State liability for judicial costs in criminal acquittal without fault or judicial error
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court admitted the plaintiff's appeal, partially quashing the appellate decision and remanding the case to the Court of Appeal to re-adjudicate the reimbursement of judicial costs incurred during criminal proceedings, while maintaining the lower courts' dismissal of claims for moral damages and finding the statute of limitations applicable to those claims. The dispute concerned a civil action brought by a defendant acquitted in a criminal trial against the State, seeking compensation for moral harm allegedly caused by years of investigation, preventive detention, and media exposure, as well as reimbursement of legal expenses based on civil tort liability and specific statutes regarding judicial errors. The court held that the mere fact of criminal investigation and acquittal does not constitute an unlawful act or judicial error sufficient to trigger civil delictual liability for moral damages, nor does the use of standard procedural measures like handcuffs during lawful detention constitute degrading treatment under European human rights standards, as the state does not bear liability for media coverage; however, the court determined that since the criminal prosecution was initiated ex officio by the State and resulted in acquittal, the State, as the party that effectively "lost" the public prosecution, bears a guarantee obligation to reimburse the defendant's necessary judicial costs under the equitable interpretation of relevant procedural and civil code provisions, overriding the appellate court's view that a final acquittal alone did not establish state culpability for costs.
Legislator headnote
AI generatedart. 541 alin. (2) C. proc. pen, art. 541 C. proc. pen, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ, art. 252 C. civ, art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004; State liability for judicial costs in criminal acquittal without fault or judicial error: The dispute concerned a civil action brought by a defendant acquitted in a criminal trial against the State, seeking compensation for moral harm allegedly caused by years of investigation, preventive detention, and media exposure, as well as reimbursement of legal expenses based on civil tort liability and specific statutes regarding judicial errors. The court held that the mere fact of criminal investigation and acquittal does not constitute an unlawful act or judicial error sufficient to trigger civil delictual liability for moral damages, nor does the use of standard procedural measures like handcuffs during lawful detention constitute degrading treatment under European human rights standards, as the state does not bear liability for media coverage; however, the court determined that since the criminal prosecution was initiated ex officio by the State and resulted in acquittal, the State, as the party that effectively "lost" the public prosecution, bears a guarantee obligation to reimburse the defendant's necessary judicial costs under the equitable interpretation of relevant procedural and civil code provisions, overriding the appellate court's view that a final acquittal alone did not establish state culpability for costs.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for admitting the appeal and ordering the partial quashing of the decision with remittance for re-judgment.
Full text
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în data de 07 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului în conformitate cu art. 96 alin. (1)-(5) din Legea nr. 303/2004 la plata sumei de 19.378 RON, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale, sumă reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în cadrul cauzei penale nr. x/2013 în care a fost cercetat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu şi dosarul penal nr. x/2015 în care a fost achitat definitiv; plata sumei de 60.000 euro la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând reparaţie pentru prejudiciul moral cauzat pe parcursul şi urmare a procesului penal în care a fost cercetat şi umilit pe parcursul unei perioade de peste 6 ani în care i-a fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea şi reputaţia sa profesională, precum şi viaţa privată, respectiv sănătatea.
Prin sentinţa civilă nr. 731 din 11 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei secţii, invocată de pârât prin întâmpinare şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Gorj.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Gorj, sub nr. x/2020*.
Prin încheierea din 14 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020,* a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamantul A. în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Gorj şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 541 alin. (2) C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 şi art. 52 din Constituţia României, invocată de reclamantul A. în acţiunea civilă formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa nr. 156 din 05 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile invocată de pârâtul Statul Român. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul Statul Român şi a fost respins, ca prescris, dreptul la acţiune în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale întemeiată pe dispoziţiile art. 541 C. proc. pen.. A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamant a sumei de 16231 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Tg-Jiu. A fost obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 595,89 RON către reclamantul A. cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 256 din 11 octomrbie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă cererea de completare dispozitiv formulată de reclamantul A. în ceea ce priveşte sentinţa nr. 156 din 05 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia nr. 58 din data 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 156 din 05 iulie 2021 şi a sentinţei civile nr. 256 din 11 octomrbie 2021, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
A fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 156 din 05 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2020.
