Mandatory precautionary seizure in tax evasion: proportionality of 5-year asset freeze and civil liability survival despite criminal liability prescription

Asupra contestaţiei de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în baza art. 2502 din C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii:

- dispuse prin ordonanţa din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpatului A., până la concurenţa sumei de 598.751 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective;

- dispuse prin sentinţa penală nr. 49/21.01.2022 a Tribunalului Bucureşti asupra bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare ale părţii responsabile civilmente S.C. B. S.R.L., până la concurenţa sumei de 598.751 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective, măsură pe care o menţine până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că prin ordonanţa din data de 20.12.2017 s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpatului A., până la concurenţa sumei de 598.751 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective.

Prin sentinţa penală nr. 49/29.01.2022 a Tribunalului Bucureşti s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013), cu aplic. art. 5 din noul C. pen., a condamnat pe inc. A. la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 din vechiul C. pen., a aplicat pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen.

În baza art. 65 alin. (2) din vechiul C. pen., a aplicat pedepsele complementare prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen., pe o durată de 3 ani.

A constatat că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin:

- sentinţa penală nr. 39/05.05.2015, pronunţată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 391/04.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală;

- sentinţa penală nr. 128/18.09.2012, pronunţată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În baza art. 865 rap. la art. 85 alin. (1) din vechiul C. pen., a anulat suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 39/05.05.2015, pronunţată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 391/04.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În baza art. 85 alin. (1) din vechiul C. pen., a anulat suspendarea condiţionată a pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 128/18.09.2012, pronunţată de către Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen. pe o durată de 1 an, aplicate prin sentinţa penală nr. 128/18.09.2012, pronunţată de către Tribunalul Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, astfel:

- pedeapsa de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen. pe o durată de 1 an, aplicate sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

- pedeapsa de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen. pe o durată de 1 an, aplicate sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi cu aplic. art. 5 din noul C. pen.

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) din vechiul C. pen. rap. la art. 33 alin. (1) lit. a) din vechiul C. pen., a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare (aplicată prin prezenta hotărâre) cu pedeapsa de 4 ani închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 39/05.05.2015, definitivă prin decizia penală nr. 391/04.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală) şi cu pedepsele de 2 ani închisoare şi 2 ani închisoare (aplicate prin sentinţa penală nr. 128/18.09.2012, pronunţată de către Tribunalul Teleorman definitivă prin decizia penală nr. 310/13.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală), astfel încât inculpatul să execute în final pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 din vechiul C. pen., a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen., care se execută pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) din vechiul C. pen., a aplicat inculpatului pedepsele complementare prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (dreptul de administrator al unor societăţi comerciale) din vechiul C. pen., pe o durată de 5 ani, care se execută după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

A anulat factura fiscală seria x nr. x/28.01.2011, procesul-verbal de custodie din data de 28.01.2011 şi contractul de colaborare din data de 28.01.2011, ambele încheiate între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.

În baza art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., a admis acţiunea civilă formulată de către ANAF şi l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 598.751 RON, cu titlu de debit principal, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpatului, până la concurenţa sumei de 598.751 RON, la care a adăugat obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005, a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile prezente şi viitoare ale părţii responsabile civilmente S.C. B. S.R.L., până la concurenţa sumei de 598.751 RON, la care a adăugat obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective.

S-a menţionat că instituirea măsurii sechestrului asigurător este executorie.

Analizând temeinicia măsurilor asigurătorii, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., instanţa a constatat că subzistă toate temeiurile avute în vedere la luarea acestor măsuri. Inculpatul este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, existând suspiciunea rezonabilă că acesta ar fi putut comite faptele pentru care este cercetat, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie de care acesta beneficiază potrivit art. 4 din C. proc. pen., art. 6 CEDO şi art. 23 alin. (11) din Constituţia României, cu atât mai mult cu cât, în privinţa inculpatului s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

O astfel de verificare se impune a fi realizată pe tot parcursul procesului penal.

Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge, atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, precum şi atunci când măsura este menţinută trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.

În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, "(. . .) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenţie], care nu este aplicabil în speţă (CEDO. secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www. legalis.ro).

Analizând temeinicia măsurilor asigurătorii, potrivit art. 2502 din C. proc. pen., instanţa a constatat că subzistă toate temeiurile avute în vedere la luarea acestor măsuri. Inculpatul este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii evaziune fiscală, existând suspiciunea rezonabilă că acesta ar fi putut comite faptele pentru care este cercetat, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie de care acesta beneficiază potrivit art. 4 din C. proc. pen., art. 6 CEDO şi art. 23 alin. (11) din Constituţia României, cu atât mai mult cu cât, în privinţa inculpatului s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.

