Revision request partially granted; appeal dismissed as in-kind restitution replaced by compensation under Law No. 165/2013 for encumbered land.

Imobil restituit în natură prin hotărâre judecătorească. Imposibilitatea folosirii terenului potrivit destinaţiei sale. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă din 1865. Modificări succesive ale legilor speciale de reparaţie ivite pe parcursul soluţionării cauzei. Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Cuprins pe materii: Drept civil. Aplicarea legii civile

Index alfabetic: restituire în natură

teren afectat de utilităţi publice

măsuri reparatorii prin echivalent

modificări legislative

aplicarea legii în timp

principiul neretroactivităţii legii noi

Constituţie, art. 15 alin. (2)

C.proc.civ. 1865, art. 322 pct. 5

Legea nr. 165/2013, art. 4, art. 21

Întrucât cadrul legislativ în materia legilor de reparaţie a suferit modificări de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, în anul 2008, prin care s-a dispus, iniţial, restituirea în natură a terenului până la cel al introducerii cererii de revizuire, soluţionată în anul 2019, în sensul anulării în parte a hotărârii de retrocedare, ca urmare a constatării imposibilităţii utilizării imobilului potrivit destinaţiei sale, cererea de despăgubiri se impune a fi soluţionată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi nu la cele ale Legii nr. 247/2005.

Ca atare, momentul pronunţării deciziei din anul 2019 este referinţa ce se impune a fi luată în considerare la stabilirea normelor de drept material aplicabile situaţiei juridice deduse judecăţii, întrucât la acest moment a fost recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, drept examinat efectiv de către instanţa de judecată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac formulate împotriva unei hotărâri care, în prezent, nu mai are caracter definitiv.

Astfel, în lumina celor statuate prin Decizia nr.80/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 4 din Legea nr. 165/2013 şi a considerentelor Deciziei nr. 287/2004 a Curţii Constituţionale în verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor art.11 din Legea nr.10/2001 în raport de prevederile art.15 alin.(2) din Constituţia României, întrucât cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor este pendinte, dosarul de despăgubire nefiind soluţionat definitiv la momentul intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, în sensul că o dispoziţie asupra măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenurile imposibil de restituit în natură nu a fost emisă şi cum legea civilă se aplică pentru viitor situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt incidente raportului juridic litigios.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2328 din 24 noiembrie 2022

1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă la 16.10.2017, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinţei civile nr.1501 din 8.10.2008 pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/3/2006, în sensul anulării acesteia în parte, prin înlăturarea obligaţiei pârâtei Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, de a restitui în natură, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafeţele de teren de 236,81 mp şi de 307,28 mp, identificate în raportul de expertiză întocmit de expertul X., prin punctele A-B-C-E-F-C6-C4-C3 – C2-C1-G4-G2-G1, respectiv C10-C9-C8-C7-G-H-I-JF2-F3-K-L-M, situate în Bucureşti şi obligarea acesteia la plata unei sume, cu titlu de despăgubire, pentru aceste două imobile imposibil de restituit în natură.

Revizuentul a invocat, ca şi situaţie care ar justifica incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.322 alin.1 pct.5 C.proc.civ., adresa comunicată de B. SA prin care s-a menţionat că, pe terenul aflat în municipiul Bucureşti, este amplasat postul de transformare subteran PT 2282, pus în funcţiune la 18.08.1974, care nu poate fi ridicat, acelaşi regim avându-l şi reţelele şi instalaţiile electrice care afectează ambele terenuri, dreptul său de proprietate fiind grav atins în substanţa sa.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr.626 din 16.03.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins excepţia tardivităţii cererii, invocată din oficiu. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire şi a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, ca inadmisibilă. L-a obligat pe revizuent la plata către intimata Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, a sumei de 5.950 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr.344A din 4.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei nr.626/2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată şi a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire. A admis cererea de revizuire şi a anulat în parte sentinţa nr.1501 din 8.10.2008 pronunţată în dosarul nr. x/3/2006 de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte dispoziţia privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeţelor de teren de 236,81 mp şi 307,28 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză realizat de expertul X., cu consecinţa trimiterii la acelaşi tribunal a cauzei pentru rejudecarea parţială, cu privire la aspectele în privinţa cărora a fost anulată sentinţa civilă nr.1501/2008. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

4. Hotărârea Tribunalului Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual

În rejudecare, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr.1289 din 5.10.2021, a admis în parte cererea de revizuire formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, obligându-l pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie pentru acordarea măsurilor compensatorii aferente imobilelor în suprafaţă de 307,28 mp şi de 236,81 mp, situate în Bucureşti. A respins, în rest cererea, ca neîntemeiată, revizuentul fiind obligat să plătească pârâtei Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, suma de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pune în aplicare îndrumările obligatorii ale instanţei de casare, în rejudecare, instanţa de trimitere a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică în specialităţile topografie şi electroenergetică.

