De facto expropriation via urban plan reclassification: proportionality of permanent land-use restriction and compensability of deprivation of property under ECHR Protocol 1

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2019 la data de 28.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Cluj-Napoca prin primar, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, obligarea acestora la plata unor despăgubiri lunare în cuantum de 5.600 euro pentru lipsa de folosinţă a terenului, calculate din data de 01.11.2016 şi până la momentul modificării situaţiei juridice a terenului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, art. 555 C. civ., art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO şi orice alte texte legale la care s-a făcut referire în acţiune.

Pârâţii au formulat întâmpinare, solicitând instanţei respingerea acţiunii, ca nefondată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa nr. 410/18.06.2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 20/A/20.01.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis acţiunea; a obligat pârâţii să plătească reclamantului A. suma de 74.120 RON cu titlu de despăgubiri pentru perioada 01.11.2016 - 31.10.2020 precum şi suma de 1568 RON lunar în continuare de la data de 01.11.2020 până la momentul modificării situaţiei juridice a terenului; a obligat pârâţii să plătească reclamantului A. suma de 6.587,4 RON şi echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 754,75 euro, cheltuieli de judecată la fondul cauzei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 555, art. 1349, art. 1357, art. 1532 C. civ., art. 430-431 C. proc. civ., art. 44 din Constituţia României, Legea nr. 350/2001, Legea nr. 33/1994, Ordinul nr. 233/2016, HCL nr. 493/2014, Regulamentul local de urbanism, Decizia nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale, normele de drept material ale CEDO din materia dreptului de proprietate.

În susţinerea recursului au fost învederate următoarele argumente:

- Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat şi efectul lucrului judecat atunci când a stabilit că pârâţii au încălcat dreptul de proprietate al reclamantului prin modificarea încadrării urbanistice prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 493/2014, aspect care a fost deja tranşat într-un dosar anterior, respectiv dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, în care s-a stabilit că nu suntem în prezenţa încălcării dreptului de proprietate al proprietarilor de terenuri. Prin sentinţa nr. 1264/08.06.2018, instanţa de contencios administrativ a stabilit, cu putere de lucru judecat, că adoptarea HCL nr. 493/2014 nu s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, aceştia nefiind deposedaţi de terenurile lor;

- Instanţa de apel este în eroare când pune semnul egalităţii între regimul juridic şi regimul urbanistic al terenului, întrucât din punct de vedere urbanistic imobilul nu era reglementat deloc, nu era teren construibil, astfel încât a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 350/2001 şi Ordinul nr. 233/2016. Instanţa de apel nu a luat în considerare nici prevederile din cuprinsul CU nr. 4453/2007, care dovedeşte că situaţia imobilului în litigiu nu era reglementată din punct de vedere urbanistic;

- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale privind caracterul cert al prejudiciului (art. 1532 şi urm. C. civ.), în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, nu există faptă ilicită, nici formă de vinovăţie sau raport de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu;

- Instanţa de apel a ignorat Regulamentul local de urbanism aferent PUG adoptat prin HCL nr. 493/2014, potrivit căruia terenul poate fi utilizat în mai multe scopuri (pot fi amplasate construcţii pentru activităţi culturale şi alimentaţie publică, amenajări pentru odihnă, sport sau petrecerea timpului în aer liber, etc.);

- În cauză nu este vorba de o expropriere de fapt, reclamantul nefiind în situaţia utilizării proprietăţii private în scopuri publice, cum în mod eronat reţine instanţa de apel. Chiar dacă încadrare urbanistică ar fi privită din perspectiva unor restricţii de construire (ceea ce nu este cazul, câtă vreme terenul nu era reglementat), acestea nu afectează dreptul de proprietate în substanţa sa, rezumându-se la a institui o limitare obiectivă şi rezonabilă, în acord cu principiile fundamentale ale dreptului de proprietate astfel cum sunt reglementate prin art. 44 din Constituţia României, art. 480 şi art. 556 alin. (2) C. civ.. Reclamantul nu a pierdut posesia sau dreptul de dispoziţie, iar restricţiile la care face referire instanţa de apel nu contravin art. 1 din primul Protocol adiţional la CEDO;

- În mod greşit a fost reţinută incidenţa deciziei nr. 1416/2008 a Curţii Constituţionale, întrucât terenul în litigiu nu a fost unul încadrat anterior în categoria curţi-construcţii şi i s-a dat încadrarea de spaţiu verde prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 493/2014;

