Shareholder standing to challenge stock transfer for violation of constitutional act and nullity of transfer conditions

Acţiune prin care se tinde la constatarea inexistenţei transferului acţiunilor ce formează obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, pentru inexistenţa aprobării acestui transfer de către consiliul de administraţie, conform actului constitutiv. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile. Interesul de a acţiona

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societăţile. Funcţionarea societăţilor. Societăţile pe acţiuni/Drept procesual civil. Dispoziții generale. Acţiunea civilă

Index alfabetic: Acţiune în constatarea inexistenţei dreptului de proprietate

Contract de vânzare-cumpărare acţiuni

Societate pe acţiuni

Acţionar minoritar

Nulitate absolută

Excepţia lipsei de interes

C. proc. civ., art. 22 alin. (2), art. 33, art. 35, art. 425

C. civ., art. 627, art. 629, art. 1238 alin. (2)

Potrivit dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.

Un acţionar are interes să conteste în instanţă legalitatea dobândirii de către alte persoane a unor acţiuni în cadrul societăţii, chiar dacă nu intenţionează să le achiziţioneze, întrucât este interesat cu privire la bunul mers al societăţii şi cu privire la buna desfăşurare a activităţii acesteia, interesul acestuia fiind cu atât mai evident cu cât acesta invocă încălcarea prevederilor actului constitutiv şi existenţa unei cauze ilicite.

Astfel, în cazul în care prin acţiunea formulată acţionarul minoritar reclamă o pretinsă nesocotire a condiţiilor prevăzute în actul constitutiv pentru dobândirea iniţială a participaţiilor de către persoane care nu au calitatea de acţionar în societate, nu se poate contesta existența cerinței unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, clauzele actului constitutiv fiind asumate de toți asociații societății, acest act materializând, de fapt, acordul lor de voință, sub toate aspectele, inclusiv cele care vizează modul de transmitere a titlurilor de participare dobândite în schimbul aporturilor aduse în societate.

În aceste condiţii, interesul acţionarului reclamant este şi determinat, folosul practic urmărit fiind asigurarea legalităţii transferurilor de acţiuni şi, consecutiv, a legalităţii deţinerii calităţii de acţionar în societate, acţiunea judiciară iniţiată neavând caracter pur preventiv, ci urmărind remedierea unor situaţii concrete care, în opinia acestuia, sunt caracterizate prin elemente de nelegalitate.

I.C.C.J. Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 637 din 16 martie 2023

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii B. S.A., C., D. şi E. S.A., solicitând instanţei sub un prim aspect, în principal, să constate că pârâta B. S.A. nu a dobândit calitatea de acţionar al Societății E. S.A., prin achiziţia celor 2 (două) acţiuni în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C. (în calitate de vânzător) şi B. S.A. (în calitate de cumpărător), iar în subsidiar, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat între C. (în calitate de vânzător) şi B. S.A. (în calitate de cumpărător), având ca obiect un număr de 2 (două) acţiuni ale Societății E. S.A.; sub un al doilea aspect, a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a transferului unui număr de 2.000 de acţiuni, numerotate de la 22.216 până la 23.215 şi de la 23.216 până la 24.215, ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, acţiuni încheiat la data de 2 iunie 2020 între D. (în calitate de vânzător) şi B. S.A. (în calitate de cumpărător) și, pe cale de consecinţă, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea E. S.A. la efectuarea mențiunilor rectificative corespunzătoare în Registrul acționarilor Societății E. S.A.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 4 martie 2021, reclamanta a arătat că prin capătul nr. 1 de cerere tinde la constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al B. S.A. asupra celor două acţiuni ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C., în calitate de vânzător, şi B. S.A., în calitate de cumpărător, având în vedere inexistenţa aprobării acestui transfer de către consiliul de administrație al Societății E. S.A., în conformitate cu prevederile actului constitutiv în vigoare la data transferului.

La termenul de judecată din 1 aprilie 2021 au fost puse în discuţia părţilor excepţia nulităţii capătului nr. 3 de cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru capetele nr. 1 şi 3 de cerere, excepţia inadmisibilităţii capătului nr. 1 de cerere şi excepţia lipsei de interes.

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 925 din 6 aprilie 2021, a respins excepţia nulităţii capătului nr. 3 de cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru capetele nr. 1 şi 3 de cerere și excepţia inadmisibilităţii capătului nr. 1 de cerere, ca fiind neîntemeiate; a admis excepţia lipsei de interes și a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., D. şi E. S.A., ca lipsită de interes, obligând totodată reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 17.401,61 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel principal, iar pârâta B. S.A. apel incident.

Prin apelul principal, reclamanta A. a solicitat anularea în tot a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

Apelanta-pârâtă B. S.A. a solicitat admiterea apelului incident şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi a celei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 577/A/2022 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2020, s-a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 925 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata apelantă-reclamantă A. şi cu intimaţii-pârâţi C., D. şi E. S.A.; în schimb, s-a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe și a fost anulată în parte hotărârea tribunalului, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes şi de respingere ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, menținându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

B. Căile de atac exercitate în cauză

La data de 28 iulie 2022 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/3/2020 recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.A., de recurenţii-pârâţi D. şi C., precum şi de recurenta-pârâtă E. S.A., împotriva deciziei civile nr. 577/A/2022 din 7 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, în principal, ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte capătul nr. 1 de cerere, şi ca formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, în ceea ce priveşte capetele nr. 1 şi 3 de cerere. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia lipsei de interes a intimatei-reclamante A. cu privire la toate cele trei petite.

Astfel, în raport de dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d), coroborate cu cele ale art. 33 C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat prevederile menţionate, anulând parţial soluția instanţei de fond și respingând excepţia lipsei de interes, deoarece, contrar raţionamentului curții, simpla calitate de acţionar a reclamantei nu justifică îndeplinirea condiţiilor existenţei unui interes.

Din interpretarea art. 33 C. proc. civ., rezultă că interesul reprezintă folosul practic şi imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul practic efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, folos practic care în speţă nu există în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă.

Reclamanta A. nu are un interes personal, ci pare că a formulat acţiunea care, dacă ar fi admisă, ar produce un teoretic folos practic altor persoane (pârâţilor persoane fizice, vânzători ai părţilor sociale), ceea ce nu este permis de norma procesuală anterior evocată.

În aprecierea interesului reclamantei, în formularea capetelor de cerere nr. 1 şi 2, instanţa de apel s-a raportat la un interes general şi abstract – „bunul mers al societăţii” şi „buna desfăşurare a activităţii acesteia”, încălcând dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., care arată că interesul trebuie să fie personal şi direct.