A reţinut că, prin adresa emisă de B. la solicitarea instanţei, a fost transmis planul de studiu topografic pentru imobilul din str. X nr.37 şi s-a arătat că postul de transformare subteran PT 2282 a fost pus în funcţiune la 18.08.1974, fiind echipat cu aparataj de construcţie şi reprezentând punctul de plecare pentru două cabluri de tensiune medie către alte două posturi de transformare şi opt cabluri de joasă tensiune, prin intermediul cărora se alimentează cu energie electrică consumatorii de pe străzile X, Y şi Z. S-a mai precizat că aceste aspecte vizează terenul situat pe str. X nr.31-37, inclusiv imobilul situat la nr.35 A-B, coordonatele cadastrale indicate putând fi utilizate pentru a suprapune planurile şi a obţine localizarea imobilului în litigiu.

Prin raportul de expertiză electroenergetică s-a menţionat că toate capacităţile energetice arătate se regăsesc pe amplasament, fiind puse în funcţiune în anul 1974, suprafaţa totală aferentă postului de transformare şi instalaţiilor electrice subterane fiind de 74 mp+91,36 mp, respectiv de 165,36 mp.

Expertul în specialitatea topografie, având în vedere concluziile expertizei electroenergetice, a arătat că parcelele de teren nu au putut fi măsurate, deoarece postul de transformare şi cablurile electrice sunt îngropate, însă a menţionat că parcela 217438 este afectată de suprafeţele S1 şi S2 măsurate de expertul în electroenergetică, suprafaţa neafectată fiind formată din două parcele înguste, cu forme neregulate, fără acces la drumul public. Aceeaşi situaţie a fost identificată şi în privinţa parcelei nr.217439, expertul concluzionând că terenurile în litigiu sunt imposibil de restituit în natură.

În raport de aceste probe administrate, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013, în sensul că, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda, în acest caz, sunt în sensul compensării cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr.10/2001, Legea fondului funciar nr.18/1991 şi Legea nr.1/2000, precum şi măsura compensării prin puncte.

Instanţa a constatat că, situaţiei de fapt a cauzei îi sunt aplicabile dispoziţiile art.4 din Legea nr.165/2013, prin acest act normativ legiuitorul menţinând necesitatea aplicării principiului prevalenţei restituirii în natură, cu posibilitatea acordării măsurilor compensatorii prin puncte, în situaţia terenurilor ocupate.

Coroborând probele administrate în cauză, respectiv concluziile lucrărilor tehnice depuse la dosar de experţii desemnaţi, întemeiate inclusiv pe relaţiile comunicate de B. SA, tribunalul a constatat că ambele terenuri sunt afectate, pe o suprafaţă totală de 165,36 mp, de prezenţa, în subteran, a unui post de transformare şi a unei reţele de cabluri electrice de medie şi joasă tensiune, care deservesc alimentarea cu energie electrică a consumatorilor care locuiesc pe străzile X, Y şi Z.

Desemnat să stabilească prin măsurători dacă suprafeţele de teren în litigiu pot fi restituite în natură, integral sau parţial, expertul în specialitatea topografie a concluzionat, având în vedere atât relaţiile comunicate de B. SA, cât şi analiza tehnică efectuată de expertul electroenergetician, că nu a fost posibilă determinarea suprafeţei libere de teren, însă s-au putut identifica parcelele libere de servituţile legale, ca având formă neregulată şi fiind lipsite de ieşire la calea publică, astfel că o eventuală restituire în natură a terenurilor nu este posibilă.

Reţinând dispoziţiile art.16 din Legea nr.165/2013, cu referire la cele ale art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001 şi ale art.10.3 din H.G. nr.250/2007, constatând că restituirea în natură a celor două imobile nu este posibilă, a admis în parte cererea de revizuire şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilele în suprafaţă de 307,28 mp şi de 236,81 mp, situate în Bucureşti, str. Y nr.31-37.

Considerând că este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de dispoziţiile art.21 din Legea nr.165/2013, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, solicitarea de stabilire a măsurilor compensatorii prin puncte, în lipsa dispoziţiei pe care entitatea învestită de lege a fost obligată să o emită la data rămânerii definitive a hotărârii şi să o înainteze Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, împreună cu întregul dosar administrativ, în vederea eliberării deciziei de compensare prin puncte.

Apreciind că revizuentul s-a aflat în culpă procesuală faţă de pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, pretenţiile în contradictoriu cu această entitate fiind respinse ca neîntemeiate, tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

5. Hotărârea recurată, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr.859A din 31.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei nr.1289/2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, ca tardiv declarat. A respins apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei nr.1289/2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut că cererea de apel vizează modul de soluţionare, de către instanţa de fond, a cererii de despăgubiri, prin raportare la dispoziţiile Legii nr.165/2013, iar nu la valoarea de circulaţie faţă de prevederile legii în vigoare în anul 2008, precum şi modalitatea de rezolvare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

A constatat că revizuentul a solicitat obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, la acordarea despăgubirilor în valoare de 706.881 euro, în raport de valoarea de circulaţie a celor două terenuri în suprafaţă de 308,28 mp şi de 236,81 mp, situate în Bucureşti, str. Y nr.35 A, rezultată din expertizele întocmite în dosarul nr. x/3/2006 şi a arătat că prezentei speţe i se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1864, în raport de data introducerii pe rolul instanţei judecătoreşti a cererii de chemare în judecată iniţiale, 13.08.2002, care a format obiectul dosarului nr. x/2002, înregistrat ulterior, în rejudecare, sub nr. x/3/2006, în care a fost pronunţată sentinţa nr.1501 din 8.10.2007 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a cărei revizuire se solicită, precum şi faţă de data formulării cererii de revizuire, 16.10.2017.

