotriva sentinţei penale nr. 53/F din 26 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală au declarat apel inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L. şi Ministerul Public care a solicitat condamnarea şi a inculpatului G. şi majorarea cuantumului pedepselor aplicate tuturor inculpaţilor, a căror executare să se realizeze în regim de detenţie, întrucât instanţa de fond nu a evaluat în mod corect criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen.

Inculpata A. nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei menţionate.

Din conţinutul deciziei penale nr. 306/A din 10 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că instanţa de apel a examinat criticile formulate de inculpaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L. referitoare la determinarea legii penale mai favorabile şi împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, ultima în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018.

Instanţa de apel a constatat că, în raport cu Decizia nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen. s-a împlinit anterior îndeplinirii în cauză a unui act de procedură care să fi trebuit comunicat inculpaţilor. Având în vedere soluţia de încetare a procesului penal ce se impunea în baza art. 16 lit. f) C. proc. pen., instanţa de apel a extins efectele apelului declarat de apelanţi şi la inculpatele A. şi E., care nu exercitaseră calea de atac împotriva sentinţei.

Referitor la infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, instanţa de apel a examinat apărările formulate de inculpaţii B. (autor) şi C. (complice) şi, în raport cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., interpretate prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost întrerupt şi ca atare, nu era împlinit la acel moment.

În analiza instanţei de apel nu s-a făcut vreo referire la prescripţia răspunderii penale în ceea ce o privea pe inculpata A..

Se mai reţine că în cauză nu au fost formulate motive de apel şi nu s-a examinat din oficiu problematica prescripţiei răspunderii penale în raport cu infracţiunea de spălare a banilor.

Prin urmare, în raport cu cele reţine în cauză, Înalta Curte constată că în lipsa dezbaterii şi analizării de către instanţa de apel care a pronunţat decizia contestată a cauzei de încetare a procesului penal, în speţă, este incident cazul de contestaţie în anulare invocat de contestatoarea - condamnată A. - art. 426 lit. b) C. proc. pen. - în concret, nefiind analizată de instanţa de apel prescripţia răspunderii penale în ceea ce priveşte comiterea celor două infracţiuni reţinute în sarcina contestatoarei, de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În acest sens, se are în vedere că prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că "Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii".

Din considerentele acestei din urmă decizii rezultă că pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi invocate chestiuni privind fondul cauzei (vitium in judicando), ci numai erori de procedură (error in procedendo), iar aprecierea eronată a instanţelor de judecată asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv "o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate". În schimb, "omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal" (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 453/2020, paragrafele 29 şi 30).

Aşadar, se reţine că omisiunea instanţei de apel de a analiza incidenţa cauzei de încetare a procesului penal constituie o eroare de procedură. Eroarea de procedură menţionată trebuie înţeleasă ca lipsa propriu-zisă a analizării instituţiei prescripţiei răspunderii penale, indiferent dacă aceasta a fost invocată de părţi ori din oficiu. Orice analiză efectuată de instanţa de apel asupra aceleiaşi chestiuni va constitui o eventuală eroare de judecată, care însă nu poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare.

Or, aşa cum s-a reţinut în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel care a pronunţat decizia nr. 306/A din 10 octombrie 2019 nu a analizat prescripţia răspunderii penale sub vreun aspect în ceea ce o priveşte pe contestatoarea - condamnată A. şi pentru infracţiunile de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi respectiv, de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În plus, Înalta Curte reţine că analizarea cauzei de încetare a procesului penal în ceea ce îl priveşte pe autor nu poate determina concluzia că incidenţa prescripţiei răspunderii penale a fost analizată implicit şi în ceea ce priveşte participantul la aceeaşi infracţiune şi nu înlătură eroarea de procedură în sensul descris anterior. De asemenea, la nivel teoretic, date fiind diferenţele dintre termenele de prescripţie aplicabile diferitelor categorii de făptuitori, precum şi posibila incidenţă a unor cauze de suspendare a curgerii termenului, analizarea unei cauze de întrerupere a curgerii termenului faţă de un participant şi a efectelor acesteia în raport cu dispoziţiile art. 155 alin. (3) C. pen. nu poate echivala cu o analiză a cauzei de încetare a procesului penal faţă de toţi participanţii la o infracţiune.

