Cassation appeal dismissed: confirmation of criminal proceedings termination for minor custody violation due to statute of limitations

Asupra cauzei de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 1069/2021 pronunţată la data de 24 septembrie 2021 de Judecătoria Oradea, între altele, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. [ , cetăţean român, fără antecedente penale la data comiterii faptelor] la următoarele pedepse:

1. pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzute de art. 197 din C. pen. (persoană vătămată B.);

2. pedeapsa de 3 ani şi 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzute de art. 197 din C. pen. (persoană vătămată C.);

3. pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen. (persoane vătămate B. şi D.).

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-au contopit pedepsele de 3 ani şi 10 luni închisoare, 3 ani şi 3 luni închisoare şi 3 luni închisoare, aplicate prin prezenta hotărâre, i s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 10 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix şi obligatoriu, de 1 an şi 2 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte două pedepse, astfel că inculpatul A. execută pedeapsa principală rezultată, de 5 ani închisoare, în stare de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (2), (5) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor părinteşti faţă de persoanele vătămate minore B., pe o durată de 2 ani şi C., pe o durată de 1 an, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor părinteşti faţă de cele două persoane vătămate de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

II. Prin decizia penală nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de părţile civile C. şi B., precum şi de inculpaţii A. şi E. împotriva sentinţei penale nr. 1069/2021 pronunţată la data de 24 septembrie 2021 de Judecătoria Oradea.

S-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată, cu excepţia dispoziţiei de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 25.000 RON în favoarea părţii civile D., cu titlu de daune morale, în temeiul art. 19, art. 25 alin. (1) şi art. 397 din C. proc. pen., raportat la art. 1357 şi urm. şi art. 1382 din C. civ.

În baza art. 46 alin. (1) din C. proc. pen., s-a disjuns cauza cu privire la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen. şi rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Oradea cu privire la infracţiunile de rele tratamente aplicate minorului, prev. de art. 197 C. pen., reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi E., ţinând cont de considerentele prezentei decizii.

Pentru a hotărî în acest sens, în ce priveşte infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379, alin. (1) din C. pen., reţinute în sarcina inculpatului A., constând în aceea că, inculpatul, la data de 15.06.2017, a refuzat să-l predea pe minorul B., mamei sale, D., conform convenţiei notariale nr. 602/2014, încheiate între părţi la Biroul individual notarial F., reţinându-l pe minor în mod abuziv, fără consimţământul mamei şi în pofida dorinţei minorului de a fi lăsat la mama lui, Curtea a constatat că nu s-a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen.. Afirmaţia avocatului inculpatului A., potrivit căreia i-a comunicat inculpatului faptul că este împlinit termenul de prescripţie cu privire la această infracţiune şi totuşi el nu se consideră vinovat de săvârşirea ei, nu poate fi interpretat ca o solicitare de continuare a procesului penal, întrucât o atare manifestare de voinţă trebuie să fie expresă şi neechivocă, nicidecum implicită. Prin urmare, Curtea nu a făcut referiri cu privire la vinovăţia inculpatului Talpoş cu privire la săvârşirea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen.

Curtea a considerat că opţiunea legiuitorului român a fost aceea de a concepe instituţia prescripţiei răspunderii penale ca una de drept penal substanţial în toate componentele sale [inclusiv termene (efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită), cauze de încetare sau suspendare, prescripţie specială].

Astfel, prescripţia răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în C. pen., neexistând o reglementare structurată a instituţiei în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluţii de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripţia (inclusiv în componentele ce ţin de cauzele de întrerupere) este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege).

Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanţial fie asupra răspunderii penale (prescripţia răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripţia executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcţiei represive consecutiv comiterii unei infracţiunii, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict.

Întreruperea prescripţiei este în aceeaşi măsură o instituţie de drept substanţial, fiind intim legată de instituţia răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie.

Faptul că aceste acte sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opţiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituţiei dintr-una de drept substanţial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socoteşte termenul de prescripţie (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie de la data actului interuptiv şi incidenţa altei instituţii de drept penal substanţial – prescripţia specială a răspunderii penale). Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanţial, atunci când a fost întocmit în mod legal.

Aşadar, prescripţia răspunderii penale nu este concepută de legiuitorul român ca o instituţie procedurală, aşa cum este consacrată în legislaţia franceză sau belgiană drept o prescripţie (extinctivă) a acţiunii penale (în considerarea faptului că acţiunea penală, ca orice acţiune în justiţie, este împiedicată de trecerea unui interval de timp pentru a fi considerată o normă de procedură), care poate fi invocată ca o excepţie de procedură, ci ca un impediment de drept substanţial la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (alături de ale impedimente de drept penale: cauzele justificative sau de neimputabilitate ori de nepedepsire), care poate fi invocat ca o apărare de fond.