De asemenea, nu s-au constatat momente de inactivitate în desfăşurarea procedurii judiciare. Măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracţiune şi sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurenţa valorii probabile a presupuselor pagube. Întrucât presupusele prejudicii nu au fost recuperate şi nu s-a depăşit un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor judiciare, instanţa a apreciat că nu a fost încălcat art. 1 Protocol nr. 1 din CEDO.

Totodată, s-a constatat că faţă de inculpat s-a dispus o soluţie de condamnare în primă instanţă, fiind obligat la plata despăgubirilor, iar cu ocazia dezbaterilor în apel apărătorul ales al acestuia a solicitat încetarea procesului penal, nicidecum achitarea. Susţinerea apărătorului ales, în sensul ridicării măsurilor asigurătorii deoarece a intervenit prescripţia răspunderii penale nu îşi are suportul în vreo prevedere legală. Potrivit art. 25 din C. proc. pen. în caz de prescripţie a răspunderii penale instanţa este obligată să soluţioneze acţiunea civilă. Faptul că inculpatul nu poate fi tras la răspundere penală, deoarece a trecut o perioadă îndelungată de la comiterea infracţiunii nu influenţează în vreun fel răspunderea civilă delictuală a acestuia. În contextul în care nici măcar avocatul inculpatului nu a susţinut nevinovăţia (acesta solicitând încetarea procesului penal, el neinvocând vreun temei de achitare) nu există niciun motiv pentru care să fie necesară ridicarea măsurilor asigurătorii.

Împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală a formulat contestaţie inculpatul A..

Examinând încheierea atacată, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., Înalta Curte constată:

În conformitate cu art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Potrivit art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că "Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă."

Potrivit prevederilor art. 2502 din C. proc. pen. "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501aplicându-se în mod corespunzător."

Conform dispoziţiilor legale, legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea respectivelor măsuri, putându-se dispune, în raport cu particularităţile fiecărei cauze, menţinerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului, părţii responsabile civilmente sau a altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune ori a confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Totodată, aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 49/29.01.2022 a Tribunalului Bucureşti, în baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013), cu aplic. art. 5 din noul C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală. Totodată, printre altele, s-a admis acţiunea civilă formulată de către ANAF şi l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 598.751 RON, cu titlu de debit principal, la care s-au adăugat obligaţiile fiscale accesorii, de la scadenţă până la data plăţii efective şi a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa din data de 20.12.2017 asupra bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare ale inculpatului.

În acest sens, reţine că ANAF s-a constituit parte civilă cu suma de 598.751 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, la care se adaugă obligaţii fiscale accesorii datorate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a prejudiciului datorat. Acţiunea civilă formulată de către ANAF s-a întemeiat prin aceea că inculpatul, înregistrând în contabilitate şi în Deconturile privind taxa pe valoare adăugată (D300) a facturii fiscale nr. x/28.01.2011, care atestă operaţiuni comerciale fictive, a cauzat bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 598.751 RON, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză, acest prejudiciu constând în TVA-ul de plată pentru perioada ianuarie 2011 - martie 2011, deoarece din moment ce factura fiscală respectivă nu reflectă operaţiuni reale, TVA-ul nu putea fi dedus.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 249 din C. proc. pen., se constată că, în general, luarea măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal este facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

Însă, există situaţii în care dispunerea măsurilor asigurătorii are caracter obligatoriu, în considerarea naturii faptelor comise sau consecinţelor acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecţi pasivi, sens în care sunt, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 care stabilesc, în materie de evaziune fiscală, obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii. Prin urmare, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 impun, aşa cum s-a arătat în precedent, caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii.

În acest context, în care obligativitatea instituirii măsurii asigurătorii derivă din lege, verificările efectuate de instanţa de judecată din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., se limitează la examinarea asigurării unei juste proporţionalităţi între scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine natura acuzaţiei pentru care inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, cuantumul prejudiciului, etapa procesuală în care se află cauza, respectiv faza apelului.

Pentru a menţine măsurile asigurătorii, instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţia de condamnare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, iar pe de altă parte, a avut în vedere soluţia de admitere a acţiunii civile formulate de partea civilă ANAF.

Soluţia instanţei de fond, deşi nu este definitivă, nu poate fi ignorată în analiza efectuată din perspectiva dispoziţiilor art. 2502 din C. proc. pen., în condiţiile în care a fost pronunţată în urma administrării probatoriului şi a stat la baza menţinerii măsurilor asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, astfel cum au fost indicate anterior.

În ceea ce priveşte durata măsurilor asigurătorii, de aproximativ 5 ani, Înalta Curte apreciază că aceasta nu aduce atingere exigenţelor CEDO, având în vedere complexitatea cauzei, natura faptei şi prejudicierea bugetului statului.

De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel, că măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracţiune şi sunt luate asupra bunurilor inculpatului, până la concurenţa valorii probabile a presupuselor pagube, întrucât prejudiciul nu a fost recuperat.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 ianuarie 2023.