Prescripţia răspunderii penale constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru o anumită infracţiune, justificată de influenţa pe care trecerea timpului o exercită asupra necesităţii de a se recurge la constrângere penală (V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, I. Oancea, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Partea generală - vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, 2003, p. 340).

Răspunderea penală are eminamente un caracter personal, iar durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale este determinată distinct de legiuitor în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta.

Rezultă astfel că examinarea incidenţei prescripţiei răspunderii penale în toate cazurile, inclusiv în cele în care există o pluralitate de făptuitori sau de fapte prevăzute de legea penală, trebuie realizată distinct pentru fiecare făptuitor şi pentru fiecare infracţiune în parte.

În aceste coordonate, reţinând că instanţa de apel care a pronunţat decizia penală nr. 306/A din 10 octombrie 2019 nu a analizat prescripţia răspunderii penale faţă de contestatoarea - condamnată A. pentru săvârşirea celor două infracţiuni anterior menţinute şi având în vedere că în speţă se constată că la data pronunţării deciziei de apel atacate cu prezenta contestaţie în anulare pentru faptele contestatoarei A. era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază întemeiată contestaţia în anulare de faţă, urmând a o admite în considerarea următoarelor argumente.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragraful 73, 74);

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

În concluzie, relativ la cele reţinute, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25.06.2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30.05.2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.

În cauză, prin prisma cazului de contestaţie în anulare reglementat de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va analiza dacă la data soluţionării apelurilor exercitate în speţă, respectiv la 10 octombrie 2019, în cauză existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum aceste prevederi au fost reconfigurate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că pentru faptele contestatoarei A., la data pronunţării deciziei contestate, era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reţine din decizia contestată că inculpata A. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, constând în aceea că, în perioada iulie 2008 - iunie 2009, a înlesnit activitatea infracţională a inculpatului B., semnând 8 contracte de vânzare-cumpărare, în calitate de asociat şi director la H., şi întocmind cele 8 facturi de penalităţi, în valoare totală de 20.575.911 RON (1.09.2008-29.10.2008) emise faţă de I. S.R.L., şi acceptate imediat la plată de inculpatul B., facturi ce au stat la baza emiterii somaţiilor de plată şi a obţinerii titlurilor executorii, şi ulterior s-a ocupat de întreg demersul judiciar, fiind mandatată să reprezinte în instanţă, pe lângă H. - al cărei asociat şi director era, şi societăţile nerezidente J., K., L., în vederea obţinerii titlurilor executorii faţă de I. S.R.L., cunoscând caracterul fictiv al contractelor, tot ea fiind cea care, în calitate de asociat şi director la H. a semnat 5 contracte de tranzacţie cu I. S.R.L., pentru a putea urgenta procedura litigioasă, procedură în urma căreia inculpatul B. şi-a însuşit, ilicit, suma totală de 39.665.729 RON din patrimoniul societăţii pe care o administra, reţinându-se că faptele inculpatei întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., raportat la art. 308 C. pen. şi art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen.

