Vehicle used as instrument of violence satisfies objective elements of battery irrespective of intent to kill

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 445 din 29 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia I Penală, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor comisă în stare de provocare, prevăzută de art. 32 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar instituită în sarcina inculpatului.

În baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă B..

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa nr. 1657/P/2018 din 24.08.2018 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti asupra autoturismelor marca C., cu numărul de înmatriculare x şi seria de identificare x, respectiv marca D., model Logan, cu numărul de înmatriculare x şi seria de identificare x.

Instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că la data de 02.05.2018, în jurul orei 13:00, partea civilă B., se deplasa pietonal pe str. x, din direcţia Colegiului Naţional de Arte "Dinu Lipatti" către staţia R.A.T.B. "11 iunie", cu intenţia de a merge la domiciliu, iar la trecerea de pietoni situată înainte de intersecţia cu str. "11 iunie", partea civilă s-a angajat în traversarea străzii, împreună cu alţi pietoni, motiv pentru care autoturismele aflate în deplasare au oprit pentru a acorda prioritate. Printre aceste vehicule a oprit la aproximativ un metru de trecerea de pietoni, pentru a acorda prioritate pietonilor aflaţi în traversare regulamentară, autoturismul marca "C.", de culoare roşie, cu nr. de înmatriculare x, condus de către inculpatul A., care se deplasa pe str. x.

În autoturism se mai aflau martora E. (soţia inculpatului) şi nou-născutul F., fiul celor doi, în vârstă de 6 săptămâni, aceştia deplasându-se la medicul pediatru pentru investigaţii medicale urgente. Nou-născutului îi fusese stabilit diagnosticul hernie inghinală, medicul recomandând să se prezinte în scurt timp la un chirurg pentru un consult de specialitate. Atât pe drumul către cabinetul medicului de familie, situat în Calea 13 septembrie, cât şi la întoarcere, nou-născutul a plâns şi vomitat de mai multe ori în autoturism.

Inculpatul a acordat prioritate de trecere pietonilor aflaţi în traversarea străzii, partea civilă fiind ultimul dintre aceştia. După ce partea civilă a trecut prin dreptul autoturismului inculpatului, depăşindu-l, A. a pus în mişcare încet vehiculul, intenţionând să-şi continue deplasarea.

Iritat de faptul că inculpatul nu a aşteptat ca toţi pietonii să ajungă pe trotuar, partea civilă B. s-a oprit şi s-a întors pe trecerea de pietoni, revenind în dreptul maşinii şi, poziţionându-se în faţa acesteia, blocându-i vehiculului calea de rulare. Inculpatul a frânat imediat, oprind pe loc vehiculul care parcursese o distanţă foarte mică, de ordinul zecilor de centimetri.

Ulterior, partea civilă a pus mâinile pe capota motor a autoturismului inculpatului şi a început să-i adreseze acestuia cuvinte insultătoare şi injurii, gesticulând în acelaşi reper de comunicare şi invitându-l pe inculpat să coboare din maşină "ca să se bată".

Inculpatul a refuzat să se conformeze provocărilor victimei şi a rămas în autoturism, cerând părţii civile să elibereze calea de rulare şi să-i permită continuarea deplasării. B. a refuzat să se dea la o parte din faţa autoturismului şi a continuat în acelaşi registru de provocare şi injurii.

În aceste condiţii, inculpatul a încercat să ocolească victima, virând către stânga şi încercând din nou să pună autoturismul în mişcare câteva zeci de centimetri. Partea civilă a blocat din nou vehiculul poziţionându-se pe noua direcţie de deplasare a acestuia, cu mâinile pe capota motor.

O nouă încercare a inculpatului de a-l ocoli pe B. s-a finalizat cu acelaşi rezultat: victima a rămas în faţa vehiculului cu mâinile pe capotă.

Starea precară de sănătate a nou-născutului şi faptul că acesta plângea şi vomase au determinat-o pe martora E., soţia inculpatului, să coboare din maşină şi să-i ceară părţii civile să le permită continuarea deplasării. Martora a coborât, aşadar, din vehicul având în braţe minorul şi i-a cerut insistent victimei să se dea la o parte de pe trecerea de pietoni spunându-i că nu are un comportament normal.

Partea civilă a refuzat să se conformeze rugăminţilor martorei şi i-a adresat acesteia injurii.