Din modul în care reclamanta a înţeles să îşi redacteze acţiunea nu reiese care este interesul personal al acesteia – acţionar minoritar – pentru anularea transferului celor două acţiuni de la dl C. către societatea recurentă.

Susţinerile referitoare la pretinsa preluare a controlului asupra Societății E. S.A. de către recurenta B. S.A. nu aduc atingere drepturilor reclamantei ce decurg din calitatea sa de acţionar minoritar al societăţii. Intimata-reclamantă nici măcar nu invocă un temei născut dintr-o dispoziţie legală presupus încălcată de către pârâţi. De asemenea, aceasta nu a reuşit să dovedească care este dreptul său rezultat din calitatea de acţionar sau interesul care a fost încălcat prin aceste transferuri de acţiuni.

Instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că „interesul reclamantei este cu atât mai evident cu cât aceasta se prevalează de caracterul închis al societăţii pe acţiuni, invocând încălcarea prevederilor actului constitutiv şi existenţa unei cauze ilicite”. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă precizează că E. S.A. nu este o societate închisă, prevederile actului constitutiv nu au fost încălcate şi nu există o cauză ilicită.

Cu privire la lipsa de interes a reclamantei în formularea capătului de cerere nr. 3, instanţa de apel a reţinut, într-o motivare lacunară, că „atât timp cât reclamanta are calitatea de acţionar al societăţii şi reclamă vânzarea unor acţiuni inalienabile, asupra cărora s-au constituit garanţii în favoarea societăţii, ea justifică un interes personal, determinat, legitim, născut şi actual, toate celelalte aspecte fiind unele ce ţin de temeinicia capătului de cerere”.

Recurenta-pârâtă consideră că simpla calitate de acţionar a reclamantei nu poate justifica interesul acesteia în promovarea acţiunii, neexistând niciun folos practic, nu doar pentru că formalitatea constituirii garanției de către administratori privește exclusiv raportul juridic dintre aceștia și societatea în conducerea căreia sunt numiți, respectivele operațiuni nevizându-i pe acționari, ci și pentru că o asemenea presupusă cauză de nulitate ar fi putut fi invocată de către cumpărătorul bunului afectat parțial de sarcină, dar nu ca motiv de nulitate, ci pe temeiul răspunderii contractuale pentru vicii/evicțiune. Or, recurenta a agreat cumpărarea celor 2.000 de acțiuni cu sarcină și s-a angajat să nu realizeze niciun act care să ducă la diminuarea garanțiilor constituite de administratori.

Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere nr. 1.

Astfel, s-a arătat că instanţa de prim-control judiciar a reţinut, cu încălcarea art. 35 C. proc. civ., că „(...) reclamanta nu tinde să obţină invalidarea deciziei consiliului de administraţie, ci invalidarea dreptului de proprietate al pârâtei B. S.A. asupra celor două acţiuni. În atare context, primul capăt de cerere este admisibil, neexistând o acţiune în realizare care să poată fi exercitată de către reclamantă.

Astfel, procedura indicată de către apelanta-pârâtă privind contestarea deciziei consiliului de administraţie în faţa adunării generale a acţionarilor, cu posibilitatea ulterioară de a formula acţiune în instanţă împotriva hotărârii adunării generale a acţionarilor astfel adoptată, nu este de natură a conduce la realizarea dreptului reclamantei, urmărit prin capătul nr. 1 de cerere, această procedură neimplicând dezlegarea aspectelor referitoare la dreptul de proprietate asupra celor două acţiuni”.

Recurenta susține că acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere nr. 1 este o acţiune în constatare, întrucât partea a cerut instanţei să ia act că decizia Consiliului de administraţie nr. 7/11.03.2020 nu şi-a produs efectele (aşadar, să stabilească judiciar pretinsa nelegalitate a acesteia), fără a solicita şi nulitatea acesteia (fiind inadmisibil, de altfel, să se solicite, pe această cale, nulitatea, fie şi indirect, a unei decizii a consiliului de administraţie).

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, invalidarea dreptului de proprietate al B. S.A. asupra celor două acţiuni echivalează cu invalidarea deciziei consiliului de administraţie, deoarece o eventuală admitere a primului petit nu poate avea loc decât dacă se tranşează legalitatea deciziei consiliului de administraţie nr. 7/11.03.2020 şi, chiar mai mult, o invalidează în afara căilor procedurale recunoscute de lege.

Prin urmare, în lipsa anulării acesteia, instanţa nu poate să constate că recurenta B. S.A. nu a dobândit calitatea de acţionar al E. S.A.

Primele două capete de cerere au la bază aceeaşi solicitare formulată (cu aceeaşi cauză şi finalitate - ca pârâta B. S.A. să piardă calitatea de acţionar în Societatea E. S.A.), în principal, sub forma unei acţiuni în constatare, iar în subsidiar, sub forma unei acţiuni în realizare - nulitatea contractului de vânzare (care în cazul admiterii produce, în esenţă, acelaşi efect vizat prin capătul de cerere anterior).

Cel de-al doilea capăt de cerere dedus judecăţii pe cale subsidiară şi prin care se solicită anularea contractului de vânzare acţiuni are, aşadar, tocmai natura unei acţiuni în realizare, ceea ce determină inadmisibilitatea primului capăt de cerere.

Din perspectiva invalidării deciziei consiliului de administraţie nr. 7/11.03.2020 exista o acţiune în realizare, fundamentată pe drept statutar, date fiind relaţiile specifice de societate dintre părţile litigante, pe care reclamanta o avea la dispoziţie, respectiv să solicite Adunării generale ordinare a acţionarilor să se pronunţe asupra deciziei consiliului de administraţie nr. 7/11.03.2020, iar în situaţia în care era nemulţumită de soluţie, avea posibilitatea să promoveze acţiunea în realizare prevăzută de art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta avea la dispoziţie doar o altă cale procedurală pentru realizarea dreptului şi care, dacă ar fi fost admisă, ar fi dus chiar la dezlegarea aspectelor referitoare la dreptul de proprietate asupra celor două acţiuni. În concluzie, atâta timp cât partea are posibilitatea de a formula o acţiune în realizare, acţiunea în constatare este inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a mai formulat critici și cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Instanţa de apel a considerat că simpla calitate a reclamantei de acţionar al Societăţii E. S.A. îi conferă legitimare procesuală activă, deşi tocmai calitatea de acţionar face ca aceasta să nu aibă calitate procesuală activă, întrucât prin primul petit reclamanta invocă drept motiv de nulitate a transferului celor două acţiuni faptul că decizia consiliului de administraţie nr. 7/11.03.2020 (de aprobare a transferului) ar fi fost emisă de un consiliu de administraţie a cărui componenţă nu ar fi fost înregistrată la registrul comerţului.