De asemenea, în sarcina inculpatei s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, în formă continuată, reţinându-se că faptele inculpatei A., care, prin intermediul societăţii nerezidente H., al cărei asociat (25%) şi director era, a încasat în perioada 04.12.2008 - 10.12.2008, suma totală de 6.881.185 RON (patru transferuri bancare), în contul deschis la M. - Sucursala România, pentru care era împuternicită, sumă care ulterior a fost transformată într-un total de 1.745.877 EURO, şi imediat direcţionată către membrii grupării, în perioada 05.12.2008 - 12.02.2009, fie direct, fie prin intermediul altor offshore-uri controlate de aceştia, în vederea ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienţei acestora, respectiv din delapidarea I. S.R.L., inculpata A. dobândind în urma spălării suma de 194.377 EURO (provenind de la N. - 155.877 EURO, O. - 38.500 EURO, după încasările directe ale acestora de la H.), folosită la data de 12.02.2009 pentru achiziţionarea unui imobil situat în Bucureşti, str. x, precum şi faptele aceleiaşi inculpate care, i-a înlesnit, cu intenţie, inculpatului B., ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei imobilului situat în Bucureşti, Calea x, cunoscând că provine din delapidarea patrimoniului I. S.R.L., prin obţinerea de către S.C. P. S.R.L. a justificării contractului de dare în plată (din 07.11.2008) a imobilului susmenţionat, prin încheierea de către H. (titulara unor creanţe certe, lichide şi exigibile, artificial create prin înţelegerea dintre membrii grupului), a contractului de cesiune de creanţă nr. x din 29.10.2008, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Pentru infracţiunea de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave reţinută în sarcina contestatoarei A., norma de incriminare - art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 şi 309 C. pen. - prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

De asemenea, pentru infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019 reţinută în sarcina inculpatei, legea prevede pedeapsa cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. prevede că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.

Astfel, Înalta Curte constată că în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina contestatoarei A., anterior menţionate, termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., şi anume de 8 ani, care a început să curgă de la data săvârşirii faptelor, respectiv perioada iulie 2008 - iunie 2009 şi perioada 5.12.2008 - 12.02.2009 şi s-a împlinit în iunie 2017 şi respectiv la data de 11.02.2017.

Prin urmare, termenul de prescripţie de 8 ani incident în cauză era evident împlinit anterior pronunţării deciziei penale nr. 306/A din data de 10.10.2019 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, din dosarul nr. x/2015, care face obiectul căii extraordinare de atac de faţă.

De altfel, în practica Înaltei Curţi ulterioară deciziei instanţei de control constituţional şi a hotărârii pronunţate de instanţa supremă în mecanismul de unificare a practicii judiciare, s-a constatat admiterea contestaţiei în anulare în cazul împlinirii termenului general de prescripţie (decizia nr. 253/A din data de 6 decembrie 2022, dosar nr. x/2022; decizia nr. 262 din data de 15 decembrie 2022, dosar nr. x/2022; decizia nr. 269/A din data de 21 decembrie 2022, dosar nr. x/2022).

În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatei A. a fost înlăturată, sens în care, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei A. sub aspectul comiterii infracţiunilor de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată şi de spălare de bani, în formă continuată, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Pentru considerentele expuse, cu majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

Va desfiinţa în latură penală decizia penală contestată doar cu privire la inculpata A. şi rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatei A. sub aspectul comiterii infracţiunilor de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. şi de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, va anula formele de executare emise în cauză privind pe inculpata A..

Potrivit art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea contestaţiei în anulare vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

Desfiinţează în latură penală decizia penală contestată doar cu privire la inculpata A. şi rejudecând în aceste limite:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatei A. sub aspectul comiterii infracţiunilor de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. şi de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Anulează formele de executare emise în cauză privind pe inculpata A..

Cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluţionarea contestaţiei în anulare rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2023.

Cu opinie separată a doamnei judecător Q., în sensul respingerii, ca nefondată, a contestaţiei în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015, cu obligarea contestatoarei la plata de cheltuieli judiciare către stat.

În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că se impunea respingerea, ca nefondată, a contestaţiei în anulare formulate de contestatoarea condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2015, pentru următoarele considerente:

Judecarea prezentei căi extraordinare de atac s-a realizat în limitele fixate prin încheierea din data de 29 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, prin care, în majoritate, s-a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A., cerere întemeiată pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.

