Road usage tariff: classification as contractual budgetary claim and application of the three-year general statute of limitations

A.Natura creanţei rezultate dintr-un contract de utilizare a zonei unui drum judeţean. Termenul general de prescripție

B.Aplicarea legii în timp. Principiul neretroactivității legii civile

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive/Drept comercial. Codul civil. Aplicarea legii civile

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Contract de utilizare a zonei unui drum judeţean

Tarif pentru utilizare şi acces în zona drumului public

Creanţă bugetară

Termen general de prescripţie

Aplicarea legii în timp

Principiul neretroactivităţii legii noi

C. civ., art. 6 alin. (2), (5), (6), art. 1169, art. 2517

Legea nr. 207/2015, art. 2 alin. (4), art. 4 alin. (1), art. 93 alin. (2), art. 110

O.G. nr. 43/1997, art. 46 alin. (2) lit. b), alin. (9), art. 47 alin. (4), (7) lit. b)

Legea nr. 189/2019

Legea nr. 571/2003, art. 282

Legea nr. 273/2006, art. 30

A.Tariful pentru utilizare şi acces în zona drumului judeţean, datorat administratorului drumului public, reprezintă o taxă instituită prin lege, potrivit art. 47 alin. (7) din O.G. nr. 43/1997, destinaţia sumelor încasate cu acest titlu reprezentând venituri la dispoziţia administratorului, pentru administrarea, exploatarea, întreţinerea, repararea şi modernizarea drumurilor publice.

Sumele pretinse de administratorul drumului judeţean cu titlu de tarif pentru utilizarea şi accesul în zona drumului judeţean nu pot fi asimilate creanţelor fiscale, întrucât, în condiţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, rezultă din raporturi juridice contractuale, în condiţiile inexistenţei unui text de lege care să definească drept fiscală o creanţă cuvenită bugetului autorităţii publice locale, aceasta neputând fi calificată ca atare.

Prin urmare, este evident că prin acţiunea formulată administratorul drumului a urmărit realizarea unei creanţe bugetare rezultată din raporturi juridice contractuale, în demersul său de a obţine o hotărâre judecătorească care să reprezinte titlu executoriu.

Astfel, în condiţiile în care prin acţiune se urmăreşte valorificarea în justiţie a unui drept patrimonial de creanţă (creanţă bugetară), pentru care nu există un termen de prescripţie special, în mod corect instanţa de apel a aplicat termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

B. Contractul de utilizare a zonei unui drum judeţean este un contract cu conţinut complet predeterminat legal de prevederile art. 46 alin. (9) din O.G. nr. 43/1997 raportat la art. 47 alin. (4) şi alin. (7) lit. b) din acelaşi act normativ, şi, prin urmare, chiar dacă părţile au încheiat un act juridic (un contract), acesta nu se fundamentează pe conceptul autonomiei de voinţă a părţilor, voinţa acestora fiind erodată de necesitatea respectării normelor imperative, precum şi de intervenţia directă a legiuitorului asupra conţinutului şi existenţei convenţiei în numele ordinii publice.

Atunci când legiuitorul stabileşte că o persoană nu mai datorează un anumit tip de taxă către bugetul autorității publice locale, este evident că se naşte un raport juridic nou între creditorul bugetar şi contribuabil, guvernat de o normă imperativă. Prin urmare, contractul încheiat anterior de părţi, exclusiv în scopul colectării acelei taxe, respectiv a tarifului pentru utilizare şi acces în zona drumului judeţean, încetează de drept, prin efectul intrării în vigoare a legii noi, fiind incidentă regula aplicării imediate a legii noi, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (5) C. civ.

Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 189/2019 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, instanţa de apel nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii noi, întrucât legea nouă a modificat o stare de drept născută anterior, însă numai pentru viitor.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 152 din 31 ianuarie 2023

Notă: În decizie au fost avute în vedere dispoziţiile O.G. nr. 43/1997 în vigoare la data încheierii contractului.

