Compensation for expropriated property: Admissibility of cassation on indexation of reparative damages under Law No. 165/2013

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, să actualizeze cu indicele preţurilor de consum fiecare dintre tranşele din despăgubirea stabilită prin Decizia de Compensare nr. x/21.08.2017 emisă de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, actualizare calculată de la data emiterii deciziei şi până la data plăţii efective a fiecăreia dintre tranşele de despăgubire, obligarea pârâţilor la plata de daune moratorii, conform dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) din C. civ., constând în dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii deciziei şi până la data plăţii efective a fiecărei tranşe de despăgubire şi obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar euro - leu calculate de la data emiterii deciziei şi până la plata efectivă a fiecărei tranşe de despăgubire.

În termen legal, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

2. Sentinţa Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 959 din data de 21 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, a respins cererea de chemare în judecată faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală activă, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie

Prin decizia civilă nr. 1074 A din data de 15 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 959 din data de 13 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, reclamantul A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, ca o chestiune prealabilă, recurentul arată că acţiunea sa nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, astfel încât se aplică dispoziţiile procedurale de drept comun privitoare la calea de atac, hotărârea supusă controlului judiciar fiind susceptibilă de recurs.

Referitor la nelegalitatea deciziei nr. 1074 A din data de 15 iulie 2022, recurentul - reclamant A. susţine că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, arată că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

În opinia recurentului, această comisie are calitate procesuală pasivă întrucât legiuitorul a stabilit în sarcina sa nu doar obligaţia de a emite decizii de compensare ci şi obligaţia de a lua măsurile legale necesare aplicării legislaţiei reparatorii.

Or, luarea de măsuri legale necesare aplicării legislaţiei reparatorii îşi are fundamentul în principiul echităţii, reglementat expres de dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, astfel că intimata - pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să se asigure că atât despăgubirea acordată, cât şi condiţiile în care se face plata acesteia, respectă un raport de proporţionalitate şi de echilibru între apărarea intereselor societăţii şi respectarea drepturilor recunoscute de lege persoanei îndreptăţite, începând cu data recunoaşterii dreptului la despăgubire al persoanei îndreptăţite (prin decizia de validare) şi până la data plăţii efective a ultimei tranşe de despăgubire.

Astfel, în opinia recurentului, intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu îşi încetează activitatea, atribuţiile şi competenţele o dată cu emiterea deciziei de compensare, ci are şi obligaţii ulterioare, împrejurare care îi conferă calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul - reclamant aduce critici hotărârii recurate, structurate, punctual, pe solicitările din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Astfel, cu privire la pretenţiile de actualizare cu inflaţia a fiecărei tranşe de despăgubire pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare şi momentul plăţii efective, arată că soluţia încalcă mai multe norme de drept material, cuprinse în Legea nr. 165/2013.

Un prim argument se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. d) din actul normativ menţionat, întrucât, în opinia sa, persoana îndreptăţită are dreptul de a primi o despăgubire echitabilă şi de a obţine plata acesteia într-o manieră care să nu ducă la suportarea de sarcini excesive.

Un alt argument adus de recurent, în susţinerea acestui motiv de recurs, se referă la inaplicabilitatea în cauză a deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 686/2014, pe care o citează parţial pentru a arăta că, în prezent, ca urmare a modificărilor legislative, a devenit caducă iar prevederile sale nu mai au niciun fundament legal şi moral.

De asemenea, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 şi dispoziţiile instituite cu caracter de principiu de art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ. În acest sens, precizează că nu a solicitat actualizarea cu indicele preţurilor de consum a despăgubirii stabilite prin decizia de compensare ci actualizarea tranşelor de despăgubire, motiv pentru care nici O.U.G. nr. 72/2020 şi nici prevederile Deciziei CCR nr. 686/2014 nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţă.

Articolul 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 impune regula neplafonării punctelor stabilite prin decizie de compensare, ceea ce înseamnă că despăgubirea în bani, echivalentă punctajului stabilit de decizia de compensare, poate avea un cuantum diferit de cel stabilit în momentul emiterii deciziei de compensare. De aceea, în raport de dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, care reglementează principiul echităţii, precum şi în raport de jurisprudenţa CEDO, care consacră regula justului echilibru între apărarea intereselor societăţii şi satisfacerea interesului particular, nu este rezonabil, just şi echitabil ca sarcina excesivă a neactualizării, cu inflaţia, a tranşelor de despăgubire să fie suportată tot de către titularul dreptului subiectiv la despăgubire.