A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, şi cererea privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu, precum şi cererea accesorie privind cheltuielile de judecată.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
4. Cererea de recurs
Împotriva deciziei nr. 58 din data 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel sau soluţionarea cauzei de către instanţa de recurs, cu privire la toate petitele şi criticile formulate.
În dezvoltarea recursului, recurentul a susţinut că este nelegală soluţia privind prescripţia dreptului la acţiune relativ la daunele morale solicitate pentru eroarea judiciară, date fiind prevederile art. 541 C. proc. pen., a căror neconstituţionalitate a invocat-o, iar în ipoteza în care Curtea Constituţională va admite excepţia invocată va avea la dispoziţie calea revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., unde se va putea reţine, până la stabilirea unui nou termen de către legiuitor, că cererea reclamantului este în termen.
A mai arătat că înţelege să critice soluţia dată excepţiei prescripţiei pentru a evita orice eventuală apărare referitoare la necriticarea prin recurs a soluţiei primei instanţe privind prescripţia dreptului de a solicita daune morale.
Un alt motiv de recurs a vizat prejudiciul moral suferit de reclamant, care a susţinut că, în opoziţie cu cele reţinute de instanţele de fond, din cauza abuzurilor şi a conduitei ilicite a organelor de cercetare penală, a fost arestat, i s-au pus căţuşe ca unui infractor şi imaginile au fost difuzate la TV şi în ziare, care l-au catalogat drept hoţ, deşi prin acţiunile sale a salvat de la faliment S.C. B. S.A.
A arătat că fapta ilicită constă în cercetarea penală, arestarea preventivă, ţinerea sub control judiciar, anchetarea timp de câţiva ani, trimiterea în judecată şi judecata care a durat alţi câţiva ani, deşi era nevinovat, această faptă ilicită distrugându-i viaţa, cariera, sănătatea, dar şi imaginea, reputaţia profesională şi demnitatea.
În continuare, recurentul a făcut referire la art. 72 şi art. 252 C. civ., art. 1 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, obligatorie potrivit art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Instanţa de apel, deşi a reţinut că urmărirea penală, desfăşurată pe mai mulţi ani, urmată trimiterea în judecată, poate afecta o persoană pe multiple planuri, a conchis că distrugerea vieţii unei persoane nevinovate printr-un proces penal nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a Statului, dacă nu s-a constatat existenţa unei erori judiciare în procesul penal şi nici încălcarea unor norme de procedură penală.
Or, însăşi achitarea după mai mulţi ani de cercetări şi măsuri restrictive de drepturi reprezintă o eroare judiciară, întrucât inculparea unei persoane nevinovate reprezintă o eroare judiciară evidentă, care nu poate fi ignorată într-un stat de drept în care cetăţeanul este respectat şi drepturile sale fundamentale ocrotite.
Astfel, recurentul a solicitat instanţei de recurs să constate că a fost cercetat penal aproximativ 6 ani, a fost arestat, a defilat cu cătuşe, a fost umilit în faţa întregii comunităţi, cercetat ca un infractor, în condiţiile în care datorită acţiunilor sale, societatea comercială al cărei director economic a fost nu a intrat în faliment, iar peste 1.100 de salariaţi nu au devenit şomeri, toate aceste fapte producându-i un şoc şi un stres psihic puternic care i-au afectat somnul, sănătatea, alimentaţia şi metabolismul.
A mai arătat că în cauzele Gorodnichev contra Rusiei, Saban Hadiziu contra Cehiei sau Mouisel contra Franţei, Curtea Europeană a sancţionat statele membre pentru că au pus cătuşe unor acuzaţi atunci când nu se impunea, fiind statuat că defilarea cu cătuşe reprezintă un tratament degradant.
Recurentul a susţinut că privirea suspicioasă de către semenii din comunitate, batjocurile şi glumele ironice ale colegilor săi, ale colegilor soţiei şi fiului său, i-au afectat în mod grav şi viaţa socială, trebuind să transfere copilul la o altă şcoală din cauza umilinţelor pe care a trebuit să le îndure.
Recurentul a mai arătat că faptele imputate au fost analizate şi din perspectiva răspunderii civile, însă s-a stabilit în mod definitiv că nu sunt elemente de răspundere civilă, în condiţiile în care şi acţiunea civilă s-a respins definitiv, cu toate că erorile judiciare ale organelor de cercetare penală i-au produs prejudicii materiale şi morale, fiindu-i încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime.
