Statute of limitations interruption: effect of procedural acts during the void period between Constitutional Court Decisions 297/2018 and O.U.G. 71/2022

Asupra recursului în casaţie;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1123 din 21.04.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 348 C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi la art. 61 alin. (2), alin. (4) lit. b) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 10.800 de RON amendă penală (echivalentul a 180 de zile-amendă, înmulţite cu 60 de RON/ziua-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi.

S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 10.200 RON amendă penală (echivalentul a 170 de zile-amendă, înmulţite cu 60 de RON/ziua-amendă), prin sentinţa penală nr. 1915 din 22.07.2020 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin neapelare la data de 11.08.2020, pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prev. de art. 348 C. pen. şi prin sentinţa penală nr. 1214/10.04.2019 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin decizia penală nr. 681/A/14.06.2018 a Curţii de Apel Timişoara, prin care inculpatul a fost condamnat penal la o pedeapsă de 7.200 RON amendă penală (120 de zile amendă x/zi) pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 348 C. pen. (sentinţă penală avută în vedere în cuprinsul sentinţei penale nr. 1915 din 22.07.2020 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin neapelare la data de 11.08.2020).

S-a descontopit pedeapsa rezultantă şi s-au repus în individualitatea lor pedepsele componente din cuprinsul sentinţei penale nr. 1915 din 22.07.2020 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin neapelare la data de 11.08.2020, respectiv: 10.200 RON amendă penală (echivalentul a 170 de zile-amendă, înmulţite cu 60 de RON/ziua-amendă); 7.200 RON amendă penală (120 de zile amendă x/zi).

În baza art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a contopit pedeapsa stabilită prin prezenta hotărâre cu cele repuse în individualitatea lor şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 10.800 RON amendă penală (180 de zile amendă, înmulţite cu 60 de RON/ziua amendă) la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, respectiv 5.800 RON amendă penală, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă totală de 16.600 RON amendă penală.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., s-au scăzut din pedeapsa de 16.600 RON amendă penală sumele de 7.200 RON amendă penală, amendă achitată conform ordinului de plată nr. x/06.08.2019, şi 5.400 RON amendă penală, amendă achitată conform ordinului de plată nr. x/03.12.2020, urmând ca inculpatul să execute o amendă penală de 4.000 RON. S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 63 alin. (1) şi (3) C. pen., respectiv că în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, iar unei zile-amendă, îi corespunde o zi de închisoare.

S-a pus în vedere inculpatului că, potrivit art. 559 alin. (1) C. proc. pen., are obligaţia să depună dovada plăţii integrale a amenzii la judecătorul delegat cu executarea din cadrul Judecătoriei Timişoara, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 19 şi art. 20 C. proc. pen., s-a luat act că cererea persoanei vătămate B. de constituire parte civilă în procesul penal a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din data de 03.02.2022.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat din care 300 RON în cursul urmăririi penale şi 1.500 RON în cursul judecăţii şi al camerei preliminare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., fără a îndeplini condiţiile legale privind calitatea de avocat, l-a reprezentat pe numitul B. în faţa instanţei de judecată în dosarul civil nr. x/2016, înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, având ca obiect divorţ şi partaj judiciar.

Împotriva sentinţei penale nr. 1123/21.04.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2021, a declarat apel, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 656/A/din data de 24.06.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1123 din 21.04.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2021, a fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi rejudecând, în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 153, art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 C. pen.

S-a înlăturat obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către numitul B..

S-au menţinut dispoziţiile sentinţei penale apelate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.

Decizia pronunţată a fost pusă la dispoziţia procurorului şi părţilor la data de 24.06.2022.

În esenţă, s-a reţinut că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 30.05.2022, reprezintă în speţă "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit art. 348 C. pen., Exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi este sancţionată de legiuitor cu pedeapsa cu închisoare de la 3 luni la un an sau amenda, iar conform art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Prin urmare, s-a reţinut că raportat la data săvârşirii faptelor de către inculpatul A., respectiv 05.01.2017, ultimul înscris semnat şi depus de acesta, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în data de 05.01.2020, astfel s-a apreciat că se impune încetarea procesului penal.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 26 iulie 2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. – în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen. a solicitat admiterea recursului în casaţie, iar, rejudecând, să se constate nelegalitatea deciziei penale nr. 656/A din 24.06.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Timişoara, să se înlăture greşita aplicare a legii, constând în aceea că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 C. pen.

S-a arătat că regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie. Într-adevăr, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum).

A mai arătat că la rândul său, Curtea Constituţională a reţinut că aşezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avut în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei.

Prin urmare, s-a menţionat că actul întreruptiv este esenţialmente un act de procedură, fiind un act de procedură, valabilitatea şi efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

De asemenea, s-a precizat că, întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum şi nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, urmează a fi examinat pentru fiecare dintre perioadele distincte marcate de intrarea în vigoare a noul C. proc. pen.., de cele două decizii ale CCR şi de O.U.G, nr. 71/2022, în ce condiţii actele de procedură efectuate au avut efect întreruptiv de prescripţie.

Prin Decizia nr. 473/2018, instanţa de control constituţional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.

Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie, iar opţiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispoziţiile din art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Totodată, în Decizia nr. 341/2014, Curtea Constituţională a concluzionat că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174 - 176 din C. pen. din 1969 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant.

