Municipality appeal dismissed; compensation for de facto expropriation via green-space zoning upheld.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată, la 3 mai 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata sumei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, aferente perioadei ultimilor 3 ani, anteriori introducerii cererii, şi până la data pronunţării definitive a hotărârii, a dobânzii legale aferente, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, de la data pronunţării hotărârii, pe toată durata menţinerii regimului juridic actual al imobilului, cu dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului teren în suprafaţă de 9600 mp, situat în Bucureşti, pe care nu pot să îl folosească în vederea construirii unor clădiri, întrucât a fost modificată destinaţia terenului, acesta fiind încadrat în zona V1a Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice, aspect ce rezultă din certificatul de urbanism nr. x/25.03.2008 eliberat de Primăria Sectorului 3 Bucureşti.

În drept, cererea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată, de tribunal, în prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 997 din 24.07.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea, precizată, formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 249.886 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferente perioadei 03.05.2015 - 03.09.2019 şi la plata către reclamanţi a dobânzilor legale aferente debitului principal, începând cu 03.05.2015 şi până la data efectivă a plăţii. Totodată, a respins, ca neîntemeiat, al doilea capăt de cerere şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 7.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel

Prin decizia nr. 514 A din 30 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 997/24.07.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 514 A din 30 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanţa de judecată a modificat atât cauza, cât şi obiectul cererii de chemare în judecată iar, pe de altă parte, a reţinut greşit îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti. Sub un prim aspect, recurentul a arătat că reclamanţii nu au făcut dovada faptului că sunt titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenului în suprafaţă de 9.600 mp situat în Bucureşti, în condiţiile în care, deşi au invocat calitatea de moştenitori ai defunctului F. şi G., singurul certificat de moştenitor depus la dosarul cauzei, respectiv certificatul de moştenitor nr. x/28.05.2015, nu menţionează terenul ca fiind parte din masa succesorală a defunctului F.. De asemenea, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2007, face dovada exclusiv a dobândirii cotelor de 40%, respectiv 30% din cota indiviză de 50% din dreptul de proprietate asupra imobilului pe care l-a deţinut numita H., de către reclamanţii B., respectiv A.

Prin urmare, având în vedere că reclamanţii pretind că sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului, în lipsa dovezilor privind existenţa acestuia în patrimoniul fiecăruia dintre reclamanţi, acestora le lipseşte calitatea procesuală de a formula, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, acţiunea în pretenţii având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.

Printr-un alt motiv de recurs, fundamentat pe art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., recurentul a aratat că, în contextul în care, în susţinerea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, reclamanţii au afirmat că, prin schimbarea încadrării urbanistice, prin O.U.G. nr. 114/2007 şi impunerea interdicţiei de a schimba destinaţia terenului, aceştia ar fi fost împiedicaţi să folosească bunul potrivit propriilor interese, respectiv să mai edifice lucrări de construire sau să înstrăineze bunul sau o parte din acesta, cercetarea judecătorească efectuată de instanţa de apel, exclusiv din perspectiva atribuirii unilaterale a unei destinaţii incompatibile cu proprietatea privată, a depăşit limitele judecării cauzei, astfel cum au fost stabilite de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, fiind nesocotite dispoziţiile art. 478 alin. (3) coroborate cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Mai mult, deşi reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, instanţa de apel a analizat cauza din perspectiva art. 4 alin. (4), art. 5 alin. (1) şi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2008 şi art. 858 C. civ., privitoare la bunurile afectate folosinţei publice directe şi apartenenţa acestora la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. În acest context, analiza instanţei de apel depăşeşte nu numai ceea ce a fost dedus judecăţii la prima instanţă, ci chiar limitele judecăţii realizate de instanţa de fond, care a reţinut, sumar, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., ca urmare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti pentru "lipsirea reclamanţilor de posibilitatea efectivă de a beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate din cauza limitărilor impuse de art. 1 din O.U.G. nr. 114/2007".

În condiţiile în care instanţa de judecată a fost învestită cu verificarea existenţei restrângerii pretins aduse dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin limitarea prerogativei folosinţei constând în limitarea dreptului de a edifica lucrări de construire şi de a înstrăina terenul, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 114/2007, care ar fi schimbat destinaţia terenului prin încadrarea acestuia în zona V1a "Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice", cercetarea judecătorească efectuată de instanţa de apel, prin raportare la pretinsa inacţiune a Municipiului Bucureşti în menţinerea regimului urbanistic al terenului, fără efectuarea de demersuri în vederea exproprierii acestuia, este în afara limitelor judecăţii. Consecinţa acestei modificări nepermise a obiectului şi cauzei acţiunii în justiţie promovate de reclamanţi constă în faptul că au rămas necercetate apărările Municipiului Bucureşti privitoare la inexistenţa faptei ilicite şi a prejudiciului.