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/83/2020, la data de 23 octombrie 2020, pe rolul Tribunalului Satu-Mare, reclamantul Judeţul Satu Mare - Consiliul Judeţean Satu Mare a chemat în judecată pe pârâta Societatea A. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 24.351,28 lei, reprezentând tarif pentru ocuparea drumului județean, aferent perioadei 2014 – 2019, la plata sumei de 2423,89 lei, cu titlu de penalități de întârziere, calculate până la 1 august 2020 şi în continuare până la data achitării efective a debitului principal, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare (0,02% pe zi de întârziere), calculată începând cu data de 1 ianuarie 2015 şi până la data plăţii debitului principal.

Pârâta, prin întâmpinare, a invocat, în principal, nulitatea absolută a contractului de utilizare a zonei drumului judeţean nr. (....) din 1 septembrie 2014 şi, în subsidiar, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa nr. 32 din 16 martie 2021, Tribunalul Satu-Mare a respins apărarea vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de utilizare a zonei drumului judeţean şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 24.351,21 lei, reprezentând tarif pentru ocuparea drumului judeţean, pentru perioada 2014 - 2019 şi în continuare, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 2423,89 lei, aferente debitului principal şi calculate până la data de 1 august 2020, precum şi în continuare până la achitarea debitului principal şi la plata dobânzii legale penalizatoare de 0,02% pe zi de întârziere, de la data de 1 ianuarie 2015 şi până la plata integrală a debitului principal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Societatea A. S.R.L., înregistrat la data de 23 decembrie 2021 pe rolul Curţii de Apel Oradea.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 150 din 26 mai 2022, a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat sentinţa nr. 32 din 16 martie 2021, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 22 octombrie 2017.

A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului tarif pentru utilizarea drumului judeţean D.J. 193C, aferent perioadei 22 octombrie 2017 - 28 octombrie 2019, precum şi penalităţi de întârziere aferente acestei sume, calculate potrivit art. 4.3 din contractul nr. 17275 din 1 septembrie 2014.

A respins pretenţiile solicitate de reclamantă pentru perioada ulterioară datei de 28 octombrie 2019.

Împotriva deciziei nr. 150 din 26 mai 2022, în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul Judeţul Satu Mare - Consiliul Judeţean Satu Mare, cât şi pârâta Societatea A. S.R.L., recursuri înregistrate la data de 5 august 2022 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Reclamantul-recurent a criticat decizia atacată sub aspectul nelegalităţii pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în ce priveşte soluţia de respingere a unei părţi din pretenţii, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.].

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susţinut că soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe o analiză sumară a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fără a verifica incidenţa normelor speciale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, tariful de utilizare a zonei drumului judeţean nu este rezultatul acordului de voinţă al părţilor contractante, ci a fost instituit prin prevederile art. 47 alin. (4) şi (7) lit. b) din O.G. nr. 43/1997, în forma în vigoare la data perfectării contractului şi prin Anexa nr. 6 la Ordinul Departamentului pentru Infrastructură şi Investiţii Străine nr. 290/2013, precum şi prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În aplicarea acestor prevederi legale, a fost adoptată Hotărârea nr. 16/2014 a Consiliului Judeţean Satu-Mare nr. 16/2014, privind aprobarea tarifelor pentru ocuparea zonei drumurilor de interes judeţean şi a excepţiilor de la plata acestora pe anul 2014.

A mai arătat recurentul-reclamant că tariful care face obiectul contractului reprezintă o taxă specială pe care consiliul judeţean o poate adopta, în temeiul art. 27 şi art. 30 din Legea nr. 273/2006, coroborate cu art. 248 lit. h) şi art. 282 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în vigoare la momentul adoptării hotărârii).

Totodată, conţinutul contractului de utilizare a zonei drumului judeţean este complet predeterminat prin acte ale autorităţilor publice locale, tarifele încasate nu au semnificaţia juridică a unui preţ comercial, ci au fost stabilite unilateral de către autoritatea publică, în exercitarea obligației legale, instituite prin art. 46 alin. (9) din O.G. nr. 43/1997, sumele încasate au o destinaţie legală precisă, prevăzută de art. 47 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că sumele pretinse prin acţiune reprezintă creanţe fiscale.