Hotărârile adunării generale a acţionarilor sunt obligatorii pentru acţionari, iar înregistrarea la registrul comerţului a Hotărârii A.G.O.A. nr. 44/23.12.2019 are drept scop şi efect exclusiv asigurarea publicităţii faţă de terţi.

Aşadar, numai un terţ, dacă este vătămat şi sunt îndeplinite toate condiţiile legale, ar putea invoca faptul că un consiliu de administraţie, care nu este înregistrat formal la registrul comerţului, este un consiliu de administraţie care nu îi este opozabil (şi, pe cale de consecinţă, că deciziile acestuia i-ar fi inopozabile, și nu nule, nefiind obligat să respecte realitatea juridică stabilită prin deciziile acestui organ colegial de conducere).

Prin al treilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat anularea transferului celor 2.000 de acţiuni care făceau obiectul a două contracte încheiate între dl D. şi E. S.A., având ca obiect două garanţii asupra 1.000 acţiuni, fiecare constituite de dl D., conform art. 15.9 din Actul constitutiv al Societății E. S.A., adoptat la data de 20 mai 2016, pentru exercitarea mandatului său de administrator, respectiv pentru cel al administratorului F.

Pentru susţinerea acestui capăt de cerere reclamanta a invocat nulitatea absolută derivată din pretinsa încălcare a prevederilor art. 627 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, reclamanta nu are în realitate calitate procesuală activă să solicite anularea transferului, de vreme ce sancţiunea nerespectarii clauzei de inalienabilitate stabilită convenţional în baza prevederilor art. 627 C. civ. nu este, conform legii, nulitatea absolută, ci nulitatea relativă. Având în vedere că nulitatea invocată de reclamantă este relativă, iar prevederile art. 629 alin. (2) C. civ. stipulează, în mod expres, care sunt titularii unei cereri de anulare a actului subsecvent, este evident că partea reclamantă nu se numără printre aceştia.

Recursul formulat de recurenţii-pârâţi D. şi C.

Recurenţii-pârâţi au solicitat desfiinţarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii apelului intimatei-reclamante A. ca nefondat şi menţinerea soluţiei primei instanţe – de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, că lipseşte motivarea hotărârii şi că instanţa de apel prezintă un raţionament contradictoriu.

Sub un prim aspect, s-a susţinut că din considerentele hotărârii reiese că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe argumente generice ce ţin de calitatea de acţionar. Lăsând necercetate apărările pârâţilor privitor la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă, ignorând cu desăvârşire motivele pentru care pârâţii persoane fizice şi pârâta B. S.A. au invocat această excepţie.

În cuprinsul hotărârii nu se regăseşte o analiză a argumentelor părţilor care au dovedit că reclamanta nu poate obţine niciun folos material sau moral prin formularea acţiunii, curtea limitându-se la a reţine că „este suficientă” calitatea de acţionar.

Deşi avea posibilitatea, intimata-reclamantă nu a contestat deciziile consiliului de administraţie de vânzare a acţiunilor în cadrul adunărilor generale care au avut loc ulterior (în 27 martie 2020, respectiv în 10 august 2020) și niciun alt acţionar nu a reclamat un presupus abuz cu privire la aceste decizii, care nu au fost invalidate de către adunarea generală a acţionarilor societății.

De asemenea, interesul intimatei-reclamante nu poate fi considerat unul legitim faţă de împrejurarea că în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, încheiat la data de 2 iunie 2020 între dl D. şi B. S.A., prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea doar a transferului unui număr de 2.000 de acţiuni, numerotate de la 22.216 până la 23.215, respectiv de la 23.216 până la 24.215, deşi prin acest contract pârâtul D. a înstrăinat un număr total de 106.292 acţiuni.

Ca pretinsă persoană interesată de anularea respectivelor transferuri, intimata-reclamantă a considerat că îi sunt încălcate drepturile numai cu privire la o parte dintre acţiunile pe care un acţionar a înţeles să le înstrăineze, dar nu îi sunt încălcate drepturile când acelaşi acţionar înstrăinează, prin acelaşi contract, un număr total de 106.292 acţiuni.

Motivele invocate de pârâţi în susţinerea excepţiei lipsei de interes nici măcar nu au fost analizate de instanţa de apel, care a admis apelul intimatei-reclamante printr-o motivare extrem de sumară şi nespecifică, ce dă impresia lipsei analizei judicioase a întregii probleme deduse judecăţii.

Sub un al doilea aspect, s-a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, de vreme ce nu analizează condiţiile necesare pentru dovedirea interesului procesual, ci exclusiv calitatea de acţionar a intimatei-reclamante. Or, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. nu reprezintă o acţiune oblică în folosul celorlalţi acţionari sau în folosul societăţii, iar în justificarea interesului instanţa de apel a făcut trimitere la principiul majorităţii de vot.

Recurenţii-pârâţi au subliniat faptul că acţiunea reclamantei vizează pretinsa inexistenţă a dreptului de proprietate a acționarului B. S.A. asupra celor două acţiuni dobândite de la dl C. şi nulitatea absolută a contractului prin care au fost vândute aceste două acţiuni, precum şi nulitatea absolută a transferului celor 2.000 de acţiuni, menţionate de la 22.216 până la 23.215 şi de la 23.216 până la 24.215, de la dl D. către Societatea B. S.A.

În acest context, relevant este că instanţa de apel ignoră tocmai obiectul cererii de chemare în judecată, din moment ce nu analizează condiţia justificării interesului din perspectiva persoanei reclamantei, ci din perspectiva unui interes general.

Dacă s-ar aplica raționamentul instanţei, ar însemna că interesul reclamantei se traduce în interesul de a controla cine şi cum dobândeşte dreptul de proprietate asupra acţiunilor, raţiune care încalcă tocmai principiul constituirii societăţii pe acţiuni, care nu este o societate de persoane.

Astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 31/1990, acţionarii nemulţumiţi de o hotărâre a adunării generale a acţionarilor au la dispoziţie calea acţiunii în anulare, iar nu contestarea validităţii dreptului de proprietate al acţionarilor asupra acţiunilor deţinute pentru simplul fapt că nu sunt de acord cu voinţa exprimată în cadrul unei adunări generale. De asemenea, în situaţia unui abuz de majoritate în luarea unei anumite hotărâri, acţionarii au posibilitatea de a se adresa instanţelor de judecată în vederea anulării votului.