Printr-o altă critică, fundamentată pe cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul consideră că sunt eronate concluziile instanţei de apel privind pretinsa restrângere a dreptului de proprietate, urmare a încadrării urbanistice, fără ca aceasta să efectueze analiza necesară privind întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti. Apreciază că instanţa de apel nu a analizat, iar reclamanţii nu au dovedit existenţa faptei ilicite imputate Municipiului Bucureşti, respectiv, în speţă, că s-a produs o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, în condiţiile în care atribuirea încadrării urbanistice prin PUG nu implică, de plano, săvârşirea vreunui abuz al autorităţii publice şi nici producerea unui prejudiciu.

Întrucât la data adoptării PUG şi, ulterior, a O.U.G. nr. 114/2007, terenul reclamanţilor nu beneficia de o categorie de folosinţă superioară, care să fi fost restrânsă prin includerea terenului în zona spaţii verzi a Municipiului Bucureşti, prejudiciul invocat de reclamanţi este inexistent. Prin urmare, valoarea economică a terenului nu s-a diminuat comparativ cu utilizările sale anterioare adoptării/prelungirii PUG, categoria de folosinţă de teren arabil fiind menţinută, astfel că, în speţă, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să obţină contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului. Menţionează că, faţă de utilizările permise pentru terenurile incluse în categoria spaţiilor verzi, reclamanţii au posibilitatea să exploateze terenul în scopul obţinerii de profit, inclusiv să-1 înstrăineze. Ceea ce lezează reclamanţii este imposibilitatea de a schimba categoria de folosinţă a terenului, comparativ cu categoria de folosinţă a terenurilor învecinate, aspect care nu decurge din săvârşirea vreunei fapte ilicite imputabile Municipiului Bucureşti. Pretinde că reclamanţilor nu li s-a produs niciun prejudiciu, cât timp prerogativele dreptului de proprietate nu au fost afectate în materialitatea lor.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.

5. Apărările formulate de părţi

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru şi a fost comunicat părţilor, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22 septembrie 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 514A din 30 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind respinsă excepţia nulităţii căii de atac, invocată prin întâmpinare, întrucât s-a apreciat că dezvoltarea criticilor formulate pot fi subsumate, pe anumite aspecte, dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., drept pentru care a fost acordat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea, pe fond, a recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor ierarhic inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Atunci când se exercită calea de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, obiectul şi cauza recursului constă în hotărârea atacă şi, respectiv, motivele de nelegalitate a hotărârii atacate pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. De asemenea, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceaste considerente rezidă din aplicarea principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, în raport de exigenţele devoluţiunii din apel - şi anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima dată de instanţa de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăţi.

În cauză, relativ la susţinerile Municipiului Bucureşti, invocate în recurs, referitoare la excepţia privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte reţine că aceasta, deşi constituie o excepţie absolută, nu a fost invocată de pârâtul-recurent în faţa primei instanţe.

Astfel, hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel de către Municipiul Bucureşti, în cadrul căruia pârâtul, deşi a avut posibilitatea, nu a invocat excepţia respectivă. Cale de atac exercitată a fost respinsă, ca nefondată şi, deşi hotărârea din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cadrul acesteia pârâtul nu mai este în drept să invoce excepţia de ordine publică, întrucât se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din Cod nu vor putea fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Cum excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive nu a făcut obiectul apelului, nu mai poate fi invocată direct în recurs fiind, aşadar, formulată omisso medio.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate a deciziei atacate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în sensul modificării obiectului şi cauzei juridice în apel, Înalta Curte reţine că susţinerea recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 5, C. proc. civ., este neîntemeiată şi nu poate conduce la casarea hotărârii recurate.

În examinarea acestui motiv de recurs, din perspectiva susţinută de recurentul-pârât, respectiv a încălcării principiului disponibilităţii legat de schimbarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dacă dreptul subiectiv este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, folosind acţiunea civilă, care este cel mai important mijloc de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Aşadar, pe calea acţiunii civile, titularul dreptului urmăreşte să determine persoana care i-a încălcat sau contestat dreptul, să îi recunoască dreptul şi să înceteze orice încălcare a lui, iar dacă i-a cauzat prejudicii, să le repare.