Or, actul procedural care întrerupe termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, fiind prevăzut de o normă procesual penală (de ex. începerea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, rechizitoriul, hotărârea judecătorească de primă instanţă, etc.) nu poate intra sub incidenţa principiului specific dreptului penal substanţial, constând în efectul retroactiv al legii penale mai favorabile.

Mai mult, dispoziţiile legale care suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale se regăsesc în C. proc. pen., fiind considerate dispoziţii legale care suspendă cursul prescripţiei, de pildă, cele care prevăd suspendarea urmăririi penale (art. 312 C. proc. pen.), respectiv suspendarea judecăţii (art. 367, art. 368 C. proc. pen.) ori cele privind necesitatea existenţei unei autorizări pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (2) din C. proc. pen.).

Dispoziţiile legale care exclud prin ele însele posibilitatea continuării cursului prescripţiei răspunderii penale (cauze de suspendare) au fost considerate cele care reglementau procedura de rejudecare în caz de extrădare a persoanei judecate şi condamnate în lipsă, respectiv art. 522 din C. proc. pen. anterior. în prezent, procedura corespunzătoare se regăseşte în art. 466 - art. 469 din C. proc. pen. şi este prevăzută expres drept cauză de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripţie din perioada 1 februarie 2014 - 25 iunie 2018 s-a menţionat că şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Ulterior îndeplinirii actului de procedură a început să curgă un nou termen general de prescripţie.

Curtea Constituţională a arătat, în Decizia nr. 358/2022, că între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022 "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

De aceea, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual, pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere între 2018 şi 2022 nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie din perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile.

Jurisprudenţa instanţelor ulterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curţii

Constituţionale a considerat că, pentru a avea efect întreruptiv de prescripţie, actele de procedură trebuie să fi fost îndeplinite în condiţiile descrise în acea decizie (acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului).

Aceste efecte s-au reglat în perioada ulterioară Deciziei nr. 297/2018, când organele judiciare au verificat existenţa actelor cu aptitudine de a întrerupe prescripţia.

Cu referire la actele de procedură întreruptive de prescripţie după data de 30 mai 2022 s-a reţinut că pentru termenele de prescripţie generală neîmplinite (indiferent de data comiterii faptei), se aplică efectul întreruptiv de prescripţie.

Astfel, s-a menţionat că se impune, în special în cauzele în care s-au efectuat acte care se comunică suspectului sau inculpatului în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, să se efectueze de îndată acte cu această natură (exemplu: audiere, informare conform art. 83 C. proc. pen. sau art. 77 C. proc. pen., comunicare ordonanţă dispunere expertiză sau predare expertiză etc).

Actele de procedură vor întrerupe cursul termenului de prescripţie în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., în data de 16.09.2019, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul A., fiind audiat în această calitate în data de 07.10.2019, dată la care i s-a comunicat calitatea de suspect, conform procesului-verbal întocmit.

De asemenea, în data de 30.10.2019, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A., acesta fiind audiat în această calitate în data de 07.11.2019, 02.12.2019 şi 14.04.2021, aducându-i-se la cunoştinţă calitatea de inculpat, conform procesului-verbal întocmit.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Timişoara din data de 21.09.2021, rămasă definitivă prin necontestare au fost respinse cererile şi excepţiile invocate de inculpat şi s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii în cauză.

Astfel, aceste acte au întrerupt cursul termenului de prescripţie şi, ţinând cont că faptele au fost săvârşite în perioada decembrie 2016 - ianuarie 2017, termenul prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. nu a fost depăşit cu încă o dată, astfel că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Prin încheierea din 28 septembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2021 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 24 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.

În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie instanţa supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului căii de atac.

Examinând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 28 septembrie 2022, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute.

În cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8) din C. proc. pen.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen.. (printre care şi cazul în care intervine amnistia sau prescripţia), dispunându-se greşit încetarea procesului penal.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., parchetul a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Prealabil, Înalta Curte analizează, în condiţiile pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

La momentul adoptării şi intrării în vigoare a C. pen. al României, respectiv 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că: "soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională" .

Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea (...)".

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

74. Curtea constată că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative. De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale.

75. În acest context, Curtea constată că situaţia creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum şi supremaţia Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalenţa Constituţiei asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremaţiei Legii fundamentale este însăşi Curtea Constituţională, prin deciziile pe care le pronunţă, astfel că neglijarea constatărilor şi dispoziţiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituţionale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în acelaşi sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022).

76. Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate."

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispoziţiile C. pen. în vigoare în perioada menţionată constituind legea penală mai favorabilă.

Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpat se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinită durata termenului de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, admiţând apelul declarat de către inculpatul A. a dispus în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 153, art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută de art. 348 C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În acest sens, în mod corect Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta reţinută în sarcina inculpatului A. a început să curgă de la data săvârşirii, respectiv 05.01.2017 ultimul înscris semnat şi depus de acesta, astfel că pentru infracţiunea de exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi prev. de art. 348 C. pen., termenul de 3 ani, socotit în condiţiile art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a împlinit la data de 05.01.2020, anterior pronunţării deciziei instanţei de apel.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 24 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 24 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2023.

GGC - MM