Curtea a reţinut că, deşi cererea iniţială de chemare în judecată a fost formulată în anul 2002, revizuirea a fost admisă în anul 2019, fiind anulată sentinţa în privinţa celor două suprafeţe de teren restituite în natură, cauza fiind trimisă spre rejudecare, pentru soluţionarea fondului cererii.

Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a apreciat că cererii ce vizează terenurile mai sus menţionate nu îi sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr.247/2005, cum a pretins revizuentul, ci cele care erau în vigoare la momentul soluţionării, fiind necesar a se face distincţie în ceea ce priveşte aplicabilitatea legii în timp între normele de procedură şi cele de drept material substanţial.

Pentru stabilirea legii aplicabile situației din speță, curtea a reținut aspectele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr.80/2018, respectiv că, în cauză se pune problema unei situații juridice în curs de constituire - facta pendentia - întrucât dosarul de despăgubire nu a fost soluționat definitiv, prin parcurgerea integrală și a fazei jurisdicționale, astfel că soluţionarea litigiului se face prin raportare la legile în vigoare la momentul judecării litigiului, iar nu la cele anterior în vigoare.

Faptul că în privinţa unei suprafeţe de teren revizuentul a obţinut despăgubiri potrivit prevederilor unei legi ce era în vigoare la acel moment a fost apreciat că nu are relevanţă şi în privinţa celor două suprafeţe de teren ce fuseseră restituite în natură. A apreciat că acestora le este aplicabilă norma de drept substanţial în vigoare la momentul soluţionării, iar, ca urmare a admiterii revizuirii şi anulării parţiale a sentinţei, sunt incidente dispoziţiile legale în vigoare la data judecării, iar nu Legea nr.247/2005.

Curtea a redat aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr.80/2018, prin care s-a reţinut că, în raport de situația juridică aflată în curs de constituire, „norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat” - art.21 alin.6 din Legea nr.165/2013, modificată și completată prin O.U.G. nr.98/2016 – „este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr.165/2013 îl consacră prin dispozițiile art. 4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii.”

Curtea a reţinut că, urmare publicării Legii nr.165/2013 în Monitorul Oficial nr.278 din 17 mai 2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile art.4 din noua lege, conform căruia „dispoziţiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi ”.

Acest aspect a fost apreciat că nu semnifică încălcarea dreptului la proprietate prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece, pe de o parte, în temeiul dispoziţiilor art.21 alin.5 din Legea nr.165 din 17 mai 2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, putând verifica şi întinderea acestui drept, conform celor statuate de Curtea Constituţională, iar, pe de altă parte, tribunalul a reţinut că, în speţă, nu a fost negat dreptul de proprietate validat prin dispoziţia din anul 2006.

A se susţine în prezent că se pot acorda despăgubiri după alte criterii faţă de cele reglementate de lege, înseamnă, pe de o parte, a se ignora o jurisprudenţă stabilă (şi previzibilă), iar pe de altă parte, a nu se ţine cont de o procedură legal reglementată, prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecinţe în planul jurisprudenţei instanţei de contencios european în sensul încălcării art.6 din CEDO). Astfel, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în favoarea uneia jurisprudenţiale, care, tocmai pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate şi uniformitate.

Faţă de aceste considerente, curtea a respins critica referitoare la greşita aplicare a legii.

Motivul de apel privind obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, în raport de lipsa culpei sale procesuale, a fost apreciat ca nefiind fondat.

În argumentare, instanţa de apel a considerat că aceste cheltuieli de judecată nu sunt datorate ca urmare a soluţiei dispuse cu privire la revizuire, ci cu privire la fondul cauzei după trimiterea, spre rejudecare, a cererii.

A reţinut că soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, este temeinică, întrucât, în urma rejudecării parţiale a cauzei, instanţa a constatat că pretenţiile revizuentului formulate în contradictoriu cu această parte sunt nefondate, cererea fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Deşi, încă de la momentul formulării cererii de revizuire revizuentul cunoştea că obligaţia la plata despăgubirilor nu poate să fie stabilită în sarcina pârâtei menţionate, ca urmare a deciziei obligatorii pronunţate în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta a înţeles să formuleze cererea inclusiv împotriva sa, generând costuri procesuale pe care pârâta a fost nevoită să le suporte.