- Instanţa de apel reţine că autoritatea locală a recurs la adoptarea HCL nr. 493/2014 pentru a decide utilizarea proprietăţii private în scopuri publice, însă acest demers trebuia să fie însoţit de acordarea unei juste despăgubiri în favoarea reclamantului, urmată de trecerea terenului în domeniul public, conform dispoziţiilor Legii nr. 33/1994. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 350/2001 şi pe cele din materia exproprierii, întrucât autoritatea nu a realizat vreo investiţie în zona în litigiu pentru a se pune în discuţie existenţa unei exproprieri, iar în cauză nu sunt întrunite condiţiile exproprierii, nu sunt incidente dispoziţiile legale din această materie, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia de nulitate pentru nemotivare, excepţia de nulitate pentru neîncadrare, iar în subsidiar respingerea recursului, ca neîntemeiat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimatul arată că prin motivele de recurs sunt expuse chestiuni de fapt care nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, argumentele deduse judecăţii nefiind încadrabile în niciunul din cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că limitările aduse prin noul PUG reprezintă o restrângere a dreptului de folosinţă al intimatului-reclamant dat fiind că, odată cu încadrarea terenului în zonă de urbanizare, zonă verde-scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, terenul a fost afectat de restricţii de construire.

Contrar susţinerilor recurenţilor, faptul că terenul nu era reglementat printr-un PUZ sub vechiul regim juridic, nu îi schimbă caracterul construibil, câtă vreme acesta rezultă în mod expres din certificatul de urbanism.

Recurenţii fac o confuzie între posesia asupra terenului şi lipsa de folosinţă şi apreciază în mod greşit că documentaţia PUG nu are niciun efect în planul limitelor dreptului de proprietate, cât timp mărgineşte tocmai atributele prin care acest drept poate fi fructificat în interesul intimatului.

Poziţia recurentelor denotă tocmai pasivitatea de care au dat dovadă, încălcând justul echilibru între puterea publică şi interesul privat şi, implicit, limitele principiului proporţionalităţii.

Despăgubirile în cazul exproprierilor faptice, însoţite sau nu de o deposedare fizică a bunului, nu pot depinde de iniţierea procedurii de expropriere în condiţiile Legii nr. 33/1994, iar prezentul litigiu nu priveşte obligaţia recurentelor de a proceda la iniţierea exproprierii, ci instanţa fost sesizată cu verificare condiţiilor încălcării dreptului de proprietate în limitele art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, respectiv acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cauzată, astfel încât argumentele privind obligativitatea procedurii Legii nr. 33/1994 nu pot fi primite.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei de nulitate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă şi care se subsumează motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ce permite casarea când hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat, astfel cum această instituţie juridică este reglementată prin art. 430-431 C. proc. civ.

Subsumat criticii, partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1264/08.06.2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2016), sentinţă prin ale cărei considerente s-a reţinut că modificarea încadrării urbanistice a terenurilor afectate de Planul urbanistic general al municipiului Cluj-Napoca, aprobat prin hotărârea Consiliului Local Cluj-Napoca nr. 493/2014, nu încalcă şi nici nu îngrădeşte dreptul de proprietate al deţinătorilor terenurilor ce cad sub incidenţa acestui plan urbanistic, dezlegare ce se opune, în opinia părţii, cu puterea lucrului judecat în procesul pendinte.

Critica formulată de parte ignoră faptul că instanţa de contencios administrativ a statuat în primul proces, în limitele competenţelor ce îi erau conferite de legea specială, că are a examina legalitatea HCL Cluj-Napoca nr. 493/2014 din perspectiva prerogativelor conferite de legiuitor autorităţii publice pârâte în privinţa elaborării documentaţiilor de urbanism, prevăzute la art. 46 din Legea nr. 350/2001, precum şi în privinţa protecţiei mediului, prevăzute de O.U.G. nr. 195/2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006, cu luarea în considerare a cadrului legal ce permite autorităţilor publice administrative limitarea exerciţiului de proprietate privată, prin adoptarea unor astfel de planuri urbanistice.