Un interes legitim nu poate fi justificat de nemulţumirea unui acţionar cu privire la majoritatea acţiunilor. Faptul că un acţionar înţelege să voteze într-un anumit fel, iar votul său constituie majoritatea pentru adoptarea respectivei hotărâri nu poate reprezenta un motiv întemeiat de nulitate a hotărârii sau un motiv pentru a justifica pretinsul interes în anularea transferului de acţiuni prin care respectivul acţionar a dobândit acţiunile societății.

În plus, raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu de vreme ce, pe de o parte, reţine că interesul reclamantei „este cu atât mai evident cu cât aceasta se prevalează de caracterul închis al societăţii pe acţiuni, invocând încălcarea prevederilor actului constitutiv şi existenţa unei cauze ilicite”, însă, pe de altă parte, apreciază tocmai că acest caracter închis al societăţii pe acţiuni „nu prezintă relevanţă din perspectiva interesului reclamantei”.

Recurenţii-pârâţi au invocat şi faptul că decizia atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Sub acest aspect, au arătat că unicul considerent pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamanta justifică un interes „determinat, legitim, personal, născut şi actual” în formularea celor trei capete de cerere este reprezentat de calitatea acesteia de acţionar.

Câtă vreme, însă, reclamanta A. nu a făcut dovada încălcării unui drept subiectiv propriu, aceasta nu poate pretinde un interes legitim şi personal în promovarea cererii de chemare în judecată. Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat cerinţele prevăzute de art. 33 C. proc. civ., cerinţe care au primit o dezlegare unitară în doctrină.

Recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de apel nu a reuşit să determine care este folosul practic şi imediat pe care îl are reclamanta pentru a justifica împiedicarea transferului de acţiuni. Motivarea instanţei, în sensul că „folosul practic urmărit este asigurarea legalităţii transferului de acţiuni şi, consecutiv, a legalităţii deţinerii calităţii de acţionar”, nu este suficientă, întrucât exemplifică un interes de principiu, iar nu unul concret, raportat la persoana reclamantei.

Contrar raţionamentului curții şi al intimatei-reclamante, pretinsa preluare a controlului asupra societății de către B. S.A. nu aduce atingere drepturilor acesteia din urmă ce decurg din calitatea de acţionar. Intimata-reclamantă nici măcar nu a invocat un temei născut dintr-o dispoziţie legală presupus a fi fost încălcată de către pârâţi.

Nu se poate susţine că un acţionar are un interes în contestarea dobândirii dreptului de proprietate asupra acţiunilor de către o terţă persoană pentru simplul motiv că aceasta din urmă dobândeşte majoritatea acţiunilor. Fiecare acţionar îşi exercită drepturile corespunzător acţiunilor deţinute, iar necesitatea derulării vieţii societare în frecvenţa şi modalitatea care să permită desfăşurarea activităţii trebuie asigurată de fiecare acţionar. Hotărârile adunării generale a acţionarilor sunt acte de voinţă internă, iar validitatea acestora se analizează individual, în raport de prevederile legale, ţinându-se seama de condiţiile în care au fost adoptate.

Autorii căii de atac au subliniat faptul că din considerente nu rezultă care este dreptul reclamantei rezultat din calitatea de acţionar care a fost încălcat prin aceste transferuri de acţiuni. Oferta de înstrăinare a acţiunilor a fost adusă la cunoştinţa societăţii, însă niciun acţionar, nici măcar reclamanta, nu a înţeles să îşi exprime intenţia de a le cumpăra dacă ar fi dorit eventual să împiedice o pretinsă majoritate de acţiuni care, nici într-un caz, nu poate justifica un folos practic.

Cu alte cuvinte, interesul acesteia este unul justificat de faptul că doreşte cu orice preţ să împiedice transferul acestor acțiuni către B. S.A., interesul fiind determinat, în realitate, de persoana cumpărătorului acţiunilor, iar nu de faptul că se creează o majoritate de vot în adunarea generală, care, oricum, nu justifică interesul de a contesta majoritatea pe această cale.

Atât timp cât participaţia reclamantei nu a fost diminuată, votul acesteia în cadrul adunărilor generale are aceeaşi pondere, iar dreptul la eventuale beneficii (dividende) nu a fost diminuat sau restrâns. Aşadar, drepturile sale derivate din calitatea de acţionar au rămas aceleaşi.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a făcut o confuzie cu privire la „caracterul închis al societăţii pe acţiuni”, considerând că reclamanta justifică un interes inclusiv din această perspectivă.

Raţionamentul instanţei este greşit, întrucât nu este vorba de o societate închisă, iar împrejurarea că acţionariatul nu este format exclusiv din persoane fizice, ci şi din persoane juridice, reprezintă tocmai lipsa acestui caracter. Hotărârea instanţei de apel este nelegală tocmai pentru că se întemeiază pe un aspect care nu are corespondent în realitate. Nu se poate reţine că reclamanta justifică un interes determinat de caracterul societăţii de tip închis, când, în realitate, Societatea E. S.A. nu are o asemenea structură.

Instanţa de apel a continuat în aceeaşi manieră, limitându-se la a reţine pretinsul interes justificat de calitatea de acţionar a reclamantei, fără a observa ce se urmăreşte prin formularea capătului de cerere nr. 3.

Reclamanta a susţinut că interesul în formularea acestui petit ar decurge din „lipsa constituirii unei noi garanţii”, prilej cu care instanţa ar fi trebuit să analizeze susţinerile părții.

Raţiunea constituirii de către membrii consiliului de administraţie a unei garanţii în favoarea societăţii este aceea de a se putea recupera de către societate un eventual prejudiciu cauzat de administratori în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Or, aşa cum se prevede și în actul constitutiv, ipoteza este aceea a unui prejudiciu ce ar fi cauzat societăţii, iar nu unui acţionar, fiind evident că raporturile juridice se nasc doar între societate şi administratorul în cauză, reclamanta fiind străină de acest raport.

Pe de altă parte, acţiunile constituie doar o garanţie, iar acestea nu sunt declarate inalienabile nici prin lege şi nici prin actul constitutiv. Chiar şi în măsura în care s-ar reţine, prin absurd, ca acțiunile ar fi fost inalienabile (deşi nu sunt), singurul în măsură să invoce desfiinţarea contractului ar fi cesionarul, acesta fiind cumpărătorul bunurilor afectate de sarcină.

Cesionarul B. S.A. a cunoscut situaţia celor 2.000 de acţiuni şi a agreat cumpărararea acestora, obligându-se să nu realizeze niciun act care să conducă la diminuarea garanţiilor constituite de cei doi administratori, D. şi F.