Curtea a reţinut considerentele deciziei nr.2035 din 24.03.2010 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/3/2006, prin care, cu autoritate de lucru judecat a fost admis recursul pârâtei Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, a fost casată sentinţa recurată, fiind desfiinţată, în ceea ce priveşte plata despăgubirilor pentru teren, în limita valorii de 2.686.309 lei. Această soluţie a instanţei supreme a fost întemeiată pe considerentul decizoriu prin care s-a constatat că, „greşit prin decizia recurată s-a dispus obligarea SNSPMS la plata despăgubirilor, deoarece acestea revin Municipiului Bucureşti care a deţinut terenul în numele statului care l-a preluat prin expropriere de la reclamantă — fără plata unei drepte şi prealabile despăgubiri. Aşadar, rezultă că o atare obligaţie revine Municipiului Bucureşti, parte în proces şi nu recurentei - care a emis dispoziţia nr.66/11.022010 de retrocedare a terenului în natură”.

Or, atitudinea culpabilă a revizuentului, prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, rezultă din promovarea unei acţiuni în justiţie împotriva unei părţi care nu are obligaţia de a achita despăgubirile pe care acesta le-a solicitat prin cererea formulată.

Cu privire la împrejurarea că aceste cheltuieli au mai fost solicitate la fond, curtea a reţinut că instanţa de revizuire, ca urmare a respingerii cererii, ca inadmisibilă, a dispus obligarea revizuentului la plata acestora, însă, prin admiterea apelului şi anularea sentinţei, această obligaţie a fost înlăturată. Ca urmare a rejudecării cererii şi a respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta, curtea a apreciat că instanţa trebuia să se pronunţe şi asupra acestei cereri de cheltuieli, neexistând autoritate de lucru judecat.

Având în vedere că valoarea onorariului de avocat a fost stabilit pentru acordarea serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare până la soluţionarea definitivă a cererii de revizuire, curtea a reţinut că afirmaţiile revizuentului referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei, prin acordarea aceloraşi cheltuieli de judecată care au fost solicitate în primul ciclu procesual sunt nejustificate, întrucât onorariul de avocat a fost stabilit pentru serviciile de asistenţă juridică/reprezentare, asigurate până la soluţionarea litigiului generat de apelant, iar onorariul de 5.950 lei nu a fost contestat din perspectiva proporţionalităţii.

6. Recursul

Împotriva deciziei nr.859A/2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs revizuentul A., invocând incidenţa dispoziţiilor art.304 pct.8 şi 9 C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel a realizat o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii şi o aplicare eronată a legii.

Sub un prim aspect, recurentul a criticat decizia instanţei de apel, din perspectiva aplicării în timp a legii care guvernează procesul pendinte.

A arătat recurentul că, deşi cererea de chemare în judecată iniţială a fost formulată în anul 2002, cererea de revizuire a fost admisă prin sentinţa nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, motiv pentru care a solicitat aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor legale care erau în vigoare la momentul pronunţării hotărârii anulate în parte prin efectul revizuirii.

Totodată, a solicitat ca despăgubirile aferente suprafeţelor de teren care nu pot fi restituite în natură să urmeze regimul juridic al despăgubirilor, care era în vigoare la momentul judecăţii iniţiale, în anul 2008.

Recurentul a susţinut că, în mod greşit a reţinut curtea de apel că a cerut aplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii (în anul 2002), întrucât, ceea ce a solicitat a fost aplicarea normelor legale în vigoare la data pronunţării hotărârii care a produs efecte juridice şi a cărei anulare parţială a obţinut-o prin admiterea cererii de revizuire.

A afirmat recurentul că nu sunt incidente dispoziţiile art.4 din Legea nr.165/2013, cererea sa fiind soluţionată definitiv prin sentinţa nr.1501 din 8.10.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Această hotărâre a fost atacată parţial, parcurgând diferite căi de atac, însă, dispoziţiile sale cu privire la restituirea în natură a celor două suprafeţe de teren au rămas definitive şi irevocabile.

Faţă de acest aspect, a apreciat că nu se poate reţine că cererea sa, referitoare la cele două terenuri, este în prezent nesoluţionată, întrucât aceasta a fost rezolvată din punct de vedere jurisdicţional, producând efecte juridice şi fiind pusă în executare.

Contrar constatării curţii cu privire la faptul că situaţia pendinte se subscrie unei situaţii juridice în curs de constituire - facta pendentia - recurentul a susţinut că faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice au fost realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.165/2013, producând efecte juridice anterior acestui moment (facta praeterita). A arătat că litigiul a fost soluţionat definitiv prin admiterea cererii de revizuire, iar prin rejudecarea acesteia nu se poate aplica o lege viitoare, întrucât aceasta ar retroactiva.

Recurentul a criticat argumentele reţinute de curtea de apel în susţinerea ipotezei conform căreia, în cauză, se impune a fi aplicată legea nouă, motivând că instanţa nu a analizat şi interpretat corect situaţia de fapt dedusă judecăţii.

A arătat că a parcurs întreaga procedură administrativă, formulând în termen notificarea prevăzută de Legea nr.10/2001 şi depunând înscrisurile necesare. Având în vedere că autoritatea abilitată de lege să o soluţioneze nu şi-a îndeplinit obligaţia de soluţionare a notificării în termenul legal, recurentul a formulat acţiune în instanţă.