Conchizând acest motiv de casare, recurentul a învederat că i s-a produs o vătămare care nu a fost remediată, deşi a fost achitat definitiv de toate acuzaţiile penale şi civile, iar reţinerile instanţelor inferioare sunt vădit nelegale, fiind încălcate norme imperative care ocrotesc demnitatea, onoarea, reputaţia şi imaginea.
Un alt motiv de recurs a vizat soluţia primei instanţe şi a celei de apel cu privire la cheltuielile efectuate în procesul penal.
Instanţa de apel a interpretat eronat starea de fapt şi de drept, subliniind că acţiunea dedusă judecăţii vizează răspunderea statului pentru erorile judiciare, răspundere care acoperă atât daunele materiale cât şi pe cele morale.
A arătat recurentul că aceasta este o răspundere specială, iar din analiza textelor legale ce reglementează răspunderea pentru erori judiciare (art. 52 alin. (3) Constituţie, art. 96 alin. (1)-(5) din Lega nr. 303/2004) rezultă anumite trăsături specifice în cazul acestui tip special de răspundere, legiuitorul stabilind reguli distincte în ceea ce priveşte repararea prejudiciului, când acesta este cauzat printr-o hotărâre civilă sau o hotărâre penală.
Recurentul a susţinut că răspunderea statului faţă de victima păgubită este întotdeauna directă şi independentă de vinovăţia magistratului, iar victima erorii judiciare nu are acţiune directă împotriva magistratului, pentru repararea prejudiciului, calitate procesuală pasivă având numai statul.
Pentru antamarea răspunderii, partea prejudiciată trebuie să facă dovada prejudiciului moral sau patrimonial, fapta ilicită ce rezultă din eroarea judiciară săvârşită, existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.
Conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, din această dispoziţie rezultând că partea prejudiciată nu poate solicita decât repararea prejudiciului material fără a putea primi despăgubiri pentru daunele morale încercate.
A mai arătat recurentul că vinovăţia nu este o condiţie cerută de lege, deoarece statul răspunde ca şi garant, acest tip de răspundere având caracterul unei răspunderi pentru fapta altei persoane, situaţie în care este incidentă o răspundere fundamentată obiectiv, fără vinovăţie, iar în situaţia în care Statul a reparat prejudiciul încercat de victima erorii judiciare, acesta are acţiune în regres împotriva celui care cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă a săvârşit eroarea judiciară.
În cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele penale, recurentul a arătat că sunt incidente prevederile art. 538 -542 C. proc. pen., având dreptul la despăgubiri şi persoana care a fost condamnată definitiv, iar, în rejudecare, s-a dovedit eroarea judiciară şi s-a pronunţat o hotărâre de achitare definitivă.
Recurentul a susţinut că în atare situaţie despăgubirile au în vedere durata de privare nelegală de libertate, consecinţele produse asupra persoanei, familiei, şi pot consta în plata unei sume de bani, a unei rente viagere, iar în cazul încadrării în muncă, prin recunoaşterea vechimii pe toată perioada cât a fost privat de libertate.
Având în vedere aceste trăsături specifice ale acestui tip de răspundere, recurentul a învederat că instanţele de fond au interpretat şi aplicat greşit legea, toate cheltuielile judiciare dovedite ca fiind efectuate în procesul penal sunt în sarcina pârâtului, urmând ca acesta să formuleze acţiune în regres împotriva persoanei pe care o consideră în culpă pentru prejudiciul produs reclamantului.
Printr-un ultim motiv de recurs, recurentul a criticat decizia atacată şi cu privire la cheltuielile de judecată efectuate, solicitând să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Referitor la primul motiv de recurs, intimatul a arătat că recurentul nu a formulat critici concrete cu privire la soluţia instanţei de apel relativ la excepţia prescripţiei reţinută de prima instanţă, acesta reluând apărările invocate în acest sens în apel.
Cu referire la al doilea motiv de recurs, intimatul a susţinut că cercetarea penală şi trimiterea în judecată nu pot constitui o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea statului pentru prejudiciile suferite de reclamant, soluţia instanţelor de fond fiind una legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile judiciare, intimatul a susţinut că soluţia de achitare nu stabileşte o culpă procesuală a Statului Român, pentru a putea fi obligat, într-un litigiu civil, la plata cheltuielilor judiciare efectuate de inculpatul achitat în preocesul penal.