Obiectul acţiunii este ceea ce reclamantul solicită prin cererea adresată instanţei, pretenţia concretă a acestuia, iar cauza acţiunii, înţeleasă ca fundament juridic al pretenţiilor, întreună cu împrejurările de fapt, reprezintă elementele generatoare care au determinat demersul judiciar. Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza acesteia sunt elocvente pentru a stabili cadrul procesual şi limitele obiective ale învestirii instanţei.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului asupra căruia au un drept de proprietate, întrucât au fost privaţi de dreptul de a folosi terenul şi de a beneficia de fructele acestuia, ca urmare a încadrării imobilului în zona a V1a - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice, dar şi a impunerii, pe o perioadă nedeterminată, a utilizării terenului ca "spaţiu public cu acces nelimitat", cu interdicţia de a schimba destinaţia acestuia. Reclamanţii au pretins că această limitare constituie, în realitate, o expropriere, fără a beneficia de plata unei drepte şi prealabile despăgubiri adusă dreptului lor de proprietate, ceea ce echivalează cu o afectate a însăşi substanţei dreptului de proprietate, constituind o veritabilă "expropriere de fapt" în sensul jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, la care au făcut trimitere.

Reclamanţii şi-au fundamentat, în drept, acţiunea pe dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., art. 44 alin. (1) si 2 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii deşi sunt proprietarii imobilului teren în suprafaţă de 9600 mp, situat în Bucureşti, se află, însă, în situaţia imposibilităţii efective de a beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate din cauza limitărilor impuse de regimul juridic şi destinaţiei stabilite terenului de către Municipiul Bucureşti, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 114/2007, fără plata unei juste despăgubiri.

Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate, formulând, în esenţă, critici referitoare la: inexistenţa unei fapte ilicite şi a prejudiciului; existenţa unor limitări legale aduse atributelor dreptului de proprietate nu are semnificaţia unei exproprieri; reclamanţii pot exercita atributele dreptului de proprietate, întrucât bunul are acelaşi regim juridic şi destinaţie ca şi la momentul dobândirii proprietăţii, neavând loc nicio schimbare a regimului juridic a bunului; nu s-a adus nicio atingere a dreptului de proprietate în substanţa sa, ci s-a instituit o limitare obiectivă şi rezonabilă.

Învestită, astfel, cu cercetarea criticilor din apelul declarat de pârât, care combăteau temeinicia despăgubirilor acordate pentru limitarea dreptului de proprietate a reclamanţilor, instanţa de apel a realizat un examen propriu şi complet privind regimului juridic al terenului în privinţa căruia reclamanţii au un drept de proprietate.

Exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate şi având în vedere elementele de fapt şi temeiul de drept indicate în acţiune, ce conturează pretenţia reclamanţilor privind plata de despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ca urmare a instituirii unei servituţi urbanistice, nu se poate reţine că cercetarea judecătorească desfăşurată de instanţa de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului şi cauzei acţiunii indicate de reclamanţi în cuprinsul demersului lor judiciar ori a limitelor devoluţiunii generate de calea de atac cu care a fost învestită.

Contrar susţinerilor recurentului, nu poate fi vorba de o depăşire a limitelor obiective şi subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanţa de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum sunt descrise în cererea de chemare în judecată, reclamanţii făcând referire la intervenirea unei exproprieri de fapt - contestată de pârât, prin apelul declarat - decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate chiar în substanţa sa, prin menţinerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Împrejurarea că, în cuprinsul raţionamentului judiciar, instanţa de apel a reţinut, în raport de regimul juridic şi destinaţia terenului, că bunul litigios, încadrat la categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, ar întruni criteriile de bun de uz public şi de interes public, fiind afectat folosinţei publice directe şi unei justificări sociale, prin raportare la dispoziţiile art. 3 - 5 din Legea mr. 18/1991 şi art. III din Legea nr. 213/1998, nu are semnificaţia că instanţa de apel s-ar fi îndepărtat de la limitele procesuale, astfel cum au fost stabilite prin cererea introductivă la instanţă.