Faţă de această împrejurare, a se dispune parcurgerea unei alte proceduri administrative sub imperiul legii noi echivalează cu un abuz, cu atât mai mult cu cât etapele administrative şi jurisdicţionale au fost epuizate, recurentul făcând dovada drepturilor sale şi a întinderii acestora.

A apreciat că aplicarea legii noi, în speţă, semnifică instabilitate juridică şi lipsă de predictibilitate, aspecte asupra cărora Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunţat, Statul Român fiind sancţionat pentru abuzurile săvârşite din această perspectivă.

Recurentul a arătat că, de la pronunţarea sentinţei nr.1501 din 8.10.2008 de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a fost lipsit de bunul său, deţinut în sensul dispoziţiilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Faţă de argumentele expuse de Curtea Constituţională în decizia nr.210/2014, a susţinut că aplicarea legii civile de la momentul soluţionării litigiului, 8.10.2008, este de natură a întări claritatea şi previzibilitatea noţiunii de legalitate.

Sub un alt aspect, criticile din recurs formulate de recurent s-au referit şi la lipsa culpei sale procesuale faţă de pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, întrucât atragerea acesteia în proces s-a produs ca urmare a formulării cererii de revizuire împotriva unei hotărâri pronunţate într-un dosar în care aceasta a fost parte.

A menţionat recurentul că această pârâtă a fost implicată în procedura derulată în baza Legii nr.10/2001, fiind unitatea deţinătoare a terenurilor, prin sentinţa nr.1501 din 8.]0.2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă stabilindu-i-se calitatea procesuală pasivă şi fiind obligată la restituirea în natură a imobilelor.

Recurentul a arătat că nu a formulat pretenţii băneşti împotriva acestei pârâte, iar cheltuielile de judecată solicitate nu au fost dovedite, înscrisurile depuse fiind echivoce, contractul de asistenţă juridică având număr şi dată diferite faţă de contractul de asistenţă juridică menţionat în documentele de plată ale onorariului de avocat.

Prin motivele suplimentare de recurs depuse la 18.10.2022, recurentul a susţinut că decizia recurată reprezintă o naţionalizare a bunurilor sale fără acordarea despăgubirilor, întrucât a fost deţinătorul unui bun, în sensul art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul său fiind înscris în cartea funciară, fiind plătite şi impozitele aferente perioadei 6 decembrie 2010 – 4 martie 2019.

A apreciat că, în mod greşit instanţele de fond şi apel au dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la emiterea dispoziţiei privind măsuri compensatorii în baza Legii nr.165/2013, întrucât acestea erau obligate să judece cauza în baza dispoziţiilor Legii nr.10/2001 şi ale Codului de procedură civilă de la 1865, conform aspectelor dezlegate prin decizia nr.344A din 4.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care are caracter obligatoriu.

Recurentul a solicitat anularea hotărârii recurate şi a sentinţei nr.1289 din 5.10.2021 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi judecarea litigiului în baza deciziei nr.344A din 4.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi a Legii nr.10/2001, acordarea despăgubirilor solicitate în baza acestui act normativ şi a sentinţei nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, să se constate că este deţinătorul unui bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, că terenurile au fost preluate de stat fără titlu şi că nu se află în culpă procesuală faţă de pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului, reprezentând speze de transport şi onorarii de expert, în cuantum total de 10.000 euro şi 3.950 lei.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 22.09.2022, pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 C.proc.civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând recursul din perspectiva criticilor de nelegalitate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. – în baza cărora urmează a fi analizate criticile recurentului – reglementează ipotezele în care hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În sensul art.304 pct.9 C.proc.civ., aplicarea greşită a legii presupune aplicarea unei norme generale cu nesocotirea existenţei unei norme speciale, a unei norme care nu îşi găseşte incidenţa în speţă sau interpretarea greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.

Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma cazului de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 C.proc.civ., constată că nu pot fi primite motivele de recurs ce vizează modalitatea în care curtea de apel a interpretat principiul aplicării legii în timp la situaţia dedusă judecăţii, prin raportarea soluţionării cererii de despăgubiri la dispoziţiile Legii nr.165/2013, iar nu la regimul juridic al despăgubirilor care era în vigoare la momentul pronunţării sentinţei nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Principiul aplicării legii în timp presupune că legea civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare.

Sediul materiei cu privire la aplicarea normei juridice în timp se află în art.15 alin.2 din Constituţia România, conform căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, fiind inserat şi în art.1 din Codul civil de la 1864, care stipulează că legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.

Reţinând acest cadru de reglementare, precum şi circumstanţele particulare ale cauzei, în prezenta cauză era necesar să se observe succesiunea legilor în timp ivită pe parcursul judecăţii, acest aspect implicând stabilirea actului normativ incident, printr-o analiză raportată la principiul neretroactivităţii legii civile noi şi la principiul aplicării imediate a acesteia.

