Absolute judicial incompatibility after cassation: failure to detect and apply Art. 41 C. proc. civ. when a judge previously ruled on the merits in a prior procedural cycle

Casarea hotărârii primei instanţe. Omisiunea instanţei de apel de analiză a incompatibilităţii absolute a judecătorului fondului după trimiterea spre rejudecare. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: obligaţie de a face

incompatibilitate absolută

alcătuirea instanţei

imparţialitate

dreptul la un proces echitabil

nemotivarea hotărârii judecătoreşti

judecata în fond după casare

limitele casării

C. proc. civ., art. 6 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct. 1, pct. 13, art. 45, art. 53 alin. (2), art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 132 alin. (2), art. 178 alin. (1),

art. 425 alin. (1) lit. b), art. 476 alin. (3), art. 477, art. 479 alin. (2), art. 480 alin. (6),

art. 488 alin. 1 pct. 1, pct. 5, pct. 6, alin. (2), art. 501 alin. (1) - (4)

Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 par. 1

Art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, prevede că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină după trimiterea spre rejudecare.

Art. 41 alin. (1) C. proc. civ. are la bază o prezumţie absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului aflat în situaţiile expres menţionate în cuprinsul textului de lege, menită să asigure lipsa oricărei prejudecăţi a instanţei şi protejarea încrederii în justiţie, prezumţie care funcţionează asupra părţilor din proces, inclusiv reclamanta şi care poate fi invocată de orice parte din proces, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., neregularitatea fiind de natură să atragă nulitatea necondiţionată de vătămare a hotărârii pronunţate, potrivit art. 176 pct. 4 C. proc. civ.

Sintagma „soluţionarea cauzei” trebuie înţeleasă în sensul că judecătorul fie s-a pronunţat asupra fondului raportului litigios, fie a admis o excepţie de fond, cum este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Astfel, judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate absolută nu putea participa la judecată, independent de faptul că nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat pentru motivul prevăzut la art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum prevăd dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., cazul de incompatibilitate absolută, de ordine publică, putând fi invocat în orice stare a pricinii, deci şi direct în calea de atac a pârâţilor.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 381 din 28 februarie 2023

1. Prin cererea înregistrată la data de 26.10.2016, pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2016, în urma disjungerii din dosarul nr. y/3/2016, reclamanta Grupul Industrial A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B., ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii să procedeze la readucerea terenului reclamantei la starea inițială, stabilizarea acestuia prin finalizarea peretelui fundației edificate pe terenul proprietatea sa, sub sancțiunea plății cheltuielilor pe care reclamanta este nevoită să le efectueze pentru readucerea acestuia la starea inițială, precum şi plata către reclamantă a despăgubirilor datorate lipsei de folosință a terenului, în cuantum de 15.915 euro/lună, ce urmează a fi calculate de la data obținerii autorizației de construire din 16.05.2015 și până la data readucerii terenului proprietatea reclamantei la starea inițială.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 195 şi urm. C. proc. civ., art. 630, art. 1349, art. 1379 și art. 1528 C. civ.

În data de 20.02.2017 reclamanta a formulat cerere de repunere în termenul de modificare a cererii inițiale, precum şi cerere modificatoare, prin care a arătat că proprietarii actuali ai terenului în legătură cu care se poartă litigiul sunt C. S.R.L., D. (fostă E.) și F., cerere care a fost anulată la termenul din data de 03.04.2017.

Prin cererea de intervenție principală formulată de către intervenientul G., înregistrată la dosar în data de 10.05.2017, s-a solicitat ca pârâtul să fie obligat ca în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii să efectueze lucrările necesare modificării gardului despărțitor dintre proprietățile acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 3593 din 11 octombrie 2017, prima instanţă a admis excepţia de netimbrare şi a anulat pentru acest motiv cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul G.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B. şi a fost respinsă cererea principală pentru acest motiv.