Prin considerentele decisive ale hotărârii pronunţate, instanţa de contencios administrativ a motivat că soluţia de respingere a cererii în anularea hotărârii nr. 493/2014 se impune, pe de o parte, în considerarea obiectivului de interes public urmărit, acela de dezvoltare a unei ample zone verzi în municipiul Cluj-Napoca, obiectiv asumat de autoritatea publică pârâtă în executarea sarcinilor ce îi incumbă privind protecţia mediului şi, deopotrivă, în respectarea dreptului cetăţenilor localităţii la un mediu sănătos, cu precizarea că analiza de oportunitate scapă controlului instanţelor judecătoreşti.

Pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ a reţinut că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, astfel cum pretind deţinătorii terenurilor afectate de noul plan urbanistic, legiuitorului ordinar fiind îndrituit să stabilească cadrul juridic al exercitării atributelor sale.

În considerarea acestui fapt, a apreciat că limitările ce se aduc exerciţiului dreptului de proprietate privată prin schimbarea folosinţei terenurilor prin noul plan urbanistic nu semnifică exces de putere din partea autorităţii publice pârâte, în înţelesul dat acestei sintagme prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, cât timp stabilirea destinaţiei şi a modului de utilizare a terenurilor de pe raza unităţii administrativ-teritoriale este o prerogativă ce îi este recunoscută de lege, în scopul gestionării acestora în concordanţă cu interesul public şi cu principiul dezvoltării durabile.

În susţinerea acestei concluzii, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că examinarea circumstanţelor de fapt ale cauzei evidenţiază împrejurarea că proprietarii terenurilor ce urmează a fi afectaţi în exerciţiul dreptului de proprietate prin implementarea noului plan urbanistic general nu au fost deposedaţi de terenuri, respectiv, că autoritatea publică pârâtă urmează să achiziţioneze terenurile proprietate privată necesare pentru realizarea obiectivului de interes public urmărit, anume înfiinţarea Parcului de Est al localităţii.

Or, în prezentul litigiu, prin cererea de despăgubire dedusă judecăţii, partea reclamantă a cerut plata de despăgubiri, motivat de faptul că autoritatea administrativă pârâtă, ulterior adoptării HCL nr. 493/2014, nu a mai iniţiat procedura de achiziţionare a terenurilor proprietate privată încadrate prin noul plan urbanistic general în zona de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, fiind, astfel, privată, în mod continuu, de folosinţa terenului şi de posibilitatea de a-i culege fructele.

În atare condiţii, instanţa de apel a statuat, corect, că în prezentul litigiu are a examina şi evalua ingerinţa autorităţii publice pârâte în exerciţiul dreptului de proprietate al părţii reclamante din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în raport de conduita adoptată de aceasta ulterior aprobării noului plan urbanistic al Municipiului Cluj-Napoca prin HCL nr. 493/2014, nu legalitatea acestei hotărâri administrative, chestiune litigioasă ce a fost deja soluţionată în primul proces, prin sentinţa civilă nr. 1264/08.06.2018.

Cum această examinare vizează circumstanţe de fapt diferite de acelea existente şi evaluate de instanţa de contencios administrativ şi fiscal la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1264/08.06.2018, anume vizează circumstanţele de fapt relative la conduita autorităţii publice pârâte ulterior adoptării HCL nr. 493/2014, în mod corect instanţa de apel a statuat că aspectele dezlegate în primul proces cu privire la limitările aduse deţinătorilor de terenuri în privinţa exerciţiului dreptului de proprietate nu se opun, cu puterea lucrului judecat, în litigiul pendinte.

În acest sens sunt considerentele hotărârii recurate prin care se motivează, explicit, că instanţa de apel reţine că în prezentul litigiu nu se contestă legalitatea noului PUG adoptat prin HCL nr. 493/22.12.2014, ci se solicită examinarea, din perspectiva raportului de proporţionalitate, a efectelor pe care implementarea acestui plan le-a produs în exercitarea dreptului de proprietate al părţii reclamante, consecinţa inacţiunii autorităţii publice pârâte de a mai achiziţiona tererenurile destinate obiectivului public declarat, prin ignorarea solicitărilor formulate în acest sens de această parte.

- sunt nefondate criticile prin care partea pârâtă susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Printr-o primă critică, partea pârâtă pretinde că în absenţa unui plan urbanistic zonal (PUZ) care să fi fost elaborat în baza planului urbanistic general adoptat în anul 1999, conform art. 47 din Legea nr. 350/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul nr. 233/2016, instanţa de apel nu putea reţine că terenul proprietatea părţii reclamante era teren construibil anterior adoptării noului planul urbanistic general din anul 2014 şi, respectiv, că aceasta ar fi fost prejudiciată prin încadrarea terenului în zona de urbanizare - zonă verde - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat, prin implementarea acestui din urmă plan urbanistic.