Exercitând controlul de legalitate asupra deciziei recurate, din perspectiva aplicării acestor considerente teoretice şi a principiilor de drept enunţate, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că cererea de despăgubiri a recurentului se impune a fi soluţionată prin raportare la dispoziţiile Legii nr.165/2013, iar nu la cele ale Legii nr.247/2005, astfel cum a solicitat recurentul.

Litigiul cu privire la care recurentul a promovat cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ., a fost înregistrat, iniţial, pe rolul primei instanţe învestite în anul 2002.

Obiectul cererii deduse astfel judecăţii a vizat acţiunea reclamantei C. - continuată de recurentul A. - prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, str. Y. nr.35 şi acordarea despăgubirilor aferente construcţiei demolate, fiind formulată notificare în baza Legii nr.10/2001.

Această cauză a parcurs două cicluri procesuale (ca urmare a casării sentinţei primei instanţe şi trimiterii spre rejudecare, prin invalidarea, de către curtea de apel, a soluţiei tribunalului de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă), în rejudecare, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/3/2006.

Prin sentinţa nr.1501 din 8.10.2008, pronunţată în dosarul nr. x/3/2006 – obiect al cererii de revizuire formulate de recurent - Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Sănătăţii Publice şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, pârâta fiind obligată să restituie în natură reclamantului suprafeţele de teren de 236,81 mp şi de 307,28 mp, identificate prin raportul de expertiză realizat de expertul X, şi să îi plătească suma de 2.686.309,35 lei, reprezentând despăgubiri pentru terenul nerestituit şi suma de 185.655,16 lei, pentru construcţiile demolate.

Împotriva acestei sentinţe părţile au exercitat căile de atac prevăzute de lege, hotărârea fiind schimbată în parte prin decizia nr.436 din 2.07.2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, prin primarul general, pe capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru construcţiile demolate şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate, pe acest capăt de cerere, cauza fiind trimisă, spre rejudecare tribunalului, în ceea ce priveşte petitul având ca obiect plata contravalorii construcţiilor demolate şi fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Decizia nr.436/2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a fost casată în parte prin decizia nr.2035 din 24.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, sentinţa civilă nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti fiind desfiinţată în parte, în ceea ce priveşte plata despăgubirilor aferente terenului, obligaţia de plată a acestora fiind stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti, despre care s-a reţinut că l-a preluat de la recurent şi l-a deţinut în numele statului.

În rejudecare, prin sentinţa nr.1656 din 5.10.2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să plătească recurentului despăgubiri în valoare de 2.686.309,35 lei, aferente terenului nerestituit, respectiv de 185.655,16 lei, pentru construcţiile demolate.

Cererea de revizuire a sentinţei nr.1501 din 8.10.2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 16.10.2017 şi a vizat anularea în parte a hotărârii, cu privire la obligaţia pârâtei Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în Domeniul Sanitar de a restitui în natură, în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele de teren de 236,81 mp şi de 307,28 mp, identificate în raportul de expertiză întocmit de expertul X, situate în Bucureşti, str. Y nr.31-37 (în prezent nr.35) şi obligării acesteia la plata despăgubirilor aferente acestor suprafeţe de teren imposibil de restituit în natură.

Considerentul care a stat la baza formulării cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ. a constat în relevarea unei situaţii juridice noi a terenurilor în privinţa cărora, prin sentinţa nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură, anume imposibilitatea întrebuinţării acestora potrivit destinaţiei, având în vedere faptul că sunt afectate de reţele de electricitate şi că nu au deschidere la calea publică.

Cererea de revizuire a fost admisă prin decizia nr.344A din 4.03.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, sentinţa nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă fiind anulată în parte, în ceea ce priveşte dispoziţia privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeţelor de teren menţionate, cauza fiind trimisă tribunalului pentru rejudecarea parţială a aspectelor pentru care a fost anulată sentinţa şi pentru a se stabili tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit recurentul în baza Legii nr.10/2001.

În rejudecare, prin sentinţa nr.1289 din 5.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în urma administrării unui probatoriu adecvat şi constatându-se că terenurile nu pot fi restituite în natură, fiind afectate de reţele publice de electricitate, în raport de dispoziţiile art.4 din Legea nr.165/2013, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilele în suprafaţă de 307,28 mp şi de 236,81 mp, situate în Bucureşti, str. Y nr.31-37 (în prezent nr.35 A şi 35B), urmând a fi parcursă, de către recurent, procedura prevăzută de art.21 din actul normativ menţionat. În rest, cererea de revizuire a fost respinsă, ca neîntemeiată, revizuentul fiind obligat să plătească pârâtei Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucureşti suma de 5.950 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Sentinţa a fost menţinută prin decizia nr.859A din 31.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, obiect al recursului pendinte.

Raportând aspectele expuse la criticile invocate în recurs, ce vizează modalitatea interpretării principiului aplicării legii în timp, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului, că, soluţia adoptată de instanţa de apel este corectă.

În esenţă, formularea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art.322 pct.5 C.proc.civ. implică analiza existenţei unor împrejurări (înscrisuri) care, nefiind cunoscute la data soluţionării litigiului, nu au putut fi verificate de instanţa de judecată, iar acest aspect a condus la săvârşirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată şi care este de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţate.