Efectul principal al acestei instituţii este înlăturarea răspunderii penale la data împlinirii termenului de prescripţie, iar nu de stingere a acţiunii penale (mai întâi instanţa constată intervenţia prescripţiei răspunderii penale, iar apoi se reţine impedimentul la exercitarea acţiunii penale care conduce la soluţia de încetare a procesului penal); consecutiv producerii efectului substanţial la momentul împlinirii termenului de prescripţie, se produce, în subsidiar, şi un efect procedural constând în impedimentul la punerea în mişcare ori exercitarea acţiunii penale; acest efect secundar nu face ca prescripţia răspunderii penale să poată fi percepută ca o instituţie hibridă atât substanţială, cât şi procedurală, deoarece impedimentul procedural este o consecinţă directă a efectului substanţial principal, neavând valenţe proprii.

Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare. Prin urmare, aplicarea mecanismului legii penale mai favorabile trebuie să ţină seama de Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014) prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

În acest context, s-a menţionat că nu numai în decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ci şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prescripţia răspunderii penale este apreciată ca fiind o instituţie care aparţine dreptului penal material şi este supusă principiilor legii penale mai favorabile, diferenţa dintre cele două curţi plasându-se în aprecierea diferită a modului de aplicare a legii penale mai favorabile ["întrucât nu se poate reţine că norma din C. pen. care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de «lege penală mai favorabilă» un înţeles constituţional"].

În consecinţă, Curtea a apreciat ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470/C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Această concluzie vine în contradicţie cu practica instanţelor şi chiar a parchetelor (inclusiv a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) în interpretarea art. 155 alin. (1) din C. pen. în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, anterior publicării Deciziei nr. 358/2022, prin care se considera că, în aplicarea legii penale mai favorabile (implicit prin considerarea instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale ca fiind una de drept material), cursul prescripţiei este întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, iar nu a oricărui act de procedură. Astfel, anterior datei de 9 iunie 2022, parchetul achiesa la teza potrivit căreia modificarea domeniului de incidenţă a dispoziţiei din art. 155 alin. (1) din C. pen. ca efect al reinterpretării sale de către Curtea Constituţională este asimilabilă intervenţiei unei legi mai favorabile în sensul art. 5 alin. (2) din C. pen., pentru ca ulterior, în data de 10 iunie 2022, consecutiv publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, să îşi modifice fără fundament această optică în sensul că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt norme de procedură.

În ce priveşte natura şi efectele soluţiilor pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează «soluţia legislativă» pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau (s.n.)". Astfel, imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicţie constituţională, consfinţit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituţionale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată în mod idiomatic de supremaţia legii fundamentale – şi preeminenţa dreptului – sancţionată în primul rând prin obligativitatea faţă de toate persoanele (erga omnes) a Deciziilor Curţii Constituţionale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv faţă de puterea judecătorească.

Prin urmare, ţinând seama de considerentele Deciziei nr. 358/2022, Curtea opinează că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme. Deopotrivă, trebuie avut în vedere şi faptul că, prin Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6.02.2020), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a arătat că "problema de drept asupra căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit excedează competenţei instanţei supreme, Curtea Constituţională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunţate".

Astfel fiind, faţă de considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, Curtea a opinat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie simplă non-textuală care alterează activitatea substanţială a normei unice pe care textul o conţine, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, deoarece unica soluţie legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declaraţiei de neconstituţionalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicţie constituţională. În consecinţă, Curtea a apreciat ca fiind eronată analiza efectuată în Nota Parchetului General nr. 1470/C/1364/III-13/2022 din 10.06.2022 privind criterii unitare de aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, prin care se ajunge la concluzia că actele de procedură îndeplinite în perioada 1 februarie 2014 – 25 iunie 2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

În ce priveşte aplicarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare până la data modificării sale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, conform Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, ca dispoziţie ce face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluţionarea definitivă a cauzei, s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. au natura unei legi penale substanţiale supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) din C. pen. şi în cazul actelor normative declarate neconstituţionale. Curtea a reţinut că în literatura de specialitate s-a arătat că "aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor în curs de judecată presupune fie un caz de retroactivitate atunci când legea mai favorabilă este legea nouă, fie un caz de ultraactivitate, în situaţia în care legea mai favorabilă este legea veche", în ambele ipoteze determinarea urmând a se efectua în concret printr-o operaţiune (imaginară) de comparare a efectelor pe care aplicarea legilor penale succesive le generează în cauza penală cu privire la situaţia persoanei acuzate (Fl. Streteanu, D. Niţu, Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, vol. I, p. 128 şi 134). Unul dintre criteriile prin care se determină în concret legea penală mai favorabilă până la soluţionarea definitivă a cauzei este cel al condiţiilor de tragere la răspundere penală. În aplicaţiunea concretă a respectivului criteriu, doctrina relevantă statuează că "va fi mai favorabilă legea care (...) prevede un termen de prescripţie mai scurt sau permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripţie (spre exemplu, nu prevede o anumită cauză de întrerupere)" (Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 135).