Ca atare, în mod nelegal, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 2517 C. civ., ce instituie termenul de prescripție de 3 ani, de vreme ce erau incidente dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 207/2015, ce reglementează un termen de prescripţie special, respectiv de 5 ani.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel, care a statuat că reclamanta nu justifică niciun temei pentru perceperea tarifului ulterior datei de 28 octombrie 2019, data modificării prevederilor art. 46 alin. (9) teza a II-a din O.G. nr. 43/1997 prin Legea nr. 189/2019. Prin această modificare a textului de lege s-a stipulat că persoanele fizice şi juridice care utilizează zona drumului public exclusiv pentru acces la proprietăţi nu sunt obligaţi la plata tarifelor pentru utilizare şi acces.

Recurentul-reclamant a susţinut că s-a conformat acestei modificări legislative, adoptând în acest sens Hotărârea nr. 138/2020, unde în Anexa nr. 9A pct. II a stipulat această excepţie de la plata tarifului pentru ocuparea zonei drumurilor judeţene. Însă apreciază că această excepţie este aplicabilă doar contractelor încheiate ulterior modificării legii, nu şi celor anterioare.

Procedând în sens contrar, apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 6 alin. (2), (5) şi (6) C. civ., din care rezultă că în privința contractelor sunt exclusiv aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii lor.

În consecinţă, pârâta este obligată, în opinia recurentului, să plătească tariful în discuţie şi ulterior modificării legislative, pe întreaga durată a rămânerii în vigoare a contractului perfectat de părţi. Prin limitarea perioadei pentru care pârâta datorează tariful de utilizare a drumului, apreciază că instanţa a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., intervenind nepermis în acordul de voinţă al părţilor.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârâtă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului principal, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală, atât sub aspectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi sub aspectul limitării obligării la plata tarifului până la data modificării legii care l-a instituit.

Pe calea recursului incident, pârâta a solicitat să se constate ca hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că a uzat de prevederile art. 9 pct. 10 din contract, potrivit cărora contractul de utilizare a zonei drumului putea fi reziliat la cererea utilizatorului, notificând în acest sens administratorul drumului în două rânduri. La cea de-a doua notificare de denunţare a convenţiei reclamantul nu a formulat opoziţie.

A mai susţinut că notificările de care se prevalează reclamantul nu au fost recepţionate de către societatea pârâtă, precum şi faptul că nu poate fi obligat la plata unor debite nedovedite. Apreciază că reclamantul avea obligaţia de a dovedi pretenţiile cu înscrisuri contabile (bilanţuri, balanţe, fişe de cont, etc.).

Pasivitatea manifestată de instituţia publică o perioadă extrem de lungă şi nedovedirea sumelor solicitate cu documente contabile o îndreptăţesc, prin urmare, pe pârâta-recurentă să solicite admiterea prezentei căi de atac şi, în consecinţă, respingerea în integralitate a acţiunii.

Prin întâmpinarea formulată în raport de recursul incident, reclamantul a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În drept, a invocat dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului incident, declarat de pârâta Societatea A. S.R.L., constată că este întemeiată pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale de atac în reformare, nedevolutivă şi extraordinară, deoarece nu se poate exercita decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Prin intermediul recursului se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Acest rol al recursului rezultă în mod explicit din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cadrul acestei căi de atac se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, aceasta trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub denumirea de „motive de casare”.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Sancţiunea nemotivării recursului, aşa cum rezultă din prevederile art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii pronunţate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia cu titlu general că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

În consecinţă, deşi recurenta-pârâtă a invocat, în mod formal, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa reţine că din dezvoltarea criticilor nu rezultă care sunt normele de drept material pretins încălcate sau greşit aplicate. Prin cererea de recurs, partea s-a limitat la a relua susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare, potrivit cărora contractul încheiat de părţi ar fi fost reziliat unilateral, prin manifestarea de voinţă unilaterală a pârâtei. Mai mult, deşi acest mijloc de apărare al pârâtei a făcut obiectul analizei instanţelor devolutive, susţinerile formulate prin intermediul căii de atac nu critică argumentele reţinute de instanţe în înlăturarea lui, partea ignorând practic dezlegările jurisdicţionale anterioare. Or, nu poate fi calificată drept motivare a unei căi de atac reiterarea aceloraşi afirmaţii, ce au primit anterior un răspuns specific.