2. Împotriva încheierii de şedinţă din data de 3 aprilie 2017 şi a sentinţei civile pronunţate în cauză a formulat apel reclamanta Grupul Industrial A. S.A., prin care a solicitat anularea încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de repunere în termenul de modificare a cererii de introducerea în cauză a persoanelor care au calitatea de proprietari şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii cauzei.

Totodată, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate pârâtului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel București, Secţia a V-a civilă sub acelaşi număr.

Prin decizia civilă nr. 1126 din 17 mai 2018, Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a obligat-o la plata sumei de 1.785 lei către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Grupul Industrial A. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate, a încheierii din 03.04.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru continuarea judecării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1698 din 10.10.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casatie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, cu majoritate, s-a admis recursul formulat de reclamantă şi s-au casat atât decizia din apel, cât şi sentința primei instanțe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În ceea ce priveşte limitele rejudecării, instanţa supremă a stabilit că, în rejudecare, instanţa de fond va avea în vedere faptul că dispoziţia de casare este limitată la continuarea procesului în raport de cererea modificatoare, greşit respinsă ca tardivă de prima instanţă.

4.Prin încheierea din 12.10.2020 s-a suspendat judecata cauzei în vederea soluţionării cererii de abţinere a domnului judecător H., care a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu, pronunţată la 26.10.2020.

Prin încheierea din 15.03.2021, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calității procesuale pasive şi a prescripţiei extinctive, invocate de pârâţii D. şi F., şi a lipsei de interes, invocată de pârâta C. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 834/29.03.2021, pronunţată în dosarul nr. x/3/2016, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Grupul Industrial A. S.A., în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., D. (fostă E.) şi F., a obligat pârâţii să readucă terenul reclamantei [situat în București, (…), sector 3] la starea inițială în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a autorizat reclamantei să readucă terenul la starea iniţială pe cheltuiala pârâţilor, în măsura în care aceştia nu se conformează obligaţiei anterioare, a obligat pârâţii să achite reclamantei suma de 90.708,5 euro (echivalent în lei la data plăţii), cu titlu de despăgubiri aferente perioadei 16.06.2015 – 31.03.2017, a respins în rest cererea ca neîntemeiată, a respins cererea pârâţilor privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

5. Împotriva acestei sentinţe, dar şi a încheierilor de la termenele din 12.10.2020, 26.10.2020 și 15.03.2020, pârâții F., D. şi C. SRL au declarat apel, prin care au solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Prin decizia nr. 239 din 10.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2/2021, s-a respins ca inadmisibil apelul declarat împotriva încheierii de la termenul din 26.10.2020.

Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierilor de la termenele din 12.10.2020 şi 15.03.2021 şi împotriva sentinţei civile nr. 834 din 29.032021, pronunţate de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2016.

6. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții C. S.R.L., D. şi F. în temeiul art. 488 alin. (l) pct. l, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

După expunerea situaţiei de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 și 41 C. proc. civ., precum și art. 6 din CEDO, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Potrivit recurenților, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că pârâţii au atacat doar încheierea de ședință din 26.10.2020 prin care a fost respinsă cererea de abținere. În realitate, prin cererea de apel, recurenții-pârâți au invocat în mod neechivoc incompatibilitatea judecătorului fondului, astfel încât nu erau aplicabile prevederile art. 53 alin. (2) C. proc. civ., ci prevederile art. 45 din cod, respectiv neregularitatea privitoare la incompatibilitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a pricinii.