Trimiterea de către instanţa de apel, în cuprinsul raţionamentului judiciar, la dispoziţiile legale menţionate, care conturează criteriile de apartenenţă a bunurilor la domeniul public al statului sau a unităţilor administrativ teritoriale nu a avut semnificaţia examinării cadrului normativ în scopul determinării regimului juridic de bun aparţinând domeniului public, ci a avut rolul de a evidenţia - în cadrul verificării argumentelor reclamanţilor, evocate în cererea introductivă, precum şi în cuprinsul întâmpinării formulate la apelul declarat - existenţa unei restrângeri aduse dreptului de proprietate, în sensul că destinaţia impusă terenului litigios, încadrat în categoria de spaţiu verde public cu acces nelimitat devine, în fapt, un teren de uz public, fără plata unor despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării plenare a dreptului de proprietate. Aşadar, având în vedere regimul juridic al terenului stabilit anterior instituirii servituţii, cât şi cel ulterior acestui moment, instanţa de apel a concluzionat corect, prin decizia atacată, că rezervarea unei utilităţi publice asupra terenului deţinut de reclamanţi determină un prejudiciu în patrimoniul acestora, ce trebuie reparat.

În acelaşi timp, nu se poate reţine că cercetarea judecătorească ar fi fost realizată de instanţa de apel prin denaturarea obiectului şi cauzei pretenţiilor formulate de reclamanţi, atât timp cât contextul normativ examinat a avut menirea determinării şi a consecinţelor, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, evocate de reclamanţi, în privinţa dreptului lor de proprietate, consecinţe generate de inerţia manifestată de autoritatea locală în legătură cu luarea măsurilor necesare transferului dreptului în cazul unei servituţi de utilitate publică instituite printr-un plan de amenajare urbanistică.

Deopotrivă, contrar susţinerilor formulate de recurent, trebuie avut în vedere că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a hotărât că există o ingerinţă în dreptul de proprietate nu numai în cazul unei exproprieri de fapt, în sensul privării de proprietate din perspectiva art. 1 parag. 1 teza a II-a din Protocolul nr. 1, ci şi în ipoteza care conduce la aplicarea tezei I din parag. 1 (regula generală vizând dreptul la respectarea bunurilor - cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei; cauza Terazzi S.R.L. contra Italiei) sau a parag. 2 (utilizarea proprietăţii reclamanţilor - cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei).

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că problema modului de aplicare a prevederilor legale referitoare la întrunirea condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului Municipiului reprezintă un aspect de nelegalitate distinct, care urmează a fi examinat în cele ce urmează, din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Prevalându-se de cazul de nelegalitate referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul-pârât a pretins că instanţa de apel a limitat cercetarea judecătorească la analizarea in abstracto a ingerinţei în dreptul de proprietate ca urmare a încadrării urbanistice, fără a realiza, însă, analiza necesară privind întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti.

În dezvoltarea motivului de casare evocat, recurentul a susţinut că, instanţa de apel nu a analizat, iar reclamanţii nu au dovedit existenţa faptei ilicite imputate Municipiului Bucureşti, respectiv că reclamanţii ar fi suferit o ingerinţă în dreptul lor de proprietate, în condiţiile în care atribuirea încadrării urbanistice prin PUG nu implică, de plano, săvârşirea unui abuz al autorităţii publice şi nici producerea vreunui prejudiciu.

S-a mai susţinut că aspectul reclamat în cauză, referitor la imposibilitatea de a schimba categoria de folosinţă a terenului, comparativ cu categoria de folosinţă a terenurilor învecinate, nu se circumscrie vreunei fapte ilicite care să poată fi imputată Municipiului Bucureşti, iar reclamanţilor nu li s-a produs niciun prejudiciu, cât timp prerogativele dreptului de proprietate nu au fost afectate, în materialitatea lor.

Criticile recurentului, privind greşita interpretare a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, sunt nefondate.

Din situaţia de fapt reţinută în etapa devolutivă a litigiului rezultă că la momentul reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9600 mp, acesta se afla în extravilanul municipiului Bucureşti iar, apoi, conform PUG aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269/2000, terenul s-a aflat în subzona spaţii verzi, cu acces nelimitat V1a - Parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice. De asemenea, din extrasul de carte funciară în care se menţionează că terenul se află în intravilanul municipiului Bucureşti, instanţele fondului au apreciat că a operat o schimbare a categoriei de folosinţă a terenului, ce a intervenit ulterior reconstituirii dreptului de proprietate.

Este adevărat că, anterior modificării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, prin O.U.G. nr. 114/2007, terenul era supus unor restricţii stabilite prin Planul Urbanistic General din 2000, însă alin. (2) al textului legal, în forma anterioară modificării, prevedea şi excepţii de la regula potrivit căreia schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate este interzisă, recunoscând posibilitatea ca, în cazul terenurilor proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi sau spaţiile plantate neprotejate, destinaţia să poată fi schimbată, cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare.