În condiţiile în care cumpărătorul (cesionarul) agreează, în mod expres, că se obligă să preia cele 2.000 de acţiuni cu sarcina garantării lor în favoarea societăţii, interdicţia cesiunii nu îşi mai găseşte raţiunea, scopul fiind atins, şi anume societatea va avea dreptul de a reţine acele acţiuni, dacă administratorul îi cauzează prejudicii. Relevant este că nici instanţa de apel și nici reclamanta nu au reuşit să identifice o potenţială vătămare a unui drept propriu decurgând din pretinsa lipsă a constituirii de garanţii, iar după cum s-a arătat, lipsa constituirii nu atrage nulitatea transferului de acţiuni.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A.

Recurenta-pârâtă E. S.A., criticând decizia instanței de apel sub aspectul nelegalităţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 33 C. proc. civ., care reglementează condiţiile interesului.

Condiţiile propriu-zise pe care trebuie să le îndeplinească interesul în formularea unei acţiuni sunt: a) interesul trebuie să fie determinat, ceea ce presupune să fie vorba despre un folos practic concret care se apreciază la speţă, nu de un interes de principiu; b) interesul trebuie să fie personal, adică folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală (există o serie de excepţii de la această condiţie, precum formularea acţiunii de către Avocatul Poporului sau de către procuror, unde se urmăreşte protejarea unui interes general – reclamanta, evident, neaflându-se într-o astfel de ipoteză); c) interesul trebuie să fie născut şi actual, ceea ce presupune că dacă reclamantul nu ar formula acel demers la respectivul moment, s-ar expune unui prejudiciu.

Instanţa de apel a realizat cea mai simplistă interpretare a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. şi a reţinut că toate condiţiile interesului sunt îndeplinite pentru simplul fapt că reclamanta este acționar al Societății E. S.A., „interesat cu privire la bunul mers al societăţii şi cu privire la buna desfăşurare a activităţii acesteia”. Totodată, s-a reţinut că interesul este determinat, „folosul practic urmărit fiind asigurarea legalităţii transferurilor de acţiuni şi, consecutiv, a legalităţii deţinerii calităţii de acţionar”.

În accepţiunea recurentei, curtea de apel era obligată să analizeze cu atenţie îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 33 C. proc. civ. în vederea evitării şicanei procesuale. Exact din acest motiv, argumentaţia „reclamanta este acţionar” nu poate fi sub nicio formă suficientă şi în acord cu voinţa legiuitorului. O astfel de motivare nu ar fi suficientă nici măcar în cazul unei acţiuni în anulare a hotărârii adunării generale, întrucât, şi în această situaţie, trebuie observat folosul practic obţinut de către acţionarul care solicită anularea. Cu atât mai puţin ar fi suficientă o astfel de explicaţie în cazul unei acţiuni în anularea transferului de acţiuni la o societate pe acţiuni.

În cauza de faţă, atenţia instanţei nu a fost focusată pe obiectul propriu-zis al litigiului, dar nici măcar pe faptul că E. S.A. nu este o societate cu răspundere limitată, ci o societate pe acţiuni la care reclamanta deţine o participaţie insignifiantă.

Instanţa de apel trebuia să discearnă afirmaţiile reclamantei, nu să le admită în totalitate, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. Conform recunoaşterilor sale, reclamanta nu urmăreşte decât „protejarea drepturilor şi intereselor mele legitime, decurgând din calitatea de acționar al E. împotriva abuzurilor exercitate de către B. [...]”.

Or, aplicând dispoziţiile legale, o asemenea motivare a interesului procesual echivalează cu o recunoaştere a faptului că partea nu urmăreşte un interes determinat, în sensul că nu poate obţine niciun folos practic pentru sine, în urma formulării acestui demers judiciar, ci doar împiedicarea unui „abuz”, deci, exact definiţia dată în jurisprudenţă unui litigiu lipsit de utilitate, pur vexatoriu.

Interesul nu îndeplineşte nici condiţiile de a fi născut şi actual, întrucât prin iniţierea demersului judiciar reclamanta nu evită cauzarea vreunui prejudiciu persoanei sale. Transferurile de acţiuni care au avut loc nu au prejudiciat-o pe reclamantă în vreun fel, ceea ce constituie o dovadă a faptului că nu are interes în formularea acţiunii.

Instanţa de apel nu a analizat elementele care conturau argumentaţia privind lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată, şi anume: a) reclamanta este un acţionar minoritar; b) transferul de acţiuni nu a afectat-o sub niciun aspect, participaţia sa nefiind sub nicio formă diluată în urma acestui transfer; c) reclamanta nu a invocat în vreun moment că ar fi dorit să dobândească ea cele două acţiuni deţinute de dl C.; d) reclamanta nu a contestat decizia consiliului de administraţie prin care s-a aprobat dobândirea calităţii de acţionar de către B.; e) nu în ultimul rând, reclamanta nu a fost şi nu este în măsură să reclame vreun drept în raport de bunul care a făcut obiectul vânzării (de ex., un drept de preemţiune etc.), care să fi fost nesocotit/infirmat prin vânzare.

Deşi motivarea cu privire la apelul formulat de reclamantă se întinde pe o pagină, în realitate, instanţa nu a analizat şi nu a reţinut decât un argument, şi anume calitatea de acţionar a părții.

În ceea ce priveşte interesul în formularea capătului nr. 3 de cerere, instanţa s-a limitat la a relua aceeaşi idee, şi anume că reclamanta este acţionar şi cum reclamă vânzarea unor acţiuni inalienabile, justifică un interes personal, determinat, legitim, născut şi actual.

Curtea nu a analizat ce anume se solicită prin acest petit, reţinând doar că reclamanta justifică un interes personal, determinat, legitim, născut şi actual, însă fără a examina propriu-zis condiţiile interesului. Mai exact, nu a fost lămurit care este beneficiul propriu obţinut de reclamantă în urma anulării transferului celor 2.000 de acţiuni şi în ce manieră o priveşte pe aceasta încălcarea sau nu a unei pretinse inalienabilităţi stabilite în favoarea E. S.A.

Motivarea Curţii de Apel Bucureşti ignoră argumentele pârâţilor, instanța neavând în vedere că formalitatea constituirii garanţiei de către administratori priveşte exclusiv raportul juridic dintre aceştia şi societate, în baza contractului de mandat încheiat cu societatea. Scopul constituirii acestei garanţii a fost acela de a acoperi eventualele prejudicii cauzate societăţii prin executarea necorespunzătoare sau neexecutarea atribuţiilor de către respectivul administrator, fiind evident că toate aspectele privesc exclusiv societatea şi administratorul în cauză, nu un acţionar minoritar. De asemenea, s-a ignorat faptul că singura persoană care ar fi avut interes să conteste respectivul transfer pentru încălcarea unei pretinse inalienabilităţi ar fi fost E. S.A. De altfel, această pârâtă a depus la dosar dovezi din care rezultă că Societatea B. S.A. a acceptat achiziţionarea celor 2.000 de acţiuni cu sarcina existentă asupra acestora, iar ulterior au fost încheiate convenţii între cele două societăți prin care se constituie noi garanţii.