În data de 11 iulie 2022, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată următoarele:
Prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a pretins despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile judiciare efectuate în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu şi cele ocazionate cu soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu, dar şi daune morale decurgând din procedura penală demarată de Statul Român împotriva sa, care a durat peste şase ani şi s-a finalizat cu o soluţie definitivă de achitare, prin care i-a fost afectată imaginea, onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, precum şi viaţa privată şi sănătatea.
Temeiul de drept indicat iniţial de către reclamant a fost reprezentat de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, făcând referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum şi la prevederile art. 72 şi art. 252 C. civ. care reglementează protejarea demnităţii, ca valoare umană, iar în susţinerea capătului de cerere referitor la daunele materiale a precizat că solicită restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în cadrul procesului penal, cheltuieli pentru care există un temei legal expres. Ulterior, în data 11 mai 2021, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a indicat că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată şi pe dispoziţiile art. 541 C. proc. civ.
Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, reţinându-se că faţă de obiectul cererii şi de temeiul juridic invocat, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 538 C. proc. pen. şi de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru atragerea răspunderii patrimoniale a Statului nu atrage inadmisibilitatea acţiunii prin care reclamantul pretinde contravaloarea cheltuielilor judiciare ocazionate în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare, cheltuieli pe care le-a acordat reclamantului în temeiul dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri întemeiată pe eroarea judiciară, invocată de pârât, prima instanţă a apreciat că dreptul la acţiune este prescris, întrucât s-a născut la data pronunţării hotărârii penale definitive (18.04.2018), iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă în 07.10.2020. Relativ la daunele morale solicitate de reclamant pentru procedura penală demarată împotriva sa şi întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate, exercitarea de către organele statului a unor atribuţii expres prevăzute de lege neputând fi asimilată unui fapt ilicit.
Prin decizia recurată, curtea de apel a menţinut soluţiile date de prima instanţă excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, însă a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca nefondată şi cererea de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu.
În acest context factual, raportat la obiectul cererii cu care reclamantul a învestit instanţa de judecată, în acord cu instanţele de fond, se observă că reclamantul a pretins daunele morale nu pentru soluţia de achitare dispusă în procesul penal, ci pentru că, în cursul şi după finalizarea procesului penal, i-a fost adusă atingere imaginii, onoarei, demnităţii, vieţii private şi reputaţiei profesionale.
Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant a vizat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind daunele morale solicitate pentru eroarea judiciară a cărei victimă a fost, arătând că dacă Curtea Constituţională va admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., va avea la dispoziţie calea revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pc. 11 C. proc. pen., însă critică soluţia dată acestei excepţii doar pentru a preveni o eventuală apărare referitoare la necriticarea prin recurs a soluţiei date acestei excepţii.
În acest sens, se observă că recurentul-reclamant a criticat soluţia de admitere a acestei excepţii doar formal, fără a prezenta argumente în dezvoltarea acestui motiv de casare, reiterând ad literram susţinerile din cuprinsul cererii de apel în ceea ce priveşte dezlegarea dată excepţiei prescripţiei.
Prin decizia recurată, curtea de apel a arătat că nu va analiza motivul de apel privind soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei, întrucât a fost invocat pur formal, doar pentru ipoteza admiterii de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen. pe care reclamantul a invocat-o în primă instanţă, cererea de sesizare fiind admisă de Tribunalul Gorj prin încheierea din 14 iunie 2021.
Astfel, se reţine că pentru dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul trebuia să formuleze critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, eventualele critici susceptibile de încadrare în cazurile de casare ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea soluţiei date excepţiei prescripţiei şi să combată cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că nu au fost invocate critici efective de nelegalitate sau netemeinicie privind modul de soluţionare a acestei excepţii.
Pe cale de consecinţă, urmează a fi respins motivul de recurs vizând soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind daunele morale.
Un alt motiv de casare invocat de reclamant a vizat daunele morale solicitate pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei, demnităţii, ca urmare a declanşării împotriva sa a procedurii penale în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Târgu Jiu, fiind ulterior achitat, după mai mulţi ani de procese şi măsuri restrictive de drepturi.