În continuare, recurenții au considerat că instanța de apel s-a referit la o altă situație de fapt decât cea invocată în calea de atac a apelului, pronunțându-se asupra motivelor de apel privind încălcarea dreptului la apărare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenții au precizat că excepția de necompetență materială a fost respinsă ca tardiv formulată de către prima instanță, în al doilea ciclu procesual, cu încălcarea dispozițiilor art. 130, 131 și 132 C. proc. civ. Astfel, recurenții au susținut că în situația în care societatea pârâtă ar fi fost legal citată pentru termenul din 14.09.2020, instanța trebuia să pună în discuție competența acesteia din oficiu. Recurenții au mai considerat că primul termen la care s-ar fi putut invoca excepția de necompetență materială a fost cel din 18.01.2021, în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 249, art. 335, art. 8, art. 10, art. 13 și art. 14 C. proc. civ. S-a mai precizat că instanța de fond a pronunțat hotărârea din cel de-al doilea ciclu procesual exclusiv pe baza probelor administrate în primul ciclu procesual, deși pârâții din al doilea ciclu procesual nu au fost părți în primul ciclu procesual. Astfel, nefiind continuatori ai pârâţilor, nu sunt aplicabile prevederile art. 38 și 39 C. proc. civ.

Mai mult, prin încheierea din data de 15.03.2021, încheiere atacată în mod expres prin cererea de apel, instanța de fond din cel de-al doilea ciclu procesual a respins solicitarea pârâţilor de suplimentare a probatoriului. Astfel, pârâţilor din cel de-al doilea ciclu procesual le-a fost negat în totalitate dreptul de a se apăra și de a proba apărările formulate. Prin urmare, probele pe care se sprijină hotărârea judecătorească din cel de-al doilea ciclu procesual au fost administrate cu încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., toate probele fiind administrate doar în contradictoriu cu pârâţii din primul ciclu procesual.

Au mai arătat recurenții că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât raportul de expertiză în specialitatea topografie și raportul de expertiză evaluatorie nu puteau fi avute în vedere de instanța de apel, fiind întocmite anterior modificării acțiunii. Astfel, puteau fi opozabile recurenților doar actele efectuate ulterior modificării acțiunii.

De asemenea, recurenții au susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 249 C. proc. civ., întrucât revine reclamantei sarcina de a proba faptul că îi este afectat dreptul de a construi.

Recurenții au mai menţionat că motivarea deciziei recurate, prin raportare la cele două rapoarte de expertiză, încalcă și prevederile art. 14 C. proc. civ., întrucât pârâţii nu au avut cum să pună concluzii asupra unor probe care nu le erau opozabile și care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au apreciat că decizia atacată nu este motivată în ceea ce privește criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a societății pârâte.

Instanța de apel, deşi a confirmat că motivarea primei instanțe nu cuprinde vreo mențiune în privința societății pârâte, nu a considerat că o astfel de chestiune juridică ar fi de natură să afecteze nulitatea hotărârii.

Ca atare, instanța de apel, suplinind motivarea primei instanțe, a sugerat că ar fi trebuit dedus logic că argumentele ce au stat la baza respingerii excepției pentru cele două persoane fizice, implicit s-ar fi aplicat și persoanei juridice.

De asemenea, recurenții au susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanța de apel, deşi a reținut că doar o parte din terenul reclamantei este afectat de construcția recurenților, a dispus obligarea pârâţilor la suportarea contravalorii lipsei de folosință pentru întregul teren.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1357 C. civ. și a aplicat greșit aceste dispoziții prin raportare la prevederile art. 555 C. civ.

Recurenții au susţinut că au fost formulate critici în apel privind incidența art. 1357 C. civ., în ceea ce privește elementele răspunderii civile delictuale ce formează conținutul acestui text de lege.

Nu poate fi primit considerentul instanței de apel care a reţinut deopotrivă că sunt aplicabile dispozițiile art. 555 C. civ., dar și cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, sens în care a analizat o parte din elementele acesteia, respectiv legătura de cauzalitate și prejudiciul. Prin urmare, instanța de apel a procedat la o aplicare greșită a art. 555 C. civ., raportat la art. 1357 C. civ.

Din această analiză greșită, apreciază recurenții că derivă în continuare raționamentul complet străin de răspunderea civilă delictuală, implicit şi respingerea apărărilor legate de prevederile Legii nr. 50/1991.