Or, tocmai aceasta este ipoteza incidentă în speţă, hotărârea prin care s-a dispus, iniţial, restituirea în natură a terenurilor solicitate prin acţiunea dedusă judecăţii în anul 2002 fiind anulată în parte, dispunându-se acordarea despăgubirilor aferente, întrucât s-a constatat, ca urmare a administrării unui probatoriu adecvat (expertize, adrese la instituţii abilitate), imposibilitatea retrocedării, pe motiv că nu pot fi utilizate potrivit destinaţiei avute, fiind afectate de reţele electrice subterane şi nefiind prevăzute cu ieşire la calea publică.

Astfel, o dezlegare a fondului cauzei (care a vizat, iniţial, conform acţiunii civile deduse judecăţii în anul 2002 – retrocedarea imobilelor şi, ulterior, potrivit cererii de revizuire - acordarea măsurilor reparatorii în echivalent), a fost pronunţată în anul 2019, prin decizia de casare nr.344A din 4 martie a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin care s-a reţinut, cu efect obligatoriu, conform dispoziţiilor art.315 C.proc.civ., că terenurile sunt afectate de construcţii, trotuar de protecţie, zonă de reţele edilitare şi spaţiu verde şi că nu pot fi restituite în natură, cauza fiind trimisă pentru rejudecarea căii extraordinare de atac în ceea ce priveşte această dispoziţie.

Or, de la momentul promovării acţiunii civile, în anul 2002, până la cel al introducerii cererii de revizuire şi al tranşării chestiunii de drept ce a determinat formularea acesteia prin decizia pronunţată în anul 2019, cadrul legislativ în materia legilor de reparaţie a suferit modificări, ulterior anulării sentinţei civile nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalului Bucureşti intrând în vigoare Legea nr.165/2013, act normativ ce a fost adoptat în scopul eficientizării procesului de restituire sau al acordării despăgubirilor prevăzut în Legea nr.10/2001 şi în Legea nr.247/2005, fiind reglementate termene prin care să se impună unităţilor notificate soluţionarea, pe cât posibil, a sesizărilor în această fază prealabilă, fără a mai fi necesară declanşarea procedurii judiciare.

Ca atare, momentul pronunţării deciziei nr.344A din 4.03.2019 de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă este referinţa ce se impune a fi luată în considerare la stabilirea normelor de drept material aplicabile situaţiei juridice deduse judecăţii, întrucât la acest moment a fost recunoscut dreptul recurentului la despăgubiri pentru terenurile imposibil de restituit în natură, drept examinat efectiv de către instanţa de judecată în urma exercitării unei căi extraordinare de atac formulate de către recurent împotriva unei hotărâri care, în prezent, nu mai are caracter definitiv.

Raţionamentul expus este susţinut de prevederile legale inserate de legiuitor în Legea nr.165/2013, la art.4 stabilindu-se că „Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Cum cererea recurentului de acordare a despăgubirilor este pendinte la acest moment, dosarul de despăgubire nefiind soluţionat definitiv la momentul intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, în sensul că o dispoziţie asupra măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenurile imposibil de restituit în natură nu a fost emisă, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestui act normativ, întrucât legea civilă se aplică pentru viitor, situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare.

În acest sens este corectă referirea curţii de apel la Decizia nr.80/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea art.4 din Legea nr.165/2013, s-a reţinut că, „dată fiind situația juridică aflată în curs de constituire, norma de drept substanțial referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului, prevăzută în textul normativ modificat, este aplicabilă situației juridice aflate în curs de desfășurare, fiind impusă de principiul aplicării imediate a legii civile noi, pe care, de altfel, Legea nr.165/2013 îl consacră prin dispozițiile art.4, fiind, în consecință, aplicabilă legea în forma în vigoare de la data judecării litigiului, și nu cea de la data introducerii acțiunii.”

Cu privire la distincţia dintre situaţii juridice încheiate şi situaţii juridice în curs de desfăşurare (facta praeterita, facta pendentia şi facta futura, ca şi criteriu pentru determinarea limitelor de acţiune în timp a normelor juridice succesive) s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr.287/2004, în verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor art.11 din Legea nr.10/2001 în raport de prevederile art.15 alin.2 din Constituţia României, reţinând că, „legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.”

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, statuând că, „Deși se presupune în general că normele de procedură se aplică tuturor litigiilor pendinte în momentul în care acestea intră în vigoare, nu se întâmplă același lucru cu normele de drept substanțial. Astfel, în vederea garantării respectării principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, acestea din urmă trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situații existente anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect.” (cauza T‑24/07 ThyssenKrupp Stainless AG împotriva Comisiei Comunităților Europene).

Or, reţinând că prin normele reglementate prin art.4 din Legea nr.165/2013 s-a prevăzut în mod expres că acestea se aplică cererilor aflate în curs de soluţionare la data intrării lor în vigoare - facta pendentia - fiind rezolvat, astfel, conflictul de legi de drept substanţial în timp, Înalta Curte nu poate reţine existenţa în cauză a unui abuz de drept sau a unei instabilităţi juridice, astfel cum a susţinut recurentul.