Este imposibil şi inadmisibil de reţinut că simplul fapt că reclamanta este acţionar este suficient pentru a justifica anularea transferului a 2.000 de acţiuni pentru încălcarea unei clauze de inalienabilitate stabilite exclusiv în beneficiul societății. Acționarul minoritar, A., este terţ faţă de raporturile stabilite între societate şi membrii consiliului de administraţie, iar acest simplu fapt este mai mult decât suficient pentru a se reţine lipsa interesului şi a calităţii în formularea acţiunii în anulare. Atât timp cât aceste raporturi juridice nu o privesc, este mai mult decât clar că reclamanta nici nu poate obţine un beneficiu material propriu, ci exclusiv şicanarea societăţii.

Hotărârea recurată este nemotivată în ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta-reclamantă A.

Deşi pârâta E. S.A. şi ceilalţi pârâţi au prezentat suficiente argumente care tind la dovedirea faptului că reclamanta nu obţine niciun folos material prin formularea acţiunii, instanţa a ignorat toate aceste elemente şi a apreciat că are interes doar pentru motivul că este acţionar.

O astfel de interpretare validează, totodată, teza potrivit căreia un acţionar poate formula absolut orice tip de acţiune şi orice demers împotriva societăţii doar pentru că este acţionar la respectiva societate. Evident, o astfel de interpretare este absurdă şi încurajează abuzul de minoritate, ajungându-se, practic, la eludarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., care reglementează condiţiile interesului procesual.

Pe de altă parte, motivarea (ce echivalează cu o nemotivare) este şi contradictorie, instanţa de apel acordând atenţie unui element şi, mai apoi, a ignorat acelaşi element.

Cu titlu de exemplu, s-a arătat că la pag. 18, par. 4 din decizie, soluţionând apelul incident, curtea a reţinut că reclamanta are interesul de a contesta dreptul de proprietate al altor persoane, cu atât mai mult cu cât pretinde că societatea pe acţiuni este una de tip închis. Ulterior, la pag. 19, par. 4, în soluţionarea apelului d-nei A., instanţa a reiterat că interesul reclamantei este cu atât mai evident cu cât se prevalează de caracterul închis al societăţii pe acţiuni. Cu toate acestea, la pag. 19, par. 6, instanţa nu a mai considerat relevant pretinsul caracter închis al societăţii, deoarece nu acesta ar fi argumentul esenţial utilizat de către reclamantă.

Instanţa de apel a ignorat că E. S.A. este o societate pe acţiuni, diferenţa faţă de o societate de persoane fiind că accentul nu este pus pe acționari, ci pe capital. Concluzia imediată este că, indiferent de titularul acţiunilor, ceea ce contează este capitalul social. Aşadar, a susţine faptul că o societate pe acţiuni are un caracter închis este contradictoriu, întrucât este o societate pe acţiuni, iar nu una de persoane.

Un al doilea exemplu de motivare contradictorie este la pag. 19, par. 5, unde instanţa a respins argumentele pârâtei E. S.A. conform cărora acţiunea formulată este una preventivă, pentru preîntâmpinarea „abuzurilor B.”, apreciind că reclamanta urmăreşte remedierea unor situaţii concrete, nu a unor abuzuri eventuale. Ulterior, la pag. 20, par. 1, curtea a reţinut că, de fapt, dacă există sau nu un abuz, va forma obiectul analizei instanţei învestite cu dezlegarea fondului.

C. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursurile formulate de recurenta-pârâtă B. S.A., de recurenţii-pârâţi D. şi C., precum şi de recurenta-pârâtă E. S.A., solicitând, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursurilor, întrucât crticicile invocate nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursurilor ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocate de intimata-reclamantă A. De asemenea, a solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate prin întâmpinare, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Și recurenţii-pârâţi D. şi C. au transmis la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, invocate de intimata-reclamantă şi a susţinerilor acesteia.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar de către recurenta-pârâtă B. S.A. s-a solicitat, de asemenea, respingerea ca nefondată a excepţiei nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă şi înlăturarea apărărilor formulate de aceasta.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursurilor, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 9 noiembrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor, în şedinţă publică, la data de 2 martie 2023, cu citarea părţilor.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

În ceea ce privește recursul pârâtei B. S.A., fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Această pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel, cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ., a considerat că intimata-reclamantă justifică un interes în formularea primelor trei capete de cerere, pentru că simpla calitate de acţionar în societate nu justifică îndeplinirea condiţiilor existenţei unui interes, că excepţia inadmisibilităţii primului petit este întemeiată, art. 35 din cod stabilind în mod clar când poate fi primită o cerere în constatare, cel de-al doilea petit, dedus judecăţii pe cale subsidiară, având tocmai natura juridică a unei acţiuni în realizare, respectiv că eronat s-a apreciat că reclamanta se legitimează procesual activ şi cu privire la capetele de cerere nr. 1 şi 3, fiind aplicate greşit prevederile art. 629, raportat la art. 627 C. civ.

Referitor la recursul declarat de pârâţii D. şi C., care s-au prevalat de motivele de casare prevăzute de pct. 5 şi 6 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând hotărârea curţii de apel în raport cu criticile formulate, în aceleaşi limite ale controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Cei doi pârâţi persoane fizice susţin, în sinteză, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, lipsindu-i, totodată, motivarea, instanţa de apel prezentând şi un raţionament contradictoriu. Pe de altă parte, se afirmă că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 33 C. proc. civ., în ceea ce priveşte condiţia interesului de a acţiona, condiţie care trebuie cercetată în persoana reclamantei, care nu a făcut dovada încălcării unui drept subiectiv propriu.

Nu în ultimul rând, şi recursul pârâtei E. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., considerându-se că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 33 din acelaşi cod, cu referire la condiţiile interesului, în sensul că nu s-a realizat o analiză integrală a elementelor care conturau argumentaţia lipsei de interes a intimatei-reclamante în formularea cererii de chemare în judecată. De asemenea, societatea pârâtă a susţinut nemotivarea hotărârii atacate, conjugat cu o motivare contradictorie, care ar justifica admiterea căii extraordinare de atac.

Întrucât multe dintre criticile formulate de recurenţi sunt comune, respectiv similare, analiza celor trei cereri de recurs va fi făcută împreună şi integrat, niciunul dintre acestea nefiind fondat.