Instanța de apel a încălcat şi dispozițiile art. 9 C. proc. civ., raportându-se la o altă situație juridică decât cea învederată prin acțiune, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu era indicată construcția ca element care ar împiedica reclamanta să demareze lucrările de construire, cum eronat a reținut instanța de apel, ci așa-zisa vătămare era cauzată de terenul instabil. Mai mult, recurenții au precizat că nu există şi nici nu este motivată condiția legăturii de cauzalitate în privința „limitării dreptului intimatei", ci instanța de apel s-a rezumat doar la a face trimitere la o presupusă prezumție, respectiv "simpla existență".

Au mai arătat recurenții că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1357 C. civ. și a aplicat greşit prevederile art. 2528 alin. (1), raportat la art. 2517 C. civ.

Potrivit recurenţilor, se impune ca cel păgubit să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege, astfel încât, în caz contrar, să opereze prezumția de culpă de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei a celui chemat să răspundă de ea. Prin urmare, prejudiciul a fost produs în anul 2008, iar faptul că reclamanta a stat în pasivitate 8 ani nu poate fi imputat pârâților.

Astfel, art. 2528 alin. (1) C. civ. trebuia raportat la art. 2517 C. civ., care reglementează termenul general de prescripție, în sensul de a se asigura o predictibilitate și un echilibru al raporturilor juridice într-un termen rezonabil, respectiv acela de 3 ani. Prin urmare, respingând excepția tardivității și apreciind cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a aplicat prevederile amintite contrar spiritului în care acestea au fost edictate, creând astfel o posibilitate a proprietarilor să stea în pasivitate și să neglijeze imobilele ani și ani de zile.

Prin întâmpinarea depusă la 01.07.2022, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 25.07.2022, recurenții au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică la data de 07.02.2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte va proceda la analiza cu prioritate a criticilor formulate de recurenţi care privesc încălcarea de către instanţa de apel a regulilor privind stabilirea limitelor învestirii şi a competenței instanţei, alcătuirea acesteia, precum şi motivarea hotărârii judecătoreşti, constatându-se că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, în sensul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Autorii recursului susţin incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., privind încălcarea competenței de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, motiv ce va fi reîncadrat, din oficiu, în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că excepția necompetenței materiale a fost respinsă ca tardivă, criticile privind, de fapt, aplicarea greşită a regulilor de procedură privind invocarea excepției.

Având în vedere considerentele deciziei nr. 31/2019, pronunţate în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 19 februarie 2020, referitoare la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, Înalta Curte reţine că una din inovațiile noului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea finalitate practică principiului accelerării judecății, reglementat prin art. 6 alin. (1) C. proc. civ., o reprezintă stabilirea limitei temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața instanței, adică termenul la care părțile legal citate pot pune și concluzii, deci pricina nu se amână pentru un motiv care să implice imposibilitatea unor dezbateri contradictorii.

Înalta Curte nu poate, însă, efectua un control judiciar eficient, astfel cum pretind recurenţii, în absenţa unor considerente ale instanţei de apel prin care să fie analizată în cadrul apelului aplicarea în cauză a dispoziţiilor incidente ale art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa fondului.

Prin hotărârea recurată nu s-a răspuns criticilor formulate, care nu se rezumau nicidecum doar la încălcarea dreptului de apărare analizată, raţiunile respingerii acestui motiv de apel neputând fi regăsite în cuprinsul considerentelor.

Înalta Curte mai reţine şi că prin cererea de apel a fost indicată o altă încheiere din 12 octombrie 2020, ca obiect al căii de atac şi reper al modului defectuos în care prima instanţă a dezlegat aspectul invocării, în limitele legale, a excepției necompetenței materiale, în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi limitele procesului în calea de atac sunt determinate prin cererea de apel şi apărările părţilor, instanţa având de soluţionat o cerere de apel redactată confuz, avea obligaţia de a lămuri în mod corespunzător aspectele esenţiale privind obiectul căii de atac, în privinţa încheierii premergătoare apelate, precum şi privind stabilirea limitelor învestirii prin criticile formulate, în sensul determinării sensului exact al acestora.