În considerentele încheierii anterior menţionate, s-a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel care a pronunţat decizia penală nr. 306/A din 10 octombrie 2019 nu a analizat prescripţia răspunderii penale faţă de contestatoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, prevăzută de art. 48 raportat la art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 308 şi art. 309 din C. pen., art. 35 alin. (1) din C. pen. şi respectiv, de spălare de bani, în formă continuată, prevăzută de 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.. O atare împrejurare ar justifica analiza, în prezenta cale extraordinară de atac, a incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. şi cu Deciziile Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 10/2017 şi nr. 67/2022.

Sub un prim aspect, consider că prezenta contestaţie în anulare ridică, în realitate, nu problema unei eventuale omisiuni a instanţei de apel de a statua asupra prescripţiei răspunderii penale a contestatoarei, ci pe aceea a caracterului pretins eronat al interpretării date de această instanţă dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei nr. 306/A/2019.

În al doilea rând, apreciez că invocarea, în calea extraordinară de atac, a interpretării pretins eronate a normelor incidente în materia prescripţiei ca efect exclusiv al sancţionării acestora prin Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, tinde la valorificarea efectelor unei decizii a instanţei de contencios constituţional într-o cauză definitiv soluţionată anterior pronunţării respectivei decizii, contrar exigenţelor desprinse din însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie.

Ambele argumente anterior expuse relevă caracterul nefondat al contestaţiei în anulare şi impuneau respingerea acesteia ca atare.

I. Cu privire la cenzurarea ulterioară, în calea de atac a contestaţiei în anulare, a modalităţii de interpretare a legii de către instanţa de apel

Contestaţia în anulare are natura juridică a unei căi extraordinare de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin exclusiv erori de drept grefate pe nulităţi ale actelor de procedură, adică pe încălcări ale dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal, sancţionabile cu nulitatea absolută sau relativă.

Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial printr-o hotărâre penală definitivă nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, deoarece, în această ipoteză, statuările în drept ale instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat, iar repunerea lor în discuţie ar echivala cu reevaluarea în substanţă a fundamentului juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.

În situaţia particulară a cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aceasta însemnă că retractarea unei hotărâri definitive poate interveni doar în ipoteza în care instanţa de apel care a pronunţat decizia definitivă a omis să evalueze, în mod efectiv, probele ce evidenţiau existenţa cauzei de încetare a procesului penal, deoarece numai o atare omisiune ar genera o eroare de procedură.

În schimb, atunci când cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanţei de apel, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale într-o cauză dată, raţionamentul instanţei reflectă un act de judecată care se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat şi nu mai poate fi repus în discuţie. Aceasta deoarece principiul securităţii raporturilor juridice se opune ca o parte să poată solicita reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase (hotărârea din 07.07.2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 24.07.2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei).

În speţa de faţă, în considerentele deciziei penale atacate - pag. 35 - instanţa de apel a analizat efectiv chestiunea prescripţiei răspunderii penale, din perspectiva efectelor Deciziei nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

În acest sens, s-a reţinut în mod explicit că, "în raport cu Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale (...), cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îşi produce efectele numai când sunt efectuate actele de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului". Pe cale de consecinţă, în urma analizei succesiunii actelor procesuale efectuate în cauză, instanţa de apel a constatat că solicitările vizând încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală sunt fondate numai pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional, nu însă şi pentru cea de delapidare, în privinţa căreia "termenul de prescripţie generală de 8 ani a fost întrerupt, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., interpretate prin prisma deciziei nr. 297/2018 a instanţei de contencios constituţional" (pag. 39 a deciziei).

Analiza instanţei de apel a fost, aşadar, una efectivă şi a vizat, în mod explicit, acuzaţia de constituire a unui grup infracţional (pentru care s-a dispus, de altfel, soluţia de încetare a procesului penal faţă de contestatoare), precum şi acuzaţia de delapidare cu consecinţe deosebit de grave (concluzionându-se că nu s-a împlinit termenul de prescripţie).