Astfel, pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., invocat în comun, prevede că o hotărâre poate fi casată, printre altele, când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare a fost invocat de recurenţi prin raportare la art. 33 din acelaşi cod, normă care are titlul marginal - Interesul de a acţiona - şi în conformitate cu care „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.

Înalta Curte constată că nu i se poate reproşa primei instanţe de control judiciar încălcarea sau aplicarea greşită a acestei dispoziţii normative.

Astfel, judecătorii din apel în mod corect au stabilit că, raportat la primele două capete de cerere, reclamanta justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, fiind suficientă calitatea acesteia de acţionar în societate pentru a justifica interesul în contestarea dreptului de proprietate asupra unor acţiuni, pretins nelegal transmise, chiar dacă partea nu a invocat faptul că ar fi urmărit să dobândească ea însăși cele două acţiuni înstrăinate de dl C.

Este de necontestat că, potrivit Legii nr. 31/1990 modificată, calitatea de acţionar dă dreptul la participarea în adunările generale a acţionarilor, în care se formează voinţa socială, sunt desemnaţi reprezentanţii persoanei juridice şi se decide soarta societăţii. Aceasta, în condiţiile în care majoritatea acţiunilor determină majoritatea de vot în cadrul adunărilor generale, având importanţă cine sunt acţionarii şi cum este exprimată voinţa acestora, întrucât voinţa majorităţii deţinătorilor de participaţii exprimă voinţa societăţii înseşi.

Concluzia instanţei de apel a fost că un acţionar are interes să conteste în instanţă legalitatea dobândirii de către alte persoane a unor acţiuni în cadrul societăţii, chiar dacă nu intenţionează să le achiziţioneze, întrucât este interesat cu privire la bunul mers al societăţii şi cu privire la buna desfăşurare a activităţii acesteia, interesul reclamantei fiind cu atât mai evident cu cât aceasta invocă încălcarea prevederilor actului constitutiv şi existenţa unei cauze ilicite.

Interesul reclamantei este şi determinat, folosul practic urmărit fiind asigurarea legalităţii transferurilor de acţiuni şi, consecutiv, a legalităţii deţinerii calităţii de acţionar în Societatea E. S.A. Prin urmare, acţiunea judiciară iniţiată nu are caracter pur preventiv, ci urmăreşte remedierea unor situaţii concrete care, în opinia părţii reclamante, sunt caracterizate prin elemente de nelegalitate.

Şi în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere s-a reţinut existenţa interesului pentru că nu se poate susţine o eventuală lipsă de interes în anularea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, de vreme ce se aduc în discuţie elemente ce ţin de fond, precum înlăturarea efectelor nulităţii, o asemenea chestiune nesubsumându-se condiţiei de exercitare a acţiunii civile aflate în analiză.

Criticile recurenţilor, care consideră că simpla calitate de acţionar a intimatei-reclamante nu justifică îndeplinirea condiţiei interesului, sunt neîntemeiate tocmai pentru că folosul practic nu trebuie să fie identificat doar ca un câştig nemijlocit şi imediat, demersul judiciar al acesteia din urmă prefigurând folosul efectiv pe care reclamanta tinde să-l obțină în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, şi anume să fie respectate cele stipulate în Actul constitutiv al Societăţii E. S.A., independent de forma juridică societară aleasă de fondatori (recte, societate pe acţiuni).

Or, se poate constata cu uşurinţă că partea reclamantă invocă, printre altele, nesocotirea prevederilor actului constitutiv şi existenţa unei cauze ilicite la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, sancţiunea pentru încălcarea acestei condiţii esenţiale pentru validitatea contractului fiind nulitatea absolută (art. 1238 C. civ.), calitatea sa de acţionar minoritar, pe care o invocă toţi recurenţii, neprezentând relevanţă din această perspectivă.

Sancţiunea nulităţii absolute a unui act juridic, spre deosebire de cea a nulităţii relative, poate fi invocată nu numai de părţile care au încheiat respectivul act şi de succesorii lor, ci şi de orice persoană, chiar dacă nu are legătură cu actul în sine, dar care justifică totuşi un interes, nulitatea absolută fiind o sancţiune de ordine publică.

Prin urmare, interesul pe care trebuie să-l justifice reclamantul într-o acţiune în nulitate absolută (aşa cum sunt formulate petitele 2 şi 3 din cererea introductivă de instanţă) nu se identifică cu interesul pe care trebuie să-l demonstreze cocontractantul atunci când invocă nulitatea relativă, de exemplu, sau oricare altă parte într-un raport juridic dedus judecăţii pentru ceea ce solicită de la instanţă. Ca atare, acest element vital al contractului nu trebuie şi nu poate fi analizat din perspectiva condiţiilor pe care interesul trebuie să le îndeplinească în oricare altă acţiune, și anume de a fi actual, personal şi direct, după cum nici calitatea procesuală activă nu se analizează în cazul nulităţii absolute prin prisma corespondenţei calităţii de reclamant cu calitatea de titular al dreptului dedus judecăţii.

Dat fiind caracterul de ordine publică al sancţiunii nulităţii, acţiunea cu privire la aceasta poate fi promovată de orice persoană, cu condiţia ca ea să justifice totuşi un interes (în caz contrar fiind pe deplin aplicabilă maxima pas d’interet, pas d’action), în accepţiunea comună a acestui termen, de legătură şi consecinţe cu actul juridic despre care se susţine că la momentul încheierii lui a încălcat dispoziţii imperative ale legii sau a fost încheiat în frauda acestora sau a ordinii publice, justificare pe care reclamanta a făcut-o în motivarea cererii sale de chemare în judecată.

Din acest motiv nu prezintă relevanţă juridică faptul că prin transferul de acţiuni contestat nu i se aduc atingere drepturilor intimatei-reclamante care decurg din calitatea de acţionar minoritar şi nici împrejurarea că Societatea E. S.A. nu este o societate închisă, pentru că ceea ce reclamă, de fapt, acţionarul minoritar este, aşa cum s-a arătat deja, o pretinsă nesocotire a condiţiilor prevăzute în actul constitutiv pentru dobândirea iniţială a participaţiilor de către persoane care nu au calitatea de acţionar în această societate. Or, din această perspectivă nu se poate contesta existența cerinței unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, clauzele actului constitutiv fiind asumate de toți asociații societății, acest act materializând, de fapt, acordul lor de voință, sub toate aspectele, inclusiv cele care vizează modul de transmitere a titlurilor de participare dobândite în schimbul aporturilor aduse în societate.