Instanţa de apel s-a considerat în mod corect învestită cu analiza legalităţii soluţiei de respingere ca tardivă a excepției necompetenței materiale, dispuse prin încheierea tribunalului din 18 ianuarie 2021 şi nu prin încheierea din 12 octombrie 2020 la care, de altfel, nu se face nicio referire prin considerentele hotărârii recurate.

Înalta Curte formulează, însă, observația că încheierea din 18 ianuarie 2021 nu este menţionată şi în dispozitivul hotărârii recurate, deşi între considerente şi dispozitiv trebuie să existe o deplină concordanţă sub aspectul rezolvărilor date cererilor formulate şi cu privire la obiectul căii de atac.

Recurenţii invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind situaţia în care instanţa nu a fost alcătuită cu respectarea normelor legale. Astfel, se susţine nelegalitatea hotărârii recurate prin care nu s-a reţinut alcătuirea greşită a primei instanţe, deşi la judecată a participat un judecător incompatibil absolut, ceea ce atrăgea incidenţa art. 480 alin. (6) C. proc. civ. privind soluţionarea căii de atac.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește incompatibilitatea absolută prevăzută de art. 41 C. proc. civ., aceasta poate fi valorificată în recurs, potrivit 488 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acesteia, ipoteză care se regăseşte în cauză.

Înalta Curte reţine că, deşi în virtutea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele căii de atac, aceasta a apreciat în mod greşit că se refereau exclusiv la nelegalitatea încheierii prin care s-a respins declaraţia de abţinere formulată de judecătorul fondului, soluţie pronunţată, de altfel, de un alt complet.

Prin cererea de apel potrivit art. 476 alin. (3) C. proc. civ., pârâţii au invocat nulitatea hotărârii de primă instanţă pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune soluţionarea cauzei de către o instanţă imparţială. Imparţialitatea judecătorului implică absenţa oricărei păreri preconcepute cu privire la aspectele deduse judecății în litigiul dintre părţi cu care este sesizat spre soluţionare.

Instanţa de apel a fost învestită, prin cererea de apel, într-un mod lipsit de echivoc, să cenzureze atât încheierea din 15 martie 2021, prin care au fost soluţionate excepțiile ridicate de părţi, cât şi sentinţa, şi să procedeze la remedierea încălcării acestei garanţii procedurale fundamentale, întrucât au fost pronunţate de un judecător aflat în situaţie de incompatibilitate.

Înalta Curte constată că, stabilind greşit limitele învestirii, instanţa de apel a omis criticile prin care apelanţii au dedus judecăţii, pe de o parte faptul că prin compunerea instanţei fondului în al doilea ciclu procesual, după pronunţarea primei sentinţe, nu s-au oferit suficiente garanţii pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitate şi, pe de altă parte, modul de soluţionare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive prin încheierea din 15 martie 2021 (pronunţată după respingerea declaraţiei de abţinere la 26 octombrie 2020), prin care s-a demonstrat prejudecata personală în cauză.

Instanţei de apel îi revenea sarcina de a analiza actele dosarului, pentru a se verifica dacă prima instanţă a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, respectiv dacă judecătorul fondului se afla în una dintre ipotezele prevăzute de lege care îl opreau să facă parte din complet, în raport cu criticile formulate prin cererea de apel, cărora trebuia să le dea calificarea juridică corespunzătoare.

Evaluarea incompatibilităţii trebuie să excludă orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului, aşa cum este văzută de un observator obiectiv, cum se reţine prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 24/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 144 din 11 februarie 2021.

Înalta Curte formulează observaţia că prin considerentele alocate încheierii din 15 martie 2021, prin care tribunalul a respins excepția lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a reţinut că „opinia primei instanţe a fost deja exprimată în încheierea apelată şi în sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual”.