Critica este nefondată.
Prin acest capăt de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri morale pentru atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale, din perspectiva modului cum s-a desfăşurat cerectarea penală, arestarea preventivă, ţinerea sub control judiciar, anchetarea timp de câţiva ani finalizată cu soluţia de achitare, temeiul juridic al acţiunii fiind reprezentat de dispoziţiile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală.
Potrivit art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: existenta unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită în doctrină şi jurisprudenţă ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. Pe planul teoriei generale a dreptului noţiunea de faptă ilicită cuprinde orice abatere de la normele legale care se răsfrânge direct si nemijlocit asupra unui anume drept subiectiv, prejudiciindu-1.
Procedând la analiza acestei prime condiţii pe care o presupune angajarea răspunderii civile delictuale, instanţele de fond au apreciat corect că nu se impută organelor de urmărire penală o conduită ilicită, nesocotirea unor norme legale privind desfăşurarea procesului penal ori săvârşirea unor fapte concrete cu caracter ilicit, iar cercetarea penală şi trimiterea în judecată a reclamantului nu pot constitui în sine o faptă ilicită atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, neprezentând nicio abatere de la normele procedural penale.
Recurentul-reclamant, bazându-se pe o lezare a drepturilor sale nepatrimoniale, dedusă din soluţia de achitare dispusă de instanţa de judecată, a invocat atât deficienţele imputabile statului, în exercitarea activităţii de administrare a justiţiei, cât şi tratamentul degradant săvârşit de parchet, care i-a încălcat prezumţia de nevinovăţie şi l-a transportat cu cătuşe, deşi era nevinovat de faptele penale imputate.
În acest sens, se reţine că acţiunea organelor de cercetare penală, în exercitarea atribuţiilor funcţiei şi în limitele permise de lege, de a-l transporta pe reclamant cu cătuşe, respectiv de a dispune trimiterea acestuia în judecată, nu poate fi calificată ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit, jurisprudenţa statuând că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin dispoziţiile hotărârii definitive de achitare a reclamantului, pentru faptele în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.
Mai mult, măsura încătuşării luată după emiterea ordonanţei de reţinere de către procuror, în vederea transportului spre şi dinspre locul de reţinere şi arestare preventivă reprezintă o măsură administrativă, a cărei executare este dată prin lege Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Sediul materiei privind aducerea la îndeplinire a unei astfel de măsuri este reprezentat de dispoziţiile art. 10 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de reţinere şi arestare preventivă, care se află în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, şi care se înfiinţează prin ordin al ministrului de interne, măsurile referitoare la organizarea, funcţionarea acestora, inclusiv folosirea cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevăzut de lege (art. 15 alin. (3).
Astfel, critica recurentului că a fost "arestat, defilat cu cătuşe ca un infractor în faţa tuturor televiziunilor şi ziarelor, care au scris despre mine că sunt cel mai mare hoţ" nu este fondată, în condiţiile în care statul nu răspunde pentru modul în care mass-media prezintă publicului anumite aspecte din dosarele penale, neputându-se institui o răspundere generală a statului, nelimitată şi necondiţionată, în astfel de situaţii.
Se reţine că pentru modul în care jurnaliştii au înţeles să redea circumstanţele cauzei (acuzaţiile din dosarul penal, starea de fapt reţinută de organele de anchetă penală) răspunderea le aparţine acestora, în condiţiile art. 30 alin. (8) din Constituţie, iar o răspundere a organului de urmărire penală ar fi putut fi luată în discuţie numai sub rezerva dovedirii transmiterii de informaţii din dosarul penal în faza nepublică a urmăririi penale ori a realizării de comunicate cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie sau care să conţină date neadevărate, aspecte nedovedite în speţă.
Raportat la situaţia de fapt corect reţinută, se observă că instanţa de apel a apreciat judicios că atât timp cât nu se reclamă o acţiune/inacţiune ilicită a organelor de urmărire penală, nu se poate reţine sub nicio formă caracterul nelicit al urmăririi penale şi trimiterii în judecată a reclamantului.
Pe de altă parte, contrar argumentelor recurentului, nici soluţia de achitare nu presupune, prin ea însăşi, o confirmare a unei exercitări abuzive a atribuţiilor de către organele de cercetare penală, cu atât mai mult cu cât pentru achitarea reclamantului a fost necesară administrarea unui probatoriu complex pe baza căruia s-a luat această soluţie.