În acest context, pentru a forţa victima să se dea la o parte din faţa autovehiculului, după ce s-a asigurat că nu sunt tramvaie ori alte vehicule în intersecţie, inculpatul A. a accelerat şi a pus în mişcare maşina. Manevra inculpatului a obligat partea civilă să meargă pe direcţia înapoi, pe o distanţă de aproximativ 8 metri. Practic, cu mâinile pe capota motor a autovehiculului şi cu picioarele atingând solul, partea civilă a fost împinsă cu vehiculul pe o distanţă de aproximativ 4-5 metri, apoi aceasta s-a întors cu spatele la vehicul şi a continuat deplasarea alertă, pentru ca în final să facă a făcut un salt pe trotuar.

Inculpatul a oprit autoturismul în imediata apropiere, iar victima s-a apropiat şi a lovit cu pumnul geamul pasagerului şi portiera dreapta-spate a vehiculului. Inculpatul a coborât de la volan şi a apelat telefonic Serviciul Unic pentru Situaţii de Urgenţă 112.

La faţa locului s-au deplasat echipaje ale poliţiei naţionale care au discutat cu inculpatul şi victima. Niciunul dintre aceştia nu suferise nicio leziune motiv pentru care, având în vedere şi situaţia expusă, inculpatul şi victima au apreciat că incidentul trebuie închis. Şi-au strâns mâinile şi au plecat.

În cursul aceleiaşi zile, partea civilă a povestit tatălui ceea ce s-a întâmplat, iar acesta a decis să sesizeze în scris organele de poliţie. În jurul orelor 16:30, partea civilă însoţită de tatăl său s-au prezentat la sediul secţiei 14 Poliţie sesizând cele întâmplate.

În continuare, instanţa fondului a apreciat că situaţia de fapt rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti respectiv, procesele-verbale de cercetare la faţa locului întocmite de către organele de poliţie, declaraţiile persoanei vătămate, a martorilor G., H., I., J. şi K., expertiza extrajudiciară şi înscrisurile referitoare la caracteristicile de siguranţă activă şi pasivă ale vehiculului.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, tribunalul a apreciat, prin raportare la obiectul folosit, zonele vizate, intensitatea loviturilor, profunzimea, întinderea şi numărul leziunilor, împrejurările anterioare, concomitente şi ulterioare comiterii faptei, în ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă de omor, că inculpatul nu a acţionat cu vinovăţia cerută de norma de incriminare (intenţie, directă sau indirectă), respectiv nu a urmărit sau acceptat posibilitatea ca prin manevra sa să suprime viaţa părţii civile B.. S-a mai reţinut că nu există niciun mijloc de probă care să ateste, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a urmărit ori a acceptat posibilitatea ca partea civilă să-şi piardă viaţa în urma manevrei efectuate.

În ceea ce priveşte infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, tribunalul a constatat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului A. nu include o acţiune de lovire a părţii civile B. sau un alt act de violenţă care să-i fi produs părţii civile o suferinţă fizică, împingerea victimei cu autoturismul neputând fi considerată lovire, câtă vreme nu există o izbire bruscă şi violentă a corpului victimei, cum nu există niciun un alt act de violenţă, care să fi fost apt a produce suferinţe fizice victimei infracţiunii.

Tot cu referire la tipicitatea infracţiunii, instanţa de fond a reţinut că actele de urmărire penală cât şi probele administrate pe parcursul procesul penal nu au fost în măsură a evidenţia existenţa unei asemenea tulburări efective a ordinii şi liniştii publice. În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, instanţa a constatat că aceasta se săvârşeşte atât cu intenţie directă, cât şi indirectă, culpa, ca formă de vinovăţie, fiind exclusă, astfel că, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului nu este tipică, atât sub aspectul laturii obiective cât şi a celei subiective.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă B..

Prin decizia penală nr. 846/A din data de 30.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a II-a Penală, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 445 din 29 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia I Penală.

A fost desfiinţată, în totalitate, încheierea de şedinţă din data de 10 ianuarie 2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia I Penală şi sentinţa penală nr. 445 din 29 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti – secţia I Penală şi rejudecând:

În temeiul art. 193 alin. (1) din C. pen., cu reţinerea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe.

În temeiul art. 371 din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.