Mai mult, recurentul-pârât reiterează chestiuni de fapt şi aduce critici modului în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat, susţinând, de exemplu, că pretenţiile formulate de reclamant, constând în tarif de utilizare a drumului, nu sunt dovedite cu înscrisuri contabile. Or, acestea nu sunt motive de nelegalitate, ci critici de netemeinicie, ce excedează limitelor căii extraordinare de atac a recursului, întrucât niciunul din motivele de recurs nu permite reexaminarea situaţiei de fapt.

Faţă de cele mai sus reţinute, instanţa, potrivit art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul incident formulat de pârâta Societatea A. S.R.L.

În ce priveşte recursul principal, declarat de reclamant, constată că este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în greşita aplicare a termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. În opinia recurentei, erau incidente dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât creanţa a cărei recuperare se solicită ar fi o creanţă fiscală.

Este necontestat faptul că tariful pentru utilizare şi acces în zona drumului judeţean, datorat de pârâta-intimată administratorului drumului public, respectiv recurentei, reprezintă o taxă instituită prin lege, potrivit art. 47 alin. (7) din O.G. nr. 43/1997. Corespunde realităţii faptul că se stabilesc prin norme specifice condiţiile pentru emiterea acordului prealabil, a autorizaţiei de amplasare şi/sau acces în zona drumului public, precum şi cele privind încheierea contractului pentru utilizare şi acces în zona drumului public, norme aprobate prin hotărâre a consiliului judeţean, cu respectarea legislaţiei în vigoare, pentru drumurile de interes judeţean, potrivit art. 46 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 43/1997.

Destinaţia sumelor încasate cu titlu de tarife pentru utilizare şi acces în zona drumului public este, de asemenea, stabilită prin lege, respectiv reprezintă venituri la dispoziţia administratorului pentru administrarea, exploatarea, întreţinerea, repararea şi modernizarea drumurilor publice [art. 47 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997, forma în vigoare la data încheierii contractului şi adoptării Hotărârii Consiliului Judeţean nr. 16/2014, actual art. 401 lit. c) din O.G. nr. 43/1997, după intrarea în vigoare a Legii nr. 198/2019 privind aprobarea O.G. nr. 7/2019].

Însă, aşa cum corect a statuat instanţa de apel, nu orice venituri proprii ale unităţii administrativ teritoriale reprezintă creanţe fiscale.

Contrar susţinerilor recurentei, tariful ce face obiectul prezentului litigiu nu poate fi asimilat noţiunii de taxă specială, prevăzută de art. 282 din Legea nr. 571/2003 (în vigoare în anul 2014), raportat la art. 30 din Legea nr. 273/2006. Aceste taxe se pot adopta doar pentru funcţionarea unor servicii publice locale, în domenii prevăzute de lege şi se încasează de la persoanele fizice sau juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia/serviciul public de interes local.

În aplicarea principiului legalităţii, creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt doar cele prevăzute de lege, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În condiţiile inexistenţei unui text de lege care să definească drept fiscală o creanţă cuvenită bugetului autorităţii publice locale, aceasta nu poate fi calificată ca atare. Aşa cum corect a statuat instanţa de apel, sumele pretinse de reclamantă nu pot fi asimilate creanţelor fiscale, întrucât, în condiţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, rezultă din raporturi juridice contractuale.