Un alt argument al recurentului se referă la împrejurarea că instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materia plăţii despăgubirilor datorate de Statul Român pentru prejudiciile cauzate prin măsurile politice adoptate, respectiv a deciziei nr. XXI/2007 care îşi găseşte aplicabilitate în cauză raportat la prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (2) din C. civ.. Astfel, actualizarea cu indicele de inflaţie a tranşelor de despăgubire este recunoscută la nivel jurisprudenţial.

În concluzie, recurentul arată că are dreptul la actualizarea cu inflaţia a tranşei I, pentru intervalul 21.08.2017 - 14.02.2018, a tranşei II, pentru intervalul 21.08.2017 - 30.10.2018, a tranşei III, pentru intervalul 21.08.2017 - 4.12.2019, a tranşei IV pentru intervalul 21.08.2017 - 26.10.2020 şi a tranşei V pentru intervalul 21.08.2017 - 16.07.2021.

Cu privire la pretenţia de plată a daunelor interese sub forma dobânzii legale remuneratorii, aferente fiecărei tranşe de despăgubire, pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare şi momentul plăţii efective a tranşelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că soluţia încalcă dispoziţiile art. 1535 din C. civ. şi art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, precizează că a invocat dispoziţiile art. 1535 din C. civ., aplicabil cauzei în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, însă instanţa le-a înlăturat, reţinând incidenţa art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013.

În opinia recurentului, termenul de 180 de zile, prevăzut de legea reparatorie, are natura juridică a unui termen de graţie în care nu poate porni executarea silită, fiind specific materiei obligaţiilor, care, însă, nu exclude dreptul de a pretinde daune interese sub forma dobânzii legale remuneratorii.

Cu privire la pretenţia de plată a diferenţei de curs valutar, survenită în intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare şi momentul plăţii efective a tranşelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că instanţa de apel a încălcat principiul echităţii reglementat de dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013.

În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a motivat şi nu a argumentat, în niciun fel, înlăturarea acestui principiu ci, mai mult, a reţinut că neactualizarea creanţei reprezintă modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună, în legislaţia naţională, exigenţele şi recomandările exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul arată că nu se aduc precizări, concrete, care să justifice poziţia curţii. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte dreptul la despăgubiri, dobânzi şi alte sume, deci are în vedere şi actualizarea creanţelor persoanelor îndreptăţite.

Pentru a justifica acest argument, se arată că, conform documentului de evaluare întocmit de comisie, valoarea despăgubirii exprimată în euro la data emiterii deciziei de compensare nr. x/21.08.2017, a fost de 201.815,66 euro, valoare pe care a pierdut-o, în parte, ca urmare a devalorizării puterii de cumpărare a monedei naţionale, astfel că el a suportat fluctuaţiile monetare.

În concluzie, recurentul solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1074 A din data de 15 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, la prima instanţă, pentru ca intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să fie inclusă în cadrul procesual pasiv. În subsidiar, solicită casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, urmând ca, prin decizia instanţei de recurs, să fie stabilite limitele rejudecării.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac cu motivarea că hotărârea recurată nu este supusă recursului, fiind definitivă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului invocată, prin întâmpinare, de către intimata - pârâtă Agenţia Naţională pentru Restituirea Imobiliare, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele.

În susţinerea excepţiei invocate, intimata - pârâtă arată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este definitivă, nefiind supusă recursului, astfel încât, în opinia sa, calea extraordinară de atac promovată de recurentul reclamant A. este inadmisibilă.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului".

Astfel, prin această dispoziţie legală, legiuitorul a înţeles să confere caracter definitiv hotărârilor pronunţate în apel, în cauzele care au ca obiect deciziile emise de către entităţile învestite de lege cu obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit legilor reparatorii, în condiţiile art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013 sau refuzul emiterii acestora.