Or, din cuprinsul demersului judiciar declanşat de reclamanţi nu rezultă împrejurarea că aceştia contestă dreptul autorităţii administrative de a adopta anumite reglementări de urbanism, ci pun în discuţie situaţia creată, ca urmare a adoptării unor astfel de planuri de urbanism, cu consecinţa interdicţiei de construire, pe o perioada nedeterminată, neurmată de adoptarea măsurilor necesare destinaţiei finale a terenului şi fără plata unor despăgubiri de natură să limiteze imposibilitatea exercitării depline a atributelor dreptului de proprietate.

Aşadar, prejudiciul imputat pârâului îşi are sorgintea tocmai fapta ilicită a autorităţii publice locale ce constă în ingerinţa adusă dreptului de proprietate al reclamanţilor prin stabilirea servituţii de utilitate publică, ce determină imposibilitatea desfăşurării, în mod plenar, a atributelor dreptului de proprietate, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială pentru acest inconvenient.

Sub aspectul celor expuse, curtea de apel a evocat corect considerentele deciziei nr. 1416/17.12.2008 a instanţei de contencios constituţional, în cuprinsul cărora s-a arătat că pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri.

Deopotrivă, s-a avut în vedere corect şi prevederile art. 44 din Constituţia României prin care se consacră garantarea dreptului de proprietate şi protecţia juridică de care se bucură, precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei de contencios european în materia respectării dreptului de proprietate.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

În teza finală a art. 1 se arată că "dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general (...)".

Prima normă enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate, indiferent de titular, în timp ce a doua normă prevede posibilitatea privării titularului, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiţii. Cea de-a treia normă recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.

Interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi preluată de instanţele naţionale, relevă garantarea dreptului de proprietate, în substanţa sa.

Pe de altă parte, protecţia pe care o instituie art. 1 din Primul Protocol, cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, fiind aduse două limite ale exerciţiului acestui drept, şi anume posibilitatea privării de proprietate pentru o cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Cu toate acestea, chiar dacă se pune problema asigurării realizării unui interes general, cum este cazul în legătură cu terenul din prezentul litigiu, nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.

Corelativul posibilităţii atingerilor dreptului de proprietate, provocate de autorităţile statului pentru un interes general, este generat de jurisprudenţa europeană în materie, care a pus în evidenţă necesitatea respectării unui alt principiu, şi anume cel vizând existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui.

Or, în speţă, Curtea de Apel în mod corect a avut în vedere hotărârea pronunţată, la 23.09.1982, în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, care se pliază perfect situaţiei litigioase de faţă, în cuprinsul căreia s-a reţinut că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi, că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei. Totodată, instanţa de contencios european a considerat drept atingere adusă substanţei dreptului situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Aşa fiind, recurentul deşi a generat, în sarcina intimaţilor-reclamanţi, interdicţia în legătură cu un exerciţiu complet al dreptului de proprietate, sub aspectul folosinţei bunului conform propriilor interese, determinată de un interes public, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive corelative, în sensul demarării procedurilor legale de a expropria, în drept, bunul şi de a oferi o compensaţie financiară corespunzătoare proprietarilor.

În concluzie, consecinţele instituirii servituţii de utilitate publică asupra terenului reclamanţilor în ce priveşte exerciţiul efectiv al dreptului de către titular, fără plata despăgubirilor şi fără efectuarea procedurilor legale de expropriere care să fundamenteze o astfel de plată, reprezintă o ingerinţă severă în dreptul de proprietate al reclamanţilor şi, ca atare, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Deopotrivă, privarea de bun suportată de intimaţii-reclamanţi, în circumstanţele factuale reţinute în cauză, constituie, totodată, şi o încălcare a art. 44 alin. (3) din Constituţia României, care obligă autorităţile statului, atunci când interesul general o impune, să procedeze la o expropriere în condiţiile legii şi doar cu "dreaptă şi prealabilă despăgubire", ceea ce, în speţă, nu s-a realizat.

Ca atare, în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor enunţate din legea fundamentală, Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe, de acordare a despăgubirilor către reclamanţi, ca mijloc de reparaţie pentru privarea de proprietate.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 496 raportat la art. 488, alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă B., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, raportat la circumstanţele cauzei, cuantumul onorariului de avocat se vădeşte a fi disproporţionat faţă de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 514A din 30 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Bucureşti la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. şi la plata sumei de 2.500 RON, constând în cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă B., reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2023.