Instanţa de apel a confirmat astfel susţinerile pârâţilor-apelanţi că judecătorul fondului s-a aflat în situaţia de a reevalua indirect o chestiune de fond asupra căreia şi-a exprimat punctul de vedere prin propria hotărâre pronunţată în aceeaşi cauză.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu şi-a continuat analiza asupra motivului de apel referitor la încălcarea principiului imparţialităţii şi incidenţa unuia dintre cazurile de incompatibilitate, pentru a se putea da efect acestor constatări, prin soluţia pronunţată asupra căii de atac, singurele considerente dedicate motivului de apel cuprinzând concluzia inadmisibilităţii atacării cu apel a încheierii de respingere a declaraţiei de abţinere.

Recurenţii susţin şi că instanţa de apel nu a dat calificarea juridică exactă motivului de apel, care se referea la incidenţa incompatibilităţii absolute a judecătorului fondului după trimiterea spre rejudecare.

Înalta Curte reţine că faptele şi actele deduse judecăţii trebuie să primească din partea instanţei sesizate calificarea, atunci când nu li se conferă încadrarea în drept de către părţi, operaţiune subsumată disponibilităţii procesuale.

În măsura în care formulările din cuprinsul cererii de apel ar fi fost apreciate ca neclare, instanţei de apel îi revenea obligaţia, în baza rolului activ, de a cere să se facă precizările necesare în legătură cu temeiurile juridice, în vederea identificării corecte a motivelor de drept care determinau cadrul procesual al judecăţii.

Prin alin. (1) al art. 22 C. proc. civ. se stabileşte în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecăţii.

Nici din conţinutul cererii de apel, prin care se susţine încălcarea principiului imparţialităţii de către judecătorul fondului după trimiterea spre rejudecare şi nici din concluziile formulate nu rezultă că apelanţii ar fi limitat cadrul judecăţii instanţei de apel la incidenţa cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ., analizate prin încheierea din 26 octombrie 2020, care, de altfel, a fost atacată separat cu apel.

Dimpotrivă, în cuprinsul cererii de apel se face trimitere la jurisprudenţa relevantă în cauză şi sunt reproduse în extenso, în argumentarea nesocotirii principiului imparţialităţii de către prima instanţă, considerentele unei hotărâri pronunţate de curtea de apel prin care s-a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 24 alin. (1) din vechiul C. proc civ. privind incompatibilitatea absolută, dispoziţii ce se regăsesc în art. 41 alin. (1) din actualul C. proc civ.

Art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în forma incidentă cauzei, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, prevede că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza, nu poate judeca aceeaşi pricină după trimiterea spre rejudecare.

Art. 41 alin. (1) C. proc. civ. are la bază o prezumţie absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului aflat în situaţiile expres menţionate în cuprinsul textului de lege, menită să asigure lipsa oricărei prejudecăţi a instanţei şi protejarea încrederii în justiţie, prezumţie care funcţionează asupra părţilor din proces, inclusiv reclamanta şi care poate fi invocată de orice parte din proces, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., neregularitatea fiind de natură să atragă nulitatea necondiţionată de vătămare a hotărârii pronunţate, potrivit art. 176 pct. 4 C. proc. civ.

Pârâţii au susţinut, prin cererea de apel, că judecătorul fondului s-a pronunţat prin admiterea excepției lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii asupra elementelor raportului juridic dedus judecăţii, în legătură cu titularii obligaţiilor corelative pretinsului drept subiectiv de reparaţie al reclamantei, analiza efectuată prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual nefiind limitată doar la cadrul procesual pasiv trasat iniţial, înainte de modificările aduse cererii de chemare în judecată.