În cauza pendinte, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, să actualizeze cu indicele preţurilor de consum, fiecare dintre tranşele din despăgubirea stabilită prin Decizia de Compensare nr. x/21.08.2017 emisă de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, actualizare calculată de la data emiterii deciziei şi până la data plăţii efective a fiecăreia dintre tranşele de despăgubire, obligarea pârâţilor la plata de daune moratorii, conform dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) din C. civ., constând în dobânda legală remuneratorie, calculată de la data emiterii deciziei şi până la data plăţii efective a fiecărei tranşe de despăgubire şi obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar euro - leu, calculate de la data emiterii deciziei şi până la plata efectivă a fiecărei tranşe de despăgubire.

Cererea introductivă de instanţă urmăreşte obligarea instituţiilor statului cu atribuţii în punerea în executare a deciziei de compensare emise în baza legilor speciale de reparaţii, la plata unor despăgubiri rezultate, astfel cum susţine reclamantul, din devalorizarea cu indicele de inflaţie, a creanţei pe care acesta o are asupra statului, rezultată din aplicare dispoziţiilor legale care au permis achitarea sumei în tranşe succesive în perioada 2018-2021, precum şi plata dobânzii legale de la data emiterii deciziei până la data plăţii efective a fiecăei tranşe.

Cum acţiunea pendinte nu pretinde un drept substanţial ce face obiectul legilor speciale de reparaţii, aflat în procedura de soluţionare reglementată de Legea nr. 165/2013, ci are ca obiect o chestiune de executare a dreptului deja recunoscut, prin prisma unui prejudiciu cauzat de împrejurări ulterioare recunoaşterii acestui drept, aceasta nu se poate circumscrie dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 care vizează litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate şi acordarea măsurilor reparatorii ori refuzul emiterii acestor decizii, cazuri în care hotărârea de primă instanţă este supusă numai apelului.

Ca atare, dacă legea specială nu reglementează acest aspect, în mod derogatoriu, înseamnă că, în privinţa căilor de atac, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 2 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte recursul (cale de atac ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată), Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată, având ca obiect pretenţii, nu poate face obiectul dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că dreptul de exercitare a recursului în privinţa acesteia nu poate fi considerat suprimat.

Drept urmare, în aplicarea prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat în cauza de faţă este admisibil, excepţia inadmisibilităţii căii de atac urmând a fi respinsă ca nefondată.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele.

Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant A. invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, recurentul - reclamant arată că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte instituţia juridică a calităţii procesuale, că aceasta reprezintă o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Prin urmare, prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acţiona în justiţie şi, în acelaşi timp, persoana împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea procesuală se determină, în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii. Astfel, raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care îşi dispută dreptul în litigiu.

Întrucât reclamantul este cel care are iniţiativa demersului judiciar, acestuia îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenţie, reclamantul justifică îndreptăţirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. a) şi b) şi a) dispoziţiilor art. 21 alin. (5)-(10) din Legea nr. 165/2013, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor îi revin atribuţii legate de verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, validarea/invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege, evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri şi emiterea deciziilor de compensare, prin puncte, în cazul validării deciziilor entităţilor învestite de lege.

Ulterior emiterii deciziilor de compensare, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu mai are atribuţii în procesul de restituire în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, aceste atribuţii revenind, în considerarea dispoziţiilor art. 31 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pentru emiterea titlurilor de plată pentru tranşele de despăgubire şi Ministerului Finanţelor Publice pentru plata sumelor cuprinse în titlurile de plată.

În cauză, în favoarea recurentului - reclamant A. a fost emisă Decizia de compensare nr. x/21.08.2017, de către intimata - pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la actualizarea despăgubirii stabilite cu indicele preţurilor de consum, cu dobânda legală şi cu diferenţa de curs valutar, între data emiterii deciziei de compensare şi data plăţii efective a fiecărei tranşe. Prin urmare, nu a contestat decizia de compensare ci a invocat aspecte ulterioare acesteia care, în opinia sa, îi produc prejudicii.