În temeiul art. 38 alin. (2) din C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 9 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă aplicată [1/3 (9 luni)], de 3 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 1 an închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere stabilind, conform art. 92 alin. (1) din C. pen. un termen de încercare de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul urma a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul S.C. Salubrizare de Fapte S.A. Sector 5 sau în cadrul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) din C. pen. şi art. 93 alin. (5) din C. pen., s-a pus în vedere inculpatului că, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, precum şi în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse, respectiv în cazul neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre, se vor aplica dispoziţiile art. 96 din C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu art. 1357 alin. (1) din C. civ., art. 1381 alin. (1) din C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.000 de euro, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A menţinut măsura asiguratorie instituită prin ordonanţa nr. 1657/P/2018 din data de 24 august 2018 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru repararea pagubei produse prin infracţiunea comisă cu privire la bunurile inculpatului A., până la concurenţa sumei de 1.000 euro.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că implicarea inculpatului A. în săvârşirea faptelor de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) din C. pen., este confirmată de probatoriul administrat, cu certitudinea impusă de dispoziţiile art. 103 alin. (2) teza finală şi art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Totodată, curtea a reţinut că reprezintă lovire, în accepţiunea art. 193 alin. (1) din C. pen. şi îndreptarea autoturismului către persoana vătămată, urmată de preluare pe capotă şi apoi împingerea acesteia pe o distanţă de aproximativ 10 metri, pentru ca, în final, persoana vătămată să cadă şi să se sprijine de o altă maşină parcată pe trotuar, apreciind că, în sensul legii penale, şi actul efectuat cu o forţă brutală – acţiunea mecanică de a îndrepta autoturismul către persoana vătămată chiar cu o viteză de maxim 15 km/h, care fără a antrena chiar şi o zi de îngrijire medicală, dar care a avut un asemenea potenţial vătămător. În speţă, victima a opus rezistenţă împingându-se în mâini pe capota motor şi alergând cu spatele tocmai pentru că a cunoscut această potenţialitate pe care a dorit să o evite.

Cu referire la infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din C. pen., instanţa de apel a apreciat că probele administrate în cauză au demonstrat că, prin acţiunea sa, inculpatul a creat starea de pericol prevăzută de norma de incriminare prevăzând că prin tranşarea conflictului în această manieră va tulbura şi ordinea şi liniştea publică şi, chiar dacă nu a urmărit acest lucru, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A..

Totodată, recurentul inculpat a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 577/RC din data de 15 decembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de acesta, împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În esenţă, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi a apreciat că inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (1) din C. pen., iar calea extraordinară de atac formulată vizează o decizie prin care s-a pronunţat o soluţie cu privire la o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, devenind incidente dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., potrivit cărora, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Totodată, prin încheierea din aceeaşi dată, 15 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte, secţia Penală în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A. şi s-a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen.

Urmare pronunţării deciziei nr. 208/2022 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din data de 24.05.2022, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de recurentul A. şi s-a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din C. proc. pen., care exclud atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sunt neconstituţionale, la data de 04 decembrie 2022, inculpatul A. a formulat cerere de revizuire.

Prin decizia penală nr. 134 din data de 15 februarie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva încheierii nr. 577/RC din 15 decembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018.

A fost anulată încheierea atacată şi s-a dispus rejudecarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de recurentul A.. Totodată s-a dispus trimiterea la repartizare aleatorie cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A..

Prin încheierea din data de 27 februarie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a Penală a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii, s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la completul C10, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată, la data de 09 martie 2023.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că aspectele antamate de inculpat prin motivele de recurs în casaţie referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 193 din C. pen., pentru care a fost condamnat, din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Încheierea de admitere în principiu a tranşat motivele referitoare la întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă şi reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă, verificarea existenţei ori a suficienţei probelor pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare, în sensul că acestea nu se încadrează în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Totodată, cu referire la motivele de recurs vizând cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanţa a constatat că susţinerile recurentului referitoare la reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. nu pot face obiectul analizei din perspectiva cazului de casare antemenţionat.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, 09 martie 2023, Înalta Curte a luat concluziile apărătorului ales al recurentului, părţii civile B. şi reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Jurisprudenţa constantă a instanţei supreme a statuat că acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În consecinţă, acest caz de recurs în casaţie permite instanţei de casaţie să analizeze doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casaţie formulată, Înalta Curte constată că starea de fapt reţinută prin decizia recurată, raportat la infracţiunea de lovire sau alte violenţe constă, în esenţă, în aceea că, la data de 02.05.2018, în jurul orei 13:15, în prezenţa mai multor participanţi la trafic (autovehicule care circulau în toate sensurile şi pietoni), în timp ce se deplasa pe str. x, inculpatul A., în calitate de conducător al autoturismului marca C.", cu număr de înmatriculare x, nu i-a acordat prioritate de trecere persoanei vătămate B., în vârstă de 17 ani, care era angajată regulamentar în traversare, pe trecerea de pietoni amenajată înaintea intersecţiei cu str. "11 iunie"- şi, după ce a oprit la o distanţă de aproximativ o jumătate de metru de trecerea de pietoni, aflându-se sub stăpânirea unei puternice emoţii, pricinuită de comportamentul persoanei vătămate B. care s-a poziţionat în faţa autoturismului condus de către inculpat, cu mâinile pe capota-motor, a refuzat să continue traversarea şi s-a manifestat provocator la adresa acestuia, atât prin gesturi cât şi prin cuvinte, în contextul în care în interiorul autoturismului se aflau soţia inculpatului şi fiul acestora, în vârstă de numai 6 săptămâni - a pornit de pe loc, cu intenţia de a suprima viaţa, împingând-o pe persoana vătămată pe carosabil, pe o distanţă de aproximativ un metru, până la limita marcajului rutier, după care a oprit pe trecerea de pietoni şi a demarat din nou, deplasându-se către persoana vătămată, pe care a acroşat-o pe o distanţă de aproximativ 8 metri, în intersecţie, iar apoi a virat la stânga şi a oprit pe banda unu a str. "11 iunie", persoana vătămată fiind nevoită să se sprijine cu ambele mâni de capota-motor şi să atingă carosabilul cu picioarele pentru a-şi păstra echilibrul, tulburând astfel ordinea şi liniştea publică.