Critica nu poate fi primită, întrucât cerinţa relativă la necesitatea existenţei unui plan urbanistic zonal care să fi fost întocmit în baza planului urbanistic general anterior celui adoptat în anul 2014 este lipsită de suport legal în condiţiile în care normele de drept enunţate nu condiţionează stabilirea ori modificarea regimului juridic, economic şi tehnic al unui imobil, astfel cum aceste regimuri sunt definite de art. 31 lit. a), b) şi c) din Legea nr. 350/2001, de existenţa unui astfel de plan urbanistic, zonal.

Critica se dovedeşte, deopotrivă, străină considerentelor hotărârii recurate prin care instanţa de apel, evaluând probatoriile administrate, a analizat această apărare a părţii, reţinând că, anterior adoptării HCL nr. 494/2014, terenul în litigiu era încadrat în zona de urbanizare UTR CB5 - "centru de conferinţe şi expoziţii internaţionale" şi că în certificatul de urbanism nr. x/09.08.2007 emis în baza planului urbanistic general aprobat în anul 1999 este consemnat faptul că terenul în litigiu avea regim construibil, cu asigurarea unei retrageri a clădirilor de minim 10 m de la aliniament, având drept utilizări admise: centru de conferinţe, săli de expoziţie, bibliotecă, centru de presă, etc.) şi utilizări admise cu condiţionări conform PUZ (comerţ cu amănuntul pentru mărfuri prezentate în scop promoţional în perioada expoziţiilor), respectiv, este consemnat că acest certificat poate fi utilizat pentru elaborare PUZ, PUD şi PAC pentru construire ansamblu cu imobile de birouri şi locuinţe, amenajări exterioare, racorduri, branşamente şi împrejmuire.

În considerarea constatărilor de fapt enunţate, instanţa de apel a statuat că, deşi era condiţionat de unele limitări, vechiul regim al terenului permitea totuşi proprietarului să demareze lucrări de construcţii variate, ce depăşeau sfera spaţiilor verzi, şi că, astfel, apărarea părţii pârâte sub acest aspect se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde, totodată, că schimbarea categoriei urbanistice a terenului prin PUG adoptat în anul 2014, măsură ce urmărea un scop legitim, a impus părţii reclamante restricţii obiective şi rezonabile în privinţa exerciţiului dreptului de proprietate, motiv pentru care instanţa de apel a greşit când a reţinut că ar contraveni art. 44 din Constituţia României, art. 480 din vechiul C. civ., art. 555 şi art. 556 alin. (2) din noul C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Susţine şi că prin hotărârea recurată instanţa de apel a statuat, eronat, în absenţa existenţei unor proceduri de expropriere care să fi fost demarate pe temeiul Legii nr. 33/1994, că schimbarea categoriei urbanistice a terenului ar semnifica o expropriere de fapt şi că partea reclamantă ar fi, astfel, îndreptăţită la despăgubire.

Astfel formulată, critica ignoră împrejurarea că pentru a fi compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu este suficient ca ingerinţa autorităţilor publice în respectarea "bunurilor" proprietate privată să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim, ci este necesar ca şi mijloacele folosite să fie proporţionale cu obiectivul urmărit.

Or, potrivit considerentelor hotărârii recurate, dacă primele două cerinţe sunt îndeplinite, schimbarea încadrării urbanistice a terenului în categoria spaţii verzi în scopul amenajării unui parc public, Parcul de Est al municipiului Cluj-Napoca, respectând principiul legalităţii şi urmărind un interes public, aspecte statuate, de altminteri, în primul proces de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, cea de a treia condiţiei nu este îndeplinită.

Anume, instanţa de apel a motivat că evaluarea circumstanţelor de fapt ale cauzei, evaluare ce scapă controlului instanţei de recurs, evidenţiază faptul că ingerinţa autorităţii publice pârâte în exerciţiul dreptului de proprietate al părţii reclamante, produsă prin schimbarea categoriei de folosinţă prin noul plan urbanistic nu respectă criteriul proporţionalităţii.