În cazul celei din urmă infracţiuni, deşi circumscrise numai acuzaţiilor aduse autorului şi coinculpatului complice C., concluziile instanţei de apel nu ar putea primi o semnificaţie diferită în cazul contestatoarei, de vreme ce aceasta a avut calitatea de complice la aceeaşi activitate ilicită epuizată la data de 21.01.2009, în privinţa sa intervenind, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei atacate, un act întreruptiv de prescripţie la data de 17.09.2014 (pag. 36 a deciziei). În atare condiţii, s-a concluzionat că termenul de prescripţie generală de 8 ani a fost întrerupt, iar termenul de prescripţie specială de 16 ani nu era împlinit la data soluţionării apelurilor.

De vreme ce termenul de prescripţie curge, pentru toţi participanţii, de la data săvârşirii infracţiunii [art. 154 alin. (2) C. pen..], iar actul întreruptiv de prescripţie realizat faţă de un participant produce efecte faţă de toţi ceilalţi participanţi la infracţiune [art. 155 alin. (3) C. pen..] rezultă că raţionamentul instanţei de apel cu privire la neincidenţa prescripţiei faţă de autorul şi complicele la infracţiunea de delapidare nu putea fi altul în cazul contestatoarei - complice la aceeaşi infracţiune. Dispoziţiile art. 155 alin. (2) din C. pen. reglementează în mod unitar momentul de început al cursului prescripţiei, acesta fiind echivalent datei săvârşirii infracţiunii de către autor. Aceasta înseamnă că, în cazul participaţiei penale, termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă de la data acţiunii sau inacţiunii comise de autor, iar nu în raport cu data actului participantului secundar, o pluralitate ocazională de făptuitori nefiind susceptibilă a modifica nici caracterul unitar al infracţiunii şi nici unicitatea termenului de prescripţie.

În mod similar, acest raţionament nu putea fi diferit în cazul spălării de bani reţinute în sarcina inculpatei A., de vreme ce, aşa cum a constatat instanţa de apel, data epuizării acestei fapte este 12.02.2009, iar la data de 17.09.2014 a intervenit un act întreruptiv de prescripţie, constatările instanţei de apel conducând la concluzia inechivocă că termenul general de prescripţie de 8 ani nu era împlinit la data pronunţării deciziei atacate.

Or, a considera că statuările exprese ale instanţei de apel, referitoare la neincidenţa prescripţiei răspunderii penale în cazul autorului infracţiunii de delapidare şi al complicelui, nu ar viza, formal, şi situaţia celui de-al doilea participant secundar la aceeaşi faptă (cazul contestatoarei) ori situaţia unei infracţiuni pentru care legea prevede aceleaşi limite de pedeapsă (cazul spălării de bani) are ca efect inevitabil coexistenţa unor concluzii inconciliabile cu privire la prescripţia răspunderii penale în aceeaşi cauză şi pentru aceleaşi fapte.

În concret, efectul acestui raţionament este acela că, în aceeaşi cauză, pe de o parte, interpretarea definitivă a instanţei de apel continuă să îşi producă efectele juridice sub aspectul incidenţei sau nu a prescripţiei pentru infracţiunile de constituire a unui grup infracţional şi delapidare (aceasta din urmă numai cu privire la autorul faptei şi un complice), iar, pe de altă parte, concomitent, se invalidează această interpretare definitivă numai cu privire la un al doilea complice la aceeaşi faptă de delapidare, respectiv pentru o infracţiune pentru care legea prevede aceleaşi limite de pedeapsă (cazul spălării de bani).

O astfel de disociere este lipsită de fundament juridic.