Referirea reclamantului la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cu indicarea cauzelor Gorodnichev contra Rusiei, Saban Hazidiu contra Cehiei şi Mouisel contra Franţei) nu îi susţine critica de nelegalitate întrucât în hotărârile respective instanţa europeană a sancţionat încălcări decurgând din tratamente degradante raportat la circumstanţe factuale diferite [Legarea cu cătuse de patul de spital a detinutului bolnav de cancer şi slăbit fizic, pe timpul unor sedinţe de chimioterapie, în cadrul tratamentului acestei boli, a fost considerată de Curte ca disproporţionată prin raportare la condiţiile normale de securitate ce se impun într-o asemenea situaţie. (hotărârea din 14 noiembrie 2002, Mouisel contra Franţei, paragraful 47); instanţa europeană a considerat că obligarea unei persoane să poarte cătuşe nu este de natură să pună, în mod normal, probleme pe terenul art. 3, atunci când aceasta se impune în condiţiile unei arestări sau detenţii legale şi nu presupune uzul forţei fizice, ca, de altfel, nici expunerea publică a persoanei care le poartă, în limitele a ceea ce se consideră necesar, în circumstantele situatiei date. (decizia din 4 noiembrie 2003, Saban Hadiziu contra Cehiei, paragraful 9); Curtea a decis că obligarea reclamantului să poarte cătuşe în sala de judecată, chiar dacă nu a fost dovedită intenţia autorităţilor de a-l înjosi ori de a-l umili, constituie un tratament degradant, din moment ce nu s-a dovedit că o asemenea măsură a fost impusă de asigurarea securităţii publicului ori bunei administrări a justitiei (hotararea din 24 mai 2007, Gorodnichev contra Rusiei, paragraful 108)].
Instanţa de contencios european a reţinut că mijloacele de imobilizare, precum cătuşele, nu ridică de obicei o problemă sub incidenţa art. 3 din Convenţie în cazul în care au fost aplicate în legătură cu arestarea sau reţinerea legală şi nu implică utilizarea forţei, sau expunerea publică, peste limita considerată în mod rezonabil necesară, în circumstanţele date.
În plus, Curtea a recunoscut că aspectele legate de integritatea morală şi fizică a unei persoane, ca parte a noţiunii de viaţă privată în sensul art. 8 din Convenţie, se extind la situaţii de privare de libertate, inclusiv la utilizarea unor mijloace de imobilizare. Totuşi, utilizarea unor mijloace de imobilizare, precum cătuşele, trebuie să afecteze fizic sau mintal o persoană privată de libertate sau trebuie să aibă ca scop umilirea acesteia ca să se ridice o problemă sub incidenţa art. 8 (Raninen împotriva Finlandei, 1997, pct. 63-64). 24
Având în vedere principiile de mai sus, Curtea Europeană a constatat, spre exemplu, că nu exista nicio justificare pentru utilizarea cătuşelor în următoarele circumstanţe: imobilizarea cu cătuşe pentru mâini a unui deţinut bolnav mintal pentru o perioadă de 7 zile non-stop în timpul încarcerării sale solitare, fără nicio opinie psihiatrică sau justificare (Kucheruk împotriva Ucrainei, 2007, pct. 140-146); cătuşe pentru mâini obligatorii în timpul alimentării artificiale, chiar şi în lipsa oricărei rezistenţe (Nevmerjitsky împotriva Ucrainei, 2005, pct. 97; Ciorap împotriva Moldovei, 2007, pct. 85); imobilizarea sistematică şi prelungită cu cătuşe pentru mâini a persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă fără revizuirea periodică şi individualizată a riscurilor specifice în materie de securitate (Shlykov şi alţii împotriva Rusiei, 2021, pct. 77-93); imobilizarea cu cătuşe pentru mâini a unui deţinut bolnav internat în spital în aşteptarea operaţiei sale (Henaf împotriva Franţei, 2003, pct. 52-60; Istratii şi alţii împotriva Moldovei, 2007, pct. 55-58); imobilizarea de pat cu cătuşe pentru mâini a unui deţinut bolnav de cancer internat în spital (Okhrimenko împotriva Ucrainei, 2009, pct. 98); imobilizarea cu cătuşe pentru mâini în cursul şedinţelor de judecată (Gorodnichev împotriva Rusiei, 2007, pct. 103-109); imobilizarea de o masă de examen ginecologic cu cătuşe pentru picioare a unei femei însărcinate la internarea în spital (Korneykova şi Korneykov împotriva Ucrainei, 2016, pct. 112-115); imobilizarea cu cătuşe pentru mâini a unui deţinut bolnav slăbit fizic în timpul transportului la spital (Mouisel împotriva Franţei, 2002, pct. 47); imobilizarea cu cătuşe pentru mâini în timpul examenului efectuat de ginecolog (Filiz Uyan împotriva Turciei, 2009, pct. 32-35); şi imobilizarea nejustificată cu cătuşe pentru mâini în timpul altor examene medicale (Duval împotriva Franţei, 2011, pct. 50-53; a contrario A.T. împotriva Estoniei, 2018, pct. 64, având ca obiect imobilizarea cu cătuşe pentru mâini în timpul examenelor medicale ale unui deţinut periculos cu antecedente de autovătămare).