Instanţa de apel a argumentat că includerea de către autoritatea publică pârâtă a terenului în categoria spaţii verzi este perpetuă şi că, astfel, partea reclamantă este lipsită, în totalitate, de atributul folosinţei terenului, situaţie în care, chiar dacă are încă recunoscut atributul dispoziţiei, dreptul său de proprietate este afectat în însăşi substanţa sa în mod definitiv, caz în care justul echilibru între ingerinţa autorităţii publice pârâte şi scopul legitim urmărit este inexistent.

Or, o astfel de ingerinţă, neîntreruptă, ce lipseşte de substanţă dreptul de proprietate semnifică o sarcină excesivă şi disproporţionată în raport cu scopul urmărit de autoritatea publică pârâtă prin schimbarea categoriei de folosinţă a terenului proprietatea părţii reclamante, urmare a implementării planului urbanistic general adoptat prin HCL nr. 493/2014, sarcină ce se analizează din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ca "privare de proprietate" şi nu ca "reglementare a folosinţei bunurilor".

Prin urmare, în examinarea circumstanţelor de fapt ale cauzei pe care le-a enunţat, instanţa de apel a statuat, corect, că ingerinţa autorităţii publice pârâte constituie o privare de proprietate, asimilată, în absenţa unei exproprieri formale, unei exproprieri de fapt a terenului în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care a făcut trimitere la Cauza Onerzildiz c. Turcia din 30.09.2004, par. 134 şi Cauza Sporrong et Lonnroth c. Suedia - A52 (1982).

În considerarea acestor argumente, instanţa de apel a reţinut că privarea de proprietate examinată impune acordarea unei reparaţii echitabile părţii reclamante pentru lipsa de folosinţă a terenului, cu scopul de a o plasa într-o situaţie similară cu aceea în care privarea nu ar fi avut loc, apreciind ca irelevantă absenţa unei exproprieri formale, pe temeiul Legii nr. 33/1994.

Subsumat acestei critici de nelegalitate, partea pârâtă mai pretinde că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 1349 şi urm. C. civ., întrucât, pe de o parte, adoptarea planului urbanistic general nu poate fi calificată a fi faptă ilicită, iar, pe de altă parte, prejudiciul pretins a fi reparat de partea reclamantă nu este cert.

Cât priveşte inexistenţa faptei ilicite, se constată că partea pârâtă ignoră statuările instanţei de apel potrivit cărora în prezentul litigiu nu este examinată conduita autorităţii publice pârâte din perspectiva adoptării planului urbanistic general prin HCL nr. 493/2014, ci conduita adoptată ulterior anului 2014, caracterizată de lipsa oricărei acţiuni în vederea concretizării intenţiei declarate la momentul adoptării hotărârii, aceea de a achiziţiona de la proprietari terenurile ce urmau a fi destinate Parcului de Est al localităţii, printre care şi terenul părţii reclamante.

În atare condiţii, corect instanţa de apel a statuat că inacţiunea părţii pârâte a avut ca efect lipsirea părţii reclamante de folosinţa terenului şi că în absenţa oricărei despăgubiri, acesta se subsumează unei conduite ilicite ce atrage răspunderea sa pentru repararea prejudiciul cauzat acesteia.

Cât priveşte condiţia premisă a reparării prejudiciului prevăzută de art. 1352 C. civ., anume caracterul cert al acestuia, se constată că partea nu dezvoltă o critică concretă, ci doar afirmă neîndeplinirea acesteia.

Considerentele instanţei de apel evidenţiază însă contrariul, anume că instanţa de apel a motivat că partea reclamantă este neîndoielnic prejudiciată prin lipsirea de folosinţa terenului, înlăturând apărarea părţii potrivit căreia o eventuală schimbare a regimului juridic terenului în viitor, prin exproprierea terenului pe temeiul legii speciale, nr. 33/1994, nu ar justifica acordarea de despăgubiri în prezent.

Astfel, în raport de limitele învestirii, instanţa de apel a arătat că partea reclamantă este îndreptăţită să primească o despăgubire calculată distinct, pentru prejudiciul actual, produs în perioada 01.11.2016 - 31.10.2020 suma de 74.120 RON, respectiv, pentru prejudiciul viitor, a cărui existenţă şi întindere sunt certe, suma de 1568 RON/lunar, începând cu 01.11.2020 şi până la momentul modificării situaţiei juridice a terenului.

Prin urmare, în considerarea celor arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă.

Constatând că partea pârâtă a pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată să plătească părţii reclamante suma de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar împotriva deciziei nr. 20 din 20 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi la 2975 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.