Or, în considerarea obiectului litigiului, aşa cum a fost indicat de reclamant, în mod corect, instanţele de fond au admis excepţia şi au respins acţiunea, în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensare Imobilelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, reţinând că doar Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este parte în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, acest prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat, urmând a fi cenzurat ca atare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, recurentul - reclamant aduce critici hotărârii recurate, structurate, punctual, pe solicitările din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte pretenţiile de actualizare cu inflaţia a fiecărei tranşe de despăgubire pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare şi momentul plăţii efective, arată că soluţia încalcă mai multe norme de drept material, cuprinse în Legea nr. 165/2013.

Primul argument, referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 17 alin. (1) lit. d) din actul normativ menţionat, a fost analizat în cadrul motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte nu se va mai apleca asupra acestei critici.

Prin al doilea argument, recurentul - reclamant susţine că, în mod eronat, s-a reţinut în cauză aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 686/2014, poziţia instanţei de control constituţional, referitoare la neactualizarea sumei din decizia de compensare, devenind caducă o dată cu modificările şi completările aduse Legii nr. 165/2013.

Înalta Curte reţine că, în considerarea dispoziţiilor art. 145 din Constituţie, deciziile prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, analizează excepţii de neconstituţionalitate sunt obligatorii, după publicarea în Monitorul Oficial, şi produc efect erga omnes şi nu numai inter partes litigantes.

În speţă, textul de lege care vizează neactualizarea creanţei stabilite prin decizia de compensare şi care a fost supus controlului de constituţionalitate, fiind analizat, sub acest aspect, prin decizia de care se prevalează recurentul, este art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, care nu a suferit schimbări de conţinut până în prezent. Nu a fost modificat, prin niciun act normativ ulterior, astfel încât situaţiile dezlegate de instanţa de contencios constitutional sunt obligatorii în continuare, nefiind caduce, aşa cum se susţine prin cererea de recurs.

Criticile aduse, sub acest aspect, hotărârii instanţei de apel vizează şi modalitatea de stabilire a despăgubirii, adică numărul de puncte din decizia de compensare. Este adevărat că au suvenit modificări legislative, în acest sens, însă ele nu prezintă relevanţă fiind cu mult ulterioare Deciziei de compensare nr. x/21.08.2017 emise în favoarea sa de către Comisia Naţională pentru Compensare Imobilelor, act care nu a fost contestat şi şi-a produs deja efectele. Acţiunea sa are ca obiect actualizarea tranşelor de plată iar nu stabilirea creanţei, cuantumul acesteia, aşa cum a fost stabilit prin decizia de compensare, nefiind contestat.

Tot în cadrul acestui argument, recurentul - reclamant afirmă că, în opinia sa, Curtea Constituţională a pronunţat o soluţie legislativă a neactualizării cu indicele de inflaţie a despăgubirii stabilite prin decizia de compensare, depăşindu-şi atribuţiile stabilite prin art. 146 din Constituţia României.

Înalta Curte reţine că, în abordarea efectelor deciziilor adoptate de Curtea Constituţională, trebuie să se ţină seama de tipologia deciziilor întrucât există decizii prin care se constată neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a ordonanţei şi decizii prin care se respinge excepţia de neconstituţionalitate dar care oferă o interpretare a textelor de lege ce au fost supuse controlului constiţional.

Or, Curtea Constituţională, în decizia nr. 686/2014, a fost pusă în situaţia de a pronunţa, în exercitarea controlului concret, o decizie prin care a dat o anumită interpretare dispoziţiei legale. În acest caz, în mod evident, forţa juridică obligatorie a deciziei se răsfrânge şi asupra interpretării date de Curte, care, de asemenea, devine obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial.

În plus, trebuie reţinut că instanţele de judecată nu sunt abilitate să se pronunţe în legătură cu interpretarea legală a textului de lege supus controlului de constituţionalitate efectuat de către Curtea Constituţională, astfel cum solicită recurentul.

Al treilea argument, dezvoltat de recurent, vizează modalitatea de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013: "Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare."

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că numărul de puncte rezultat din evaluarea realizată, în temeiul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, potrivit grilei notariale din anul 2013, în raport cu legislaţia în vigoare la data emiterii deciziei de compensare, respectiv anul 2017, reflectă valoarea integrală a bunului supus măsurii de restituire, statul nerecurgând la plafonarea sau reducerea acestei sume nominale dar nici la reactualizarea sumelor de bani aferente punctajului stabilit la momentul calculării efective a creanţei. Astfel, susţinerea contrară din cuprinsul cererii de recurs este nefondată.