Odată statuat în mod definitiv, cu caracter de principiu, asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. într-o cauză dată, invalidarea acestui raţionament în contestaţia în anulare formulată de un acuzat a cărui situaţie a fost examinată de către instanţa de apel (fie şi numai ca efect al extinderii apelului, cum a fost cazul contestatoarei) echivalează cu cenzurarea, în substanţă, a fondului dezlegării juridice date prescripţiei în apel, încălcându-se limitele restrictive în care poate fi cenzurată, potrivit art. 426 şi urm. C. proc. pen., o hotărâre penală definitivă.

Devin, astfel incidente, consideraţiile regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022) a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit cărora, în ipoteza în care instanţa de apel a examinat incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia răspunderii penale prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, invocarea naturii juridice diferite a acesteia din urmă, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022, nu poate fi realizată pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., întrucât constituie o chestiune de drept, iar nu o eroare de procedură.

II. Cu privire la valorificarea Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale într-o cauză definitiv soluţionată anterior pronunţării acestei decizii

Prezenta contestaţie în anulare s-a întemeiat, în mod exclusiv şi determinant, pe situaţia ivită subsecvent pronunţării, ulterior soluţionării definitive a cauzei, a Deciziei nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022), prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei, instanţa de contencios constituţional a reţinut, printre altele, pe de o parte, că, prin efectele produse, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.

Pe de altă parte, s-a subliniat că, în condiţiile stabilirii acestei naturi juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei legale sancţionate, urmarea fiind aceea a constatării, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, a inexistenţei în fondul activ al legislaţiei a vreunui caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

În considerarea raţionamentului astfel dezvoltat în jurisdicţia constituţională, contestatoarea A. a apreciat că, de vreme ce vizează o normă de drept substanţial, Decizia nr. 297/2018 reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 din C. pen., ce are ca efect "ştergerea" retroactivă a întreruperilor cursului prescripţiei intervenite anterior, impunându-se aplicarea sa şi în cauza de faţă.

În dezacord cu opinia majoritară, consider că valorificarea prevederilor art. 5 din C. pen. - chiar şi atunci când legea penală dobândeşte caracter mai favorabil urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate - nu este posibilă în cauzele definitiv soluţionate anterior actului de jurisdicţie constituţională, cu singura excepţie a cauzelor în care a fost invocată respectiva excepţie.

Esenţa problemei de drept ridicate în speţă nu este nici aceea a naturii juridice a Deciziei nr. 297/2018 şi nici aceea a efectelor produse din perspectiva art. 5 C. pen. în privinţa aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. sub aspectul întreruperii cursului prescripţiei. Ambele chestiuni au fost tranşate de instanţa de contencios constituţional, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecanismul de unificare a practicii judiciare, rezultând neechivoc modalitatea în care, în cauzele aflate în curs de soluţionare, în acord cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, se impune interpretarea şi aplicarea normelor incidente în materia întreruperii prescripţiei.

Cauza de faţă nu se afla, însă, în curs de judecată la data pronunţării Deciziei nr. 358/2022, în raport cu aceasta din urmă ea reprezentând o facta praeterita, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această calificare.

În acest context, devin relevante statuările anterioare ale Curţii Constituţionale în materia aplicării deciziilor sale în cauzele definitiv judecate.

Astfel, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), Curtea Constituţională a statuat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional (...), acele situaţii care au devenit facta praeterita. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere (...) În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

S-a subliniat, de asemenea, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată (...); din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul, astfel că "incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive"

Raţionamentul Curţii Constituţionale a fost reafirmat ulterior, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1083 din 20.12.2018) prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, s-a reţinut că "legiuitorul a reglementat în C. proc. pen. un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. (...). Făcând trimitere la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, (...) în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative, respectiv numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei. (par. 47)

Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare, aceste argumente fiind valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege (par. 48, 53).