Prin urmare, raportat la cele prezentate şi la jurisprudenţa CEDO, se reţine ca fiind nefondate criticile recurentului privind tratamentul degradant aplicat de organele de urmările penală prin faptul încătuşării sale.
Analizând în continuare motivele de recurs, se contată că sunt, însă, întemeiate criticile referitoare la soluţia de respingere a pretenţiilor de restituire a cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, în care a fost cercetat sub acuzaţia săvârşirii a trei infracţiuni, dar în legătură cu care a fost achitat.
Recurentul-reclamant a solicitat acordarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal în temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanţa de apel, deşi a analizat dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen. în temeiul cărora prima instanţă a acordat aceste cheltuieli, a respins aceste pretenţii reţinând că dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat de plano la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanţa de judecată, în temeiul dispoziţiilor legii procesual civile, astfel cum prevede art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.. Curtea de apel a mai reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei acţiuni/inacţiuni ilicite pentru care Statul să fie răspunzător, întrucât nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în condiţiile în care se impută îndeplinirea unor activităţi impuse sau permise de lege (cum este activitatea de urmărire penală desfăşurată de organele Statului abilitate în acest sens, finalizată cu întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată), în limitele prescrise de legea procesual penală, nefiind identificate fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a Statului.
Fără a infirma justeţea acestor statuări ale instanţei de apel cât priveşte inexistenţa unei culpe a statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă faţă de reclamant, finalizată cu o soluţie de achitare (pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. în privinţa celor trei fapte), Înalta Curte apreciază însă că, pornind de la soluţia de principiu consacrată prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persona vătămată sau de partea civilă, nu se poate deduce că, atunci când acţiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal şi achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În tot cazul, nu acesta poate fi sensul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".
Astfel, art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.
De aceea, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că aceeaşi soluţie legală, consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare, faţă de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanţă (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stabilirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat, aşa cum corect s-a arătat şi de către instanţa de apel.
În cauză, astfel cum reiese din materialul de urmărire penală aflat la dosar, dar şi din cuprinsul deciziei penale nr. 593 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, cum corect a observat şi prima instanţă, cheltuielile judiciare efectuate de reclamant au fost provocate ca urmare a acţiunii penale exercitate din oficiu de organele de urmărire penală.
În atare situaţie, Statul, ca subiect pasiv al pretinselor infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.
Aşadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi de aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.
De aceea, se impune ca soluţionarea pretenţiilor reclamantului, privitoare la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora, obligaţia de garanţie care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acţiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni şi în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (5)- (6) C. proc. pen. şi de art. 451 - 455 C. proc. civ.
Întrucât recurentul a criticat decizia recurată şi în ceea ce priveşte actualizarea cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală a pretenţiilor decurgând din dosarul penal, această solicitare a recurentului va fi analizată de către instanţa de apel în limitele rejudecării stabilite prin prezenta decizie.
În considerarea acestor motive, în limita celor mai sus arătate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea pretenţiilor vizând restituirea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal, la aceeaşi instanţă de apel, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei, care nu contravin prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 58 din data 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020.
Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor, cu privire la pretenţiile reclamantului de acordare a cheltuielilor judiciare.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.