În acest sens este şi decizia nr. 686/2014 a Curţii Constituţionale, prin care (par. 31 şi 32) se arată expres că "prin neactualizarea sumelor aferente punctajului, legiuitorul a implementat o măsură echivalentă unei plafonări a valorii despăgubirilor stabilite în condiţii Legii nr. 165/2013. Este o aplicare fidelă a considerentelor de principiu rezultate din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care a fost acordată o largă marjă de apreciere în privinţa modului de configurare şi executare a creanţelor statului în materia restituirii imobilelor. În acest sens, prin aceeaşi hotărâre, s-a statuat că statului "trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" (paragraful 233), iar "Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii" (paragraful 235). În consecinţă, ţinând cont de numărul mare de persoane vizate şi de consecinţele importante ale hotărârii, al cărui impact asupra întregii ţări este considerabil, "autorităţile naţionale rămân suverane pentru a alege [...] măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte" (paragraful 236).

Având în vedere, pe de o parte, obligaţiile de natură patrimonială deosebit de complexe şi împovărătoare asupra statului, cu efect grevant chiar asupra bugetului de stat pe o lungă perioadă de timp, corelate cu contextul economic existent, şi, pe de altă parte, faptul că obligaţiile menţionate, raportate la momentul de faţă, au un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunţată, Curtea constată că, prin măsura criticată, legiuitorul român s-a plasat, în mod evident, în interiorul acestei marje, îndeplinindu-se, astfel, exigenţele stabilite prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 618 din 4 noiembrie 2014, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, paragrafele 23 şi 24)."

Prin urmare, s-a apreciat că, măsura neactualizării este capabilă, în mod abstract, să ducă la îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea acestui text de lege, cu atât mai mult cu cât statul dispune de resurse financiare ce apar ca fiind limitate în raport cu numărul şi valoarea cererilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 165/2013 şi, totodată, păstrează un just echilibru între cerinţele de interes general referitoare la funcţionalitatea sistemului de despăgubire şi protecţia dreptului de proprietate privată a individului, acesta beneficiind de despăgubiri rezonabile raportate la valoarea bunului imobil preluat abuziv, fără încălcarea principiului echităţii, aşa cum se susţine în cererea de recurs.

Aşadar, neactualizarea creanţei nu conduce la un dezechilibru între cele două interese concurente, dimpotrivă, reconciliază cele două interese, grav afectate în perioada anterioară adoptării Legii nr. 165/2013.

Recurentul - reclamant susţine că nu a solicitat actualizarea despăgubirii stabilite prin decizia de compensare ci doar a tranşelor de despăgubiri însă deosebirea dintre cele două situaţii este doar de ordin matematic iar nu juridic.

De altfel, Decizia de compensare nr. x a fost emisă la data de 21.08.2017 de către Comisia Naţională pentru Compensare Imobilelor iar plata sumelor de bani, reprezentând despăgubirile aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a făcut în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, aşa cum dispune legiuitorul în Legea nr. 165/2013.

De asemenea, recurentul - reclamant, susţine că este complet eronată invocarea prevederilor O.U.G. nr. 72/2020, care permit actualizarea cu inflaţia a valorilor în RON din grila notarială care se utilizează în vederea despăgubirii în puncte. Însă, acest act normativ a fost folosit ca argument legislativ suplimentar, doar de către instanţa de fond, pentru a justifica intenţia legiuitorului de a plafona valorile din grilele notariale stabilite într-o altă monedă decât în în moneda naţională a României.

Un alt argument detaliat de recurent în justificarea acestui motiv de recurs, se referă la modalitatea de aplicare a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia despăgubirilor datorate de Statul Român, respectiv a deciziei nr. XXI/2007, pe care o apreciază ca fiind incidentă în cauză în raport de art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (2) din C. civ.

Însă, decizia nr. XXI/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii ce face obiect al dosarului nr. x/2006, invocată prin cererea de recurs, nu prezintă relevanţă în cauză întrucât vizează data stabilirii compensaţiilor prevăzute în Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004.