De altfel, potrivit art. 93 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, creanţele fiscale se stabilesc prin declaraţii de impunere şi decizii de impunere emise de organul fiscal, iar titlurile de creanţă fiscală devin titluri executorii la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul de plată stabilit de lege [art. 226 alin. (4) din actul normativ susarătat].

Prin urmare, este evident că reclamanta a solicitat realizarea unei creanţe bugetare rezultată din raporturi juridice contractuale, în demersul său de a obţine o hotărâre judecătorească care să reprezinte titlu executoriu.

Faţă de cele mai susarătate, reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente, reţinând că reclamanta a valorificat în justiţie un drept patrimonial de creanţă (creanţă bugetară), pentru care nu există un termen de prescripţie special. Aplicând termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., în mod just a reţinut că o parte din drepturile pretinse s-au stins, ca urmare a neexercitării acestora în termenul prevăzut de lege.

Nici criticile privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (2), (5) şi (6) C. civ. de către instanţa de apel, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. În esenţă, recurenta-reclamantă nu neagă faptul că, după modificarea şi completarea O.G. nr. 43/1997 prin Legea nr. 189/2019, persoanele fizice şi juridice care utilizează zona drumului public exclusiv pentru acces la proprietăţi (situaţia pârâtei-intimate) nu mai sunt obligate la plata tarifelor. Ceea ce susţine recurenta este doar faptul că, atâta vreme cât contractul de utilizare a drumului judeţean nr. (....) din 1 septembrie 2014 a fost încheiat sub imperiul legii vechi şi nu a fost încă desfiinţat, el rămâne supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în ceea ce priveşte efectele, executarea şi încetarea sa, potrivit art. 6 alin. (2) C. civ.

Instanţa constată însă că, în speţă, aşa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, este vorba de un contract cu un conţinut complet predeterminat legal de prevederile art. 46 alin. (9) din O.G. nr. 43/1997, raportat la art. 47 alin. (4) şi alin. (7) lit. b) din acelaşi act normativ.

Prin lege s-a stipulat nu numai conţinutul clauzelor contractuale, ci şi obligaţia încheierii acestuia de către administratorul drumului cu persoana care solicită acces la drumul public, în situaţia în care beneficiarul are obligaţia plăţii tarifelor. Chiar dacă părţile au încheiat un act juridic (un contract), acesta nu se fundamentează pe conceptul autonomiei de voinţă a părţilor, voinţa acestora fiind erodată de necesitatea respectării normelor imperative, precum şi de intervenţia directă a legiuitorului asupra conținutului şi existenței convenţiei în numele ordinii publice. De altfel, libertatea de a contracta, astfel cum este reglementată de art. 1169 C. civ., trebuie raportată la limitele impuse de lege, fiind necesar a observa diversele situaţii reglementate expres de comandamente legale, precum cele care blochează posibilitatea părţilor de a continua executarea unui anumit tip de contract.

Pentru rezolvarea unui conflict de legi în timp, trebuie verificat care sunt situaţiile juridice care s-au născut anterior legii noi sau care subzistă după intrarea sa în vigoare. Însă, după natura lor, situaţiile juridice pot fi obiective (legale), atunci când conţinutul şi efectele lor derivă imperativ din lege, şi subiective (individuale) dacă sunt stabilite, liber, voit de părţi sau parte, prin contract sau act juridic unilateral. Acestor din urmă situaţii le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (2) C. proc. civ.

Atunci când legiuitorul stabileşte că o persoană nu mai datorează un anumit tip de taxă către bugetul autorității publice locale, este evident că se naşte un raport juridic nou între creditorul bugetar şi contribuabil, guvernat de o normă imperativă. Prin urmare, contractul încheiat anterior de părţi, exclusiv în scopul colectării acelei taxe, încetează de drept, prin efectul intrării în vigoare a legii noi.

Aşadar, este incidentă regula aplicării imediate a legii noi, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (5) C. civ. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii noi, întrucât legea nouă, respectiv Legea nr. 189/2019 a modificat o stare de drept născută anterior, însă numai pentru viitor.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamantul Județul Satu Mare, ca nefondat.