În acest context, nu poate constata nici că recurentul a fost lipsit de bunul său, în înţelesul dispoziţiilor art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât acesta a obţinut o rezolvare favorabilă a cererii de revizuire formulate, iar prin parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr.165/2013 va obţine despăgubirile la care s-a stabilit, irevocabil, că este îndreptăţit, în situaţia particulară a imposibilităţii obiective de restituire a imobilelor în natură.

Înalta Curte nu va reţine nici critica recurentului ce vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, actuală Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate.

În speţă, este de observat că, prin acţiunea iniţială de învestire a instanţei de judecată, formulată de autoarea recurentului în anul 2002 şi continuată de acesta, pretenţiile de restituire în natură a terenurilor preluate abuziv de stat au fost promovate în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.

Ulterior, cu ocazia rejudecării de către Tribunalul Bucureşti a cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual - rejudecare dispusă prin decizia nr.1335A din 20.09.2005 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca urmare a constatării admisibilităţii acţiunii civile formulate în baza Legii nr.10/2001 - la termenul de judecată din 31.05.2006, la solicitarea recurentului, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi a Ministerului Sănătăţii, iar la termenul din 28.06.2006, în aceleaşi condiţii, citarea, în aceeaşi calitate, a pârâtului Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Sănătate (fostă Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar şi actual Institutul Naţional de Management al Serviciilor de Sănătate), deţinătorul imobilului preluat de stat.

Prin încheierea din 21.03.2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins, ce neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii schimbării cadrului procesual, invocată de pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Management în Domeniul Sanitar, reţinând că cererea recurentului privind introducerea acestei părţi în judecată a fost formulată în termenul procedural, ca urmare a solicitării instanţei de a se preciza cadrul procesual şi temeiul de drept.

Dosarul a fost soluţionat în fond prin sentinţa civilă nr.1501 din 8.10.2008 a Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, acţiunea formulată de reclamanta C., continuată de recurent, modificată şi completată, fiind admisă în raport cu pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar.

Ca urmare a soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulate de recurent împotriva acestei sentinţe, prin decizia nr.626 din 16.03.2018 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, recurentul a fost obligat la plata, către pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management Sanitar şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar, a sumei de 5.950 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.344 din 4.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat împotriva deciziei nr.626 din 16.03.2018 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a admis cererea de revizuire şi a dispus anularea în parte a sentinţei civile nr.1501 din 8.10.2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, cu privire la restituirea în natură a imobilelor, a trimis cauza tribunalului pentru rejudecarea parţială asupra acestui aspect, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În rejudecare, după anularea în parte a sentinţei civile nr.1501 din 8.10.2008, prin sentinţa nr.1289 din 5.10.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de recurent în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management. A dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie de acordare a măsurilor compensatorii pentru terenurile preluate abuziv. A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, recurentul fiind obligat la plata către pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar a sumei de 5.950 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă, potrivit art.274 alin.1 C.proc.civ., culpa procesuală a părţii responsabile de declanşarea procesului, aceasta putând fi obligată să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de partea care l-a câștigat.

Astfel, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual, având ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții care a obţinut o soluţie favorabilă în proces.

Faţă de soluţia de admitere în parte a acţiunii recurentului, de vreme ce s-a apreciat că pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar nu poate fi obligată în raportul juridic afirmat în justiţie, iar cheltuielile de judecată efectuate, în valoare de 5.950 lei, au fost dovedite potrivit documentelor fiscale ce se regăsesc la filele 104-106 în dosarul nr. x/3/2017 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în care a fost pronunţată decizia nr.626/2018, apare ca fiind justificată soluţia pronunţată asupra spezelor de judecată.

Soluţia pronunţată este corectă şi din perspectiva faptului că pârâta Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar a figurat ca parte în proces pe toată perioada desfăşurării acestuia, în toate etapele procesuale parcurse, fiind introdusă în cauză de Tribunalul Bucureşti ca urmare a cererii formulate de recurent în acest sens, la termenul din 28.06.2006, prin raportare la calitatea sa de unitate deţinătoare a terenurilor asupra cărora a purtat litigiul.

Or, potrivit principiului disponibilităţii procesului civil, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar pe calea revizuirii nu se poate schimba cadrul juridic dedus judecăţii în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată, potrivit art.326 C.proc.civ., cererea de revizuire judecându-se conform dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

Referitor la motivele suplimentare de recurs invocate prin cererea depusă la 18.10.2022, prin care recurentul a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din perspectiva faptului că decizia recurată reprezintă o naţionalizare fără acordare de despăgubiri, astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii, acestea nu vor fi supuse examinării, întrucât au fost depuse cu nerespectarea termenului legal de motivare prevăzut de art.301 C.proc.civ., în raport cu data comunicării hotărârii recurate, 11.07.2022, iar dispoziţiile art.306 din acelaşi act normativ sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului în termenul legal.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.312 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr.859A din 31.05.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.