Casarea hotărârii primei instanţe de către instanţa supremă, pentru cazul de nulitate legat de greşita respingere ca tardivă a modificării acţiunii, a condus la reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni în legătură cu care judecătorul fondului se pronunţase şi în ciclul procesual anterior, privind una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile formulate de reclamantă, respectiv subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reţine că jurisprudenţa a interpretat dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, sintagma „soluţionarea cauzei” trebuie înţeleasă în sensul că judecătorul fie s-a pronunţat asupra fondului raportului litigios, fie a admis o excepţie de fond, cum este şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin urmare, sunt întemeiate susţinerile recurenţilor că instanţa de apel nu a procedat la decelarea şi calificarea corespunzătoare a conţinutului criticilor formulate de părţi prin cererea de apel care se refereau la incidenţa unui caz de incompatibilitate absolută.

Instanţa care a pronunţat încheierea apelată din data de 26 octombrie 2020, de respingere a declaraţiei de abţinere, nu a fost învestită şi nu s-a pronunţat decât asupra cazurilor de incompatibilitate relativă prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., nu şi asupra incidenţei incompatibilităţii absolute a judecătorului fondului.

Această soluţie, într-adevăr, nu este supusă controlului judiciar, în considerarea dispoziţiilor art. 53 alin. (2) C. proc. civ., sens în care urmează a fi menţinută soluţia de inadmisibilitate a căii de atac pronunţată prin hotărârea recurată.

Înalta Curte reţine că, întrucât judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate nu poate participa la judecată, independent de faptul că nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat pentru motivul prevăzut la art. 41 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum prevăd dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., cazul de incompatibilitate absolută, de ordine publică, putea fi invocat în orice stare a pricinii, deci şi direct în calea de atac a pârâților.

În continuarea criticilor expuse anterior, în cadrul motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii mai arată că, sesizat în al doilea ciclu procesual cu soluţionarea excepției lipsei calităţii procesuale pasive, judecătorul fondului a motivat respingerea acesteia exclusiv prin trimiterea formală la considerentele primei sale sentinţe, pronunţate în cadrul aceluiaşi proces, considerente validate în mod greşit de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum este impusă de exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune cu necesitate motivarea măsurii de înlăturare a excepţiilor invocate în combaterea pretenţiilor cu care a fost învestit prin acţiune, prin analiza argumentelor şi apărărilor formulate, în cadrul procesului, de părţile în litigiu.

Asigurarea garanţiei dreptului la un proces echitabil la care se referă art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului presupune o analiză de către judecătorul cauzei a susţinerilor părţilor formulate prin intermediul căilor de atac şi nu reproducerea integrală a hotărârilor anterioare ori preluarea necenzurată a conţinutului tuturor actelor procesuale depuse de părţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că „noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt, fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel, să fi examinat, totuşi, în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior” (hotărârea Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Motivarea soluţiei exclusiv prin trimiterea la considerentele sentinţei pronunţate într-un cadru procesual anterior, din care nu făceau parte pârâţii, cu concluzia că argumentele acestora nu au fost analizate şi fără nicio referire la societatea pârâtă introdusă în cauză prin modificarea acţiunii ce în acest context procesual nu putea fi asimilată unei simple omisiuni, în sensul art. 442 C. proc. civ., reprezintă o nesocotire a obligaţiilor de examinare şi de formulare a unui răspuns argumentat al instanţei, constituind o încălcare flagrantă a cerinţelor legale privind motivarea hotărârii judecătoreşti.

De asemenea, recurenţii susţin că admiterea acţiunii s-ar fi întemeiat pe probe validate în mod greşit de instanţele fondului. Acest motiv de recurs va fi analizat exclusiv în legătură cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., privind efectele primei decizii de casare şi regulile de procedură aplicabile după trimiterea spre rejudecare.

Înalta Curte reţine că după casarea atât a hotărârii recurate, cât şi a hotărârii primei instanţe, a urmat o altă judecată constând în rejudecarea pricinii în fond, supusă regulilor aplicabile judecăţii în fond, în primă instanţă.