În acelaşi sens, nici argumentul recurenţilor persoane fizice potrivit căruia, de vreme ce participaţia intimatei-reclamante nu a fost diminuată, atât în ceea ce priveşte votul în cadrul adunărilor generale ale acţionarilor, cât şi în privinţa beneficiilor cuvenite din profitul realizat de societate, lipsa sa de interes fiind evidentă pentru că drepturile derivate din calitatea de acţionar au rămas nemodificate, nu poate fi primit, eroarea instanţei de apel în determinarea tipului de societate pe acţiuni neavând importanţă, neputându-se susţine cu temei că hotărârea atacată se impune a fi casată pentru că s-ar întemeia pe aspecte care nu au corespondent în realitate. Oricum, eroarea nu este una totală şi fundamentală tocmai pentru că societatea în cauză nu este una pe deplin deschisă, art. 11.3 din Actul constitutiv actualizat al Societăţii E. S.A., stipulând că acţiunile pot fi înstrăinate numai între acţionarii societăţii, în condiţiile statutului, cu respectarea reglementărilor aprobate de adunarea generală a acţionarilor, cu aprobarea adunării generale sau a consiliului de administraţie putând deveni acţionari şi alte persoane.

Nu intră, de asemenea, în zona de incidență a motivului de casare prevăzut de teza a II-a a pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. – hotărârea cuprinde motive contradictorii –, constatările instanței de apel cu privire la caracterul închis al Societății E. S.A., pentru că această concluzie a curții nu reprezintă o negare a formei de organizare a societății, după cum nici celelalte exemple date de recurenta-pârâtă E. S.A. nu sunt suficiente pentru admiterea recursului pe acest temei.

Aceasta, întrucât considerentele redate cu titlu de exemplu sunt scoase din context, partea dându-le o intepretare diferită de cea conferită de prima instanță de control judiciar prin raţionamentul expus. De altfel, contradicţia la care se referă legiuitorul și care priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată (întrucât nu se pot stabili motivele adoptate de instanţa de apel, acestea aparţinând la două categorii care se contrazic, ambele adoptate de respectiva instanţă), asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține concomitent caracterul fondat a două cereri, deși ele se exclud reciproc, ceea ce, evident, nu este cazul în speță.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, instanţa supremă constată că aceasta în mod corect a fost respinsă de instanţele devolutive, neidentificându-se o aplicare greşită a prevederilor art. 35 C. proc. civ., petitul 2, care a fost formulat doar în subsidiar primului capăt de cerere, având o altă cauză juridică, nulitatea cerută a fi constatată de către instanţă fiind întemeiată de partea reclamantă pe dispoziţiile art. 1238 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1236 şi 1237 din cod, urmare invocării existenţei unei cauze ilicite.

Critica recurenţilor-pârâţi D. şi C., în legătură cu încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, nu reprezintă un veritabil motiv de recurs, fundamentat pe pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., pentru că aceştia au invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 397 alin. (1) din cod, cu referire la prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, în sensul că prin lăsarea ca necercetate a apărărilor lor în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată, prima instanţă de control judiciar ar fi încălcat acest principiu fundamental al procesului civil.

În aceste condiţii, respectiva critică va fi avută în vedere de către instanţa de recurs în cadrul analizării celuilalt motiv de casare invocat de recurenţii persoane fizice, respectiv pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Celelalte susţineri ale recurenţilor D. şi C., respectiv ale recurentei E. S.A., care justifică lipsa constituirii de noi garanţii în favoarea societăţii, prin raportare la scopul avut în vedere pentru respectivele garanţii – acela de a acoperi eventualele prejudicii cauzate societăţii prin executarea necorespunzătoare sau neexecutarea atribuțiilor de către administratori –, invocându-se, totodată, existenţa convenţiei accesorii referitoare la contractul de cesiune din data de 2 iunie 2020, precum şi faptul că reclamanta-intimată a solicitat anularea transferului numai a unui număr de 2.000 de acţiuni, deşi prin convenţie au fost transferate 106.292 acţiuni, urmează a fi analizate de instanţa de fond cu ocazia rejudecării pricinii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), invocat doar de recurenţii menţionaţi în paragraful anterior, este nefondat.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi în acord cu prevederile art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, revine judecătorului sarcina ca, în soluţionarea unei cauze, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa care a pronunţat decizia recurată a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la decizia de anulare în parte a sentinţei tribunalului, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei de interes şi de respingere ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, astfel că Înalta Curte constată că hotărârea curţii de apel respectă exigenţele art. 22 şi 425 C. proc. civ.

Aşadar, prima instanţă de control judiciar a expus silogismul logico-juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de judecătorii din apel. În plus, se constată că prin argumentele aduse de recurenţi pe această cale se invocă, în esenţă, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., aspect care a fost deja verificat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, dar lipsa de motivare (pe care o reclamă recurenta E. S.A. pentru admiterea apelului reclamantei), motivarea insuficientă (recurenții persoane fizice susţinând că apelul reclamantei a fost admis „printr-o motivare extrem de sumară şi nespecifică, ce dă impresia lipsei analizei judicioase a întregii probleme deduse judecăţii”) sau motivele contradictorii în cuprinsul hotărârii (care sunt puse de recurenta E. S.A. în legătură cu statuările instanţei de apel referitor la tipul de societate pe acţiuni, aspect, de asemenea, analizat deja de Înalta Curte), nu pot fi reţinute raportat la hotărârea atacată şi la limitele cu care a fost învestită instanţa de judecată.

De altfel, în paragr. 20 al Hotărârii pronunţate în cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, „(...) deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B)”.

Aplicând cele stabilite de Curtea de la Strasbourg la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă de control judiciar a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care legea a fost aplicată în cauză.

Nu în ultimul rând, motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., invocat doar de recurenta-pârâtă B. S.A., nu este fondat pentru că acest caz de casare vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice, raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Chiar dacă în motivarea cererii de recurs nu se face o dezvoltare aplicată a acestui motiv de casare (argumentele părţii fiind legate de soluţia dată de instanţele de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere), din ansamblul criticilor formulate de societatea recurentă se poate deduce faptul că partea critică hotărârea atacată prin raportare la prevederile art. 627 şi 629 C. civ., susţinând că sancţiunea nerespectării clauzei de inalienabilitate stabilită convenţional este nulitatea relativă şi nu cea absolută.

Însă, această analiză, care ţine de fondul raportului juridic litigios, nu justifică nelegalitatea hotărârii recurate, care a fost pronunţată ca urmare a constatării greşitei soluţionări a excepţiei lipsei de interes, care este una de fond, absolută şi peremptorie, în mod legal stabilindu-se că prima instanţă a evaluat eronat această condiţie de exercitare a acţiunii civile iniţiate de intimata-reclamantă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi art. 455 C. proc. civ., recurenţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 26.496,54 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în faza de recurs, către intimata A., conform documentelor justificative aflate la filele 181-182 din dosar.