Concluziile Curţii Constituţionale sunt, aşadar, neechivoce şi edificatoare în privinţa limitelor în care se aplică retroactiv deciziile sale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate vizând norme de drept penal substanţial. Numai în ipotezele în care sancţiunea constituţională vizează o normă de incriminare (art. 4 C. pen.) ori o normă referitoare la limita maximă a pedepsei (art. 6 C. pen.) deciziile de neconstituţionalitate pot fi valorificate în cauzele definitiv judecate şi numai pe calea prevăzută de art. 595 C. proc. pen., în toate celelalte situaţii unicul remediul procesual fiind acela al revizuirii, în limitele trasate prin Decizia nr. 126/2016.

Or, a admite valorificarea retroactivă, pe calea contestaţiei în anulare, a unei norme de drept penal substanţial referitoare la prescripţia răspunderii penale, declarate neconstituţionale, echivalează cu extinderea sferei de aplicare a legii penale mai favorabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, dincolo de ceea ce dispoziţiile exprese ale legii penale (art. 4 şi art. 6 din C. pen.), pe de o parte, şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pe de altă parte, admit a fi posibil.

În realitate, recunoaşterea efectelor acestei decizii în cauza de faţă conduce, în mod inevitabil, la reevaluarea raţionamentului instanţei de apel în materia prescripţiei răspunderii penale, printr-o nouă analiză a succesiunii dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în dinamica modificărilor legislative şi a deciziilor Curţii Constituţionale, predominant a Deciziei nr. 358/2022, în scopul identificării legii penale care ar asigura o situaţie mai blândă pentru contestatoare.

Nu există, însă, un argument juridic de ordin normativ sau jurisprudenţial care să legitimeze limitarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive în această ipoteză, Curtea Constituţională însăşi neantamând, nici măcar tangenţial, o atare ipoteză, în considerentele Deciziei nr. 358/2022 ce constituie temeiul efectiv al prezentei contestaţii în anulare.

Înalta Curte a statuat, de altfel, în mod unanim în sensul că, în cauzele în care C. pen. din 1969 a fost identificat definitiv ca fiind lege penală mai favorabilă, nu este posibilă reevaluarea prescripţiei răspunderii penale prin prisma cazului de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen., chiar daca acele cauze au fost soluţionate definitiv ulterior pronunţării Deciziei nr. 297/2018. În acest sens, s-a argumentat, în esenţă, că aplicarea globală a legii penale mai favorabile atrage inclusiv aplicarea regulilor cursului prescripţiei conform acestei legi, iar odată identificată legea penală mai favorabilă aplicabilă raportului juridic, ea nu mai poate fi modificată ulterior rămânerii definitive a hotărârii (decizia penală nr. 4/A din 10.01.2023 a ÎCCJ, secţia penală).

Or, între ipoteza în care C. pen. din 1969 a fost identificat ca lege penală mai favorabilă şi cea existentă în speţă nu există, în realitate, vreo deosebire de substanţă.

În intervalul de timp de 4 ani cuprins în data publicării celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional referitoare la prescripţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost interpretate unanim la nivelul instanţei supreme şi covârşitor majoritar la nivel naţional în modalitatea regăsită şi în decizia contestată în speţă. Această interpretare constantă şi unanimă a fost integrată în ansamblul legislaţiei penale incidente în acea perioadă, alcătuind, prin urmare, o lege penală mai favorabilă în raport cu reglementarea anterioară anului 2018, în sensul art. 5 C. pen.

Cenzurarea modalităţii de aplicare a acestei ultime variante legislative pe calea contestaţiei în anulare contravine limitelor şi specificului căii extraordinare de atac în aceeaşi măsură în care şi eventuala cenzurare a aplicării definitive a C. pen. din 1969, atunci când a fost identificat ca lege mai favorabilă, ar contraveni în mod vădit autorităţii de lucru judecat a deciziei definitive.

Pentru aceste considerente, am apreciat nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 306/A din data de 10 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia penală, în dosarul nr. x/2015, impunându-se respingerea căii de atac şi obligarea contestatoarei la plata de cheltuieli judiciare către stat.

GGC - MM