Judecata în fond după casare era ţinută de limitele casării, în temeiul art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de rejudecare fiind obligată să ţină seama şi de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

În speţă, hotărârea primei instanţe a fost casată pentru nerespectarea regulilor de procedură, art. 501 alin. (2) C. proc. civ. statuând că judecata reîncepe de la actul de procedură anulat, ca atare nefiind cazul refacerii actelor de procedură anterioare actului anulat.

Cu toate acestea, starea de fapt a procesului urmând a fi stabilită de către instanţa de fond la care a fost trimisă cauza spre rejudecare, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 501 alin. (4) C. proc. civ. incidente stabilesc că, în cazul rejudecării după casare, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, potrivit regulilor aplicabile la judecata în primă instanţă ori după caz la judecata în apel, care trebuie să acţioneze ca instanţă de fond şi să încuviinţeze administrarea probelor cerute de părţi care sunt legale, pertinente şi concludente.

În contextul procesual schimbat al cauzei, în al doilea ciclu procesual, după casarea dispusă de instanţa supremă şi reluarea judecăţii în contradictoriu cu pârâţii, instanţa era ţinută de respectarea principiului care guvernează procesul prevăzut de art. 22 C. proc. civ., revenindu-i rolul de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor posibilitatea de a formula obiecţiuni în legătură cu forţa probantă a rapoartelor de expertiză administrate în etapa procesuală anterioară.

Prin decizia de casare s-a dispus continuarea procesului doar în limitele cererii modificatoare a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pârâţii (recurenţii în cauză) beneficiau de toate drepturile şi garanţiile prevăzute de lege în legătură cu exercitarea dreptului de apărare şi de respectare a principiilor procesuale care formează conţinutul dreptului la un proces echitabil, ce includ dreptul de a contesta, în condiţiile legii, mijloacele de probă de care înţelege să se folosească partea adversă.

Înalta Curte reţine că, deşi instanţa de apel concluzionează, după o motivare sumară, că nu a fost încălcat dreptul de apărare al pârâţilor în ceea ce privește administrarea probelor la prima instanţă, învestită fiind cu motivul legat de inadmisibilitatea probelor nu îl analizează, în sensul de a se pronunţa dacă rapoartele de expertiză administrate într-un cadru procesual din care pârâţii nu au făcut parte aveau forţă probantă şi nici dacă impedimentul legal invocat de apelanţi era sau nu de natură să conducă la vreun fine de neprimire, analiza instanţei de apel fiind incompletă.

Înalta Curte reţine că, de altfel, probele administrate la prima instanţă, pe care s-a întemeiat soluţia de admitere a acţiunii reclamantei, deci câştigate cauzei şi contestate prin cererea de apel, nu se puteau înscrie în categoria probelor „noi”, astfel încât, în conformitate cu regula specială instituită prin dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., subsecvent, instanţa de apel era învestită să se pronunţe asupra refacerii ori completării acestora, în măsura în care erau necesare pentru soluţionarea cauzei.

Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 8 mai 2006), „dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt, într-adevăr, auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat, prevederile convenţiei impunând instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor, pentru a le aprecia pertinente”.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată, apare ca esenţială.

Astfel, sunt fondate criticile recurenţilor, analiza motivului de apel impunându-se cu necesitate, întrucât pronunţarea asupra criticilor de netemeinicie din cuprinsul căii de atac devolutive presupunea o cenzurare a hotărârii primei instanţe prin raportare la stabilirea situației de fapt, în baza probelor administrate în dosar.

Pentru considerentele expuse, nemaifiind utilă analiza celorlalte motive de recurs, Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ. a admis recursul declarat de pârâte, a casat decizia atacată în parte şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, fiind menţinută soluţia privind respingerea ca inadmisibil a apelului împotriva încheierii din 26 octombrie 2020. De asemenea, instanţa de apel urmează a avea în vedere în rejudecare dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., precum şi cererile formulate privind acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 451 alin. (1) C. proc. civ. care, urmare a soluţiei pronunţate, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.