Mai mult, situaţia juridică este diferită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind, în cadrul acelui recurs în interesul legii, că este necesară o reactualizare a despăgubirilor acordate persoanelor beneficiare a legii respective doar în situaţia în care validarea hotărârilor Comisiilor teritoriale de aplicare a legii s-a realizat cu depăşirea termenului legal de 60 de zile. Or, în cauza pendinte, validarea măsurilor compensatorii a fost realizată de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar decizia emisă de aceasta nu a fost supusă controlului judiciar, recurentul - reclamant solicitând o reactualizare a tranşelor de despăgubiri până la data plăţii lor efective, în perioada 2018 - 2021.

Prin urmare, aceste critici de nelegalitate, care vizează modalitatea de aplicare a legii cu privire la actualizarea tranşelor de despăgubiri, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte pretenţia de plată a daunelor interese, sub forma dobânzii legale remuneratorii aferente fiecărei tranşe de despăgubire, pentru intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare şi momentul plăţii efective a tranşelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că soluţia încalcă dispoziţiile art. 1535 din C. civ. şi art. 31 din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că art. 1535 din C. civ. consacră dreptul la daune interese moratorii doar în cazul neexecutării la scadenţă a obligaţiilor băneşti, cerinţă neîndeplinită în cauză.

În considerarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 165/2013, beneficiarul deciziei de compensare poate solicita valorificarea punctelor, în numerar, în termen de 3 ani de la data emiterii acesteia. În baza cererii deţinătorului de puncte, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite, pe parcursul a 5 ani consecutivi, titluri de plată, în tranşe anuale egale, în limita valorii stabilite prin decizia de compensare. Titlurile de plată se emit în ordinea cronologică a emiterii deciziilor de compensare.

În cauza pendinte, decizia de compensare a fost emisă la data de 21 august 2017 şi, urmare a solicitării recurentului - reclamant, Autoritatea Naţională pentru Restituirea proprietăţilor a emis titluri de plată pe parcursul celor 5 ani consecutivi, adică în perioada 2017 - 2021 iar plăţile au fost efectuate la 14 februarie 2018, 30 octombrie 2018, 4 decembrie 2019, 26 octombrie 2020 şi 16 iulie 2021. Astfel, instituţia intimată a respectat termenul legal pentru emiterea titlurilor de plată iar Ministerul de Finanţe, care nu a fost antrenat în acest proces, a efectuat plata în termenul legal de 180 de zile.

Prin urmare, au fost respectate toate scadenţele, astfel încât nu se poate vorbi de o executare cu întârziere, aptă să atragă daune interese moratorii, textele de lege invocate de recurent fiind aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte pretenţia de plată a diferenţei de curs valutar survenită în intervalul cuprins între data emiterii deciziei de compensare şi momentul plăţii efective a tranşelor de despăgubire, recurentul - reclamant arată că instanţa de apel a încălcat principiul echităţii reglementat de dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013.

În acest sens, susţine că instanţa de apel nu a motivat şi nu a argumentat, în niciun fel, înlăturarea acestui principiu ci, mai mult, a reţinut că neactualizarea creanţei reprezintă modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună, în legislaţia naţională, exigenţele şi recomandările exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând conţinutul deciziei recurate, sub aspectul motivării acesteia, cu prioritate asupra acestor situaţii învederate prin cererea de recurs, se observă că acesta este amplu motivată, conţinând argumentele juridice care au condus la soluţia pronunţată.

Mai mult, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat principiul echităţii, reglementat de art. 2 lit. b) din Legea nr. 165/2013, aşa cum se susţine prin cererea de recurs. Prin neacordarea diferenţei de curs valutar, au fost respectate exigenţele stabilite prin Hotărârea - pilot pronunţată la data de 12 octombrie 2010, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind aplicabile, mutatis mutandis, cele prezentate anterior cu privire la plafonarea despăgubirilor.

Prin urmare, nici aceste critici nu sunt fondate, urmând a fi cenzurate ca atare.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentul - reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, conform art. 496 din acelaşi act normativ, recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1074 A din 15 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs invocată de intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1074 A din 15 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.