Prin urmare, fără a fi calificate ele însele ca mitior lex, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) din C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluţionarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripţia răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Astfel fiind, pentru evitarea oricărui dubiu de interpretare, Curtea a subliniat că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, nu pot de plano produce efecte juridice întreruptive de prescripţie după intrarea lor în vigoare în cauzele pendinte guvernate de legea penală mai favorabilă persoanei acuzate, care include norma declarată neconstituţională prin actele de jurisdicţie constituţională sus iterate. Aceasta va ultraactiva, în aplicaţiunea art. 5 din C. pen., guvernând regimul juridic al întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale şi cu privire la actele subsecvente intrării în vigoare a Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022.

Astfel fiind, Curtea a opinat că, în aplicarea mitior lex, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 se aplică tuturor cauzelor penale care erau pendinte la data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018). În plus, niciun act efectuat în cadrul prezentului dosar penal până la data de 25 iunie 2018 – când s-a publicat Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 – nu poate produce efecte întreruptive de prescripţie a răspunderii penale, în baza unei prevederi legale care, încă de la intrarea sa în vigoare, a configurat o unică soluţie normativă neconstituţională, sancţionată ca atare, atât prin intermediul Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, cât şi al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, aplicabile raporturilor juridice de conflict pendinte.

Referitor la incidenţa prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen. afirmativ săvârşită de inculpatul A., în prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022).

Prin urmare, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ce nu includea vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă în prezenta cauză, iar prescripţia specială nu operează, prescripţia răspunderii penale urmând a fi evaluată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen., Curtea a reţinut că aceasta este pedepsită cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen., de 3 ani.

Astfel, Curtea a constatat că la data de 15.06.2017 a început să curgă termenul general de 3 ani al prescripţiei răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen., care s-a împlinit în data de 14.06.2020, conform art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen.

Împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia penală şi pentru cauze cu minori, recurentul A. a formulat cerere de recurs în casaţie.

Cauza a fost a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25.01.2023, când s-a stabilit termen la data de 02 martie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinându-se, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nu achitarea pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) din C. pen., instanţa de apel neluând în considerare cererea de continuare a procesului penal formulată de inculpat prin avocat, cu consecinţa constatării că nu s-a solicitat continuarea procesului penal conform art. 18 C. proc. pen. şi a neanalizării vinovăţiei inculpatului.

S-a mai invocat greşita soluţionare a laturii civile, arătându-se că instanţa de apel a considerat că latura civilă nu a fost criticată făcând abstracţie de faptul că dacă ar fi continuat procesul penal şi ar fi analizat infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, ar fi pronunţat achitarea inculpatului, astfel cum s-a cerut prin motivele de apel şi cu ocazia cuvântului pe fond, cu consecinţa implicită de respingere a acţiunii civile.

Prin încheierea de şedinţă din data de 02 martie 2023, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În cauză, recurentul A. a declarat recurs în casaţie ce a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nu achitarea pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) din C. pen., deşi a solicitat continuarea procesului penal, instanţa neluând în considerare cererea, precum şi greşita soluţionare a laturii civile.

În conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripţiei, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existenţa autorităţii de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greşit încetarea procesului penal.

Prin urmare se reţine că acest caz devine aplicabil numai în ipoteza în care, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal, astfel că analiza efectuată de Înalta Curte se raportează numai la acest aspect, respectiv dacă în raport cu data săvârşirii faptei s-a împlinit sau nu termenul de prescripţie.

Astfel, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale a României, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzute de art. 379 alin. (1) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, constatând că fapta acestuia a constat în aceea că la data de 15.06.2017, a refuzat să-l predea pe minorul B., mamei sale, D., conform convenţiei notariale nr. 602/2014, încheiate între părţi la Biroul individual notarial F., reţinându-l pe minor în mod abuziv, fără consimţământul mamei şi în pofida dorinţei minorului de a fi lăsat la mama lui.

Potrivit art. 379 alin. (1) din C. pen., reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Având în vedere data săvârşirii faptei reţinute în sarcina inculpatului A., respectiv 15.06.2017, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Oradea a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art. 379 alin. (1) din C. pen.

Cât priveşte celelalte critici invocate de recurent în susţinerea cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv că instanţa de apel nu a luat în considerare cererea de continuare a procesului penal formulată de inculpat prin avocat, conform art. 18 din C. proc. pen. şi nu a analizat vinovăţia inculpatului, precum şi greşita soluţionare a laturii civile, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu pot fi analizate, excedând cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 519/A/2022 din 07 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2023.

GGC - MM