Raportându-se la această situaţie de fapt, inculpatul A. a susţinut că, fapta astfel descrisă nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în opinia sa infracţiunea prevăzută de art. 193 din C. pen. neexistând în forma consumată, ci sub forma tentativei care nu este incriminată.

Similar instanţei de apel, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate, elementul material al infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. realizându-se prin acţiunea inculpatului A. de împingere şi apoi de acroşare a părţii civile, folosindu-se de autoturismul la volanul căruia se afla.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din C. pen. lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii de lovire sau alte violenţe se realizează printr-o acţiune, respectiv prin acţiunea de lovire sau alte violenţe, acţiune ce se poate realiza, fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forţă pe care acesta o pune în mişcare. Totodată, în doctrină s-a apreciat că acţiunea se poate exercita fie direct, fie indirect şi poate fi reprezentată prin violenţe fizice sau prin violenţe morale ori constrângeri psihice, care produc o suferinţă fizică sau o leziune.

În doctrină şi practică s-a apreciat că sintagmele "alte violenţe" sau "acte de violenţă", se interpretează şi în sens larg, respectiv "constituie acte de violenţă în sensul legii penale şi actele efectuate fără violenţă, dar care având un potenţial vătămător, victima le-ar fi opus rezistenţă în cazul când ar fi cunoscut această potenţialitate" (V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale C. pen. român, volumul III, ediţia a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003).

Urmarea imediată a infracţiunii constă în producerea unei suferinţe, iar legătura de cauzalitate între lovirea sau violenţele exercitate şi urmarea periculoasă a fost reţinută de instanţa de apel, în urma analizării amplului probatoriu administrat în cauză.

În ceea ce priveşte criticile recurentului inculpat referitoare la întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, respectiv forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea, Înalta Curte apreciază că acesta urmăreşte a se constata absenţa elementului subiectiv al infracţiunii, aspect ce antamează împrejurări cu un pronunţat caracter factual, ce ar contura atitudinea psihică a inculpatului faţă de faptă şi urmările sale şi care sunt circumscrise temeiniciei hotărârii recurate, iar nu legalităţii acesteia.

În acest context, reiterând scopul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că vinovăţia, ca element subiectiv al unei infracţiuni şi, implicit, elementele factuale care au stat la baza reţinerii sale prin decizia recurată nu pot fi cenzurate în recurs în casaţie în baza cazului de casare invocat în speţă ori al vreunui alt caz de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Reevaluarea situaţiei de fapt şi a interpretării date acesteia prin hotărârea definitivă nu pot fi supuse cenzurii Înaltei Curţi în calea extraordinară de atac analizată, deoarece sfera controlului judiciar în această procedură este limitată la anumite chestiuni de drept pe care legiuitorul le-a apreciat esenţiale pentru legalitatea hotărârii definitive şi le-a reglementat ca atare, expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., printre acestea neregăsindu-se şi cerinţele de tipicitate subiectivă ale infracţiunii.

Pentru aceste considerente, constatând neîntemeiate criticile invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de acesta împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a Penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 846/A din data de 30 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2023.

GGC - MM