Statute of limitations following constitutional invalidation of interruption grounds; ne bis in idem between administrative sanction and criminal prosecution

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 22 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 188/2021 pronunţată la data de 31.12.2021 de Judecătoria Aleşd, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la următoarele pedepse:

- 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

- 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

- 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele de câte 3 (trei) luni închisoare menţionate în alineatul anterior, stabilind ca pedeapsă rezultantă pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din celelalte pedepse, respectiv un spor de 2 (două) luni închisoare, rezultând astfel pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu referire la art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 10 (zece) luni închisoare, pe un termen de încercare de 2 ani şi 10 luni, aplicată inculpatului prin sentinţa penală sentinţa penală nr. 113 din 21.10.2016 a Judecătoriei Aleşd, definitivă prin decizia penală nr. 156/A/14.03.2017 a Curţii de Apel Oradea, şi s-a adăugat această pedeapsă la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată în prezenta cauză, astfel că, în final, inculpatul urmează să execute pedeapsa rezultantă de un an şi 3 luni închisoare în regim de detenţie.

S-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (2) C. proc. pen.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând daune morale.

S-au respins restul pretenţiilor ca nedovedite.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia nr. 350/A din 22 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2018, s-a decis:

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 188 din 31 decembrie 2021 pronunţate de Judecătoria Aleşd în dosarul nr. x/2018.

A fost desfiinţată sentinţa atacată şi, rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa de un an şi 3 luni închisoare în pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare aplicată în prezenta cauză şi pedeapsa de 10 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 113 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 156/A din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

Au fost înlăturate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 83 alin. (1) C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa penală nr. 113 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 156/A din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele individuale de 3 luni închisoare aplicată pentru comiterea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., 3 luni închisoare aplicate pentru comiterea infracţiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. şi 3 luni închisoare aplicată pentru comiterea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. şi înlătură atât sporul de 2 luni închisoare aplicat în urma contopirii, cât şi soluţiile de condamnare la pedepsele individuale aplicate inculpatului.

A fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea părţii civile C., precum şi dispoziţia de obligare a inculpatului la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., a fost achitat inculpatul A. de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., faţă de lipsa tipicităţii obiective a faptei.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., faţă de incidenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive de sancţionare contravenţională anterioară a inculpatului pentru aceeaşi faptă.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. împotriva inculpatului A., pentru prejudiciul pretins în temeiul faptelor de violare a sediului profesional şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, care au făcut obiectul acuzaţiei.

S-a respins ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. împotriva inculpatului A., pentru prejudiciul pretins în temeiul faptei de ameninţare care a făcut obiectul acuzaţiei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în fond şi în apelul inculpatului au rămas în sarcina statului.

Curtea de Apel Oradea a reţinut următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., de tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

Incidenţa prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de ameninţare:

În prezenta cauză, legea penală mai favorabilă evaluată în mod global, s-a apreciat ca fiind cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018) şi data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022).

Prin urmare, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ce nu includeau vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, reprezintă lege penală mai favorabilă în prezenta cauză, iar prescripţia specială nu va opera, prescripţia răspunderii penală urmând a fi evaluată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., Curtea a reţinut că aceasta este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amenda, termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind, potrivit art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., de 3 ani.

Astfel, Curtea a constatat că la data de 24 iunie 2017 a început să curgă termenul general de 3 ani al prescripţiei răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., care s-a împlinit în data de 23 iunie 2020, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.

Curtea a considerat că cele trei infracţiuni de care a fost acuzat inculpatul sunt infracţiuni flagrante în sensul art. 293 C. proc. pen.. În aceste condiţii, trebuie avut în vedere că art. 43 alin. (2) din Anexa 1 la Decretul Preşedintelui nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020), respectiv art. 64 alin. (5) din Anexa 1 la Decretul Preşedintelui nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020), aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020, pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020) exceptează explicit infracţiunile flagrante de la suspendarea procesului, fără a distinge după cum acestea au fost comise în timpul stării de urgenţă sau anterior acesteia.

Or, în aceste condiţii, s-a apreciat nu se poate considera că cele două decrete prezidenţiale au avut ca efect suspendarea pe o durată de 60 de zile a cursului prescripţiei penale în prezenta cauză.

În plus, Curtea a notat că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 152/din 06.05.2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13.05.2020) instanţa de contencios constituţional a apreciat că, pe de o parte, că Decretul Preşedintelui prin care se instituie starea de urgenţă reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, iar, pe de altă parte, că dispoziţiile din anexa acestuia au fost emise cu depăşirea de către Preşedinte a atribuţiilor sale constituţionale şi că măsura suspendării judecării unor cauze pe durata stării de urgenţă (ce poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil), nu putea fi dispusă de preşedinte, prin dispoziţiile cuprinse în anexa la decretul de instituire a stării de urgenţă ["În primul rând, dacă legiuitorul constituant ar fi considerat că prin decret, ca act administrativ normativ, Preşedintele, ca autoritate executivă, poate adopta norme cu putere de lege în perioada stării de urgenţă sau de asediu, ar fi prevăzut în mod expres această delegare legislativă (...) În al doilea rând, legiuitorul constituant a prevăzut expres în norma-cadru privind măsurile excepţionale - art. 93 alin. (2) că "Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora".

Raţiunea obligării Parlamentului, prin Constituţie, să funcţioneze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgenţă este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenţiei legislative în regim de urgenţă, în orice domeniu pe care situaţia de criză îl afectează, inclusiv şi mai ales atunci când este vizată restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale. (...) Astfel, norma constituţională constituie o garanţie împotriva eventualelor excese sau abuzuri ale autorităţilor publice executive, Parlamentul, ca organ reprezentativ suprem al poporului, acţionând ca un garant al drepturilor şi al libertăţilor cetăţenilor.

În al treilea rând, existenţa unei stări de asediu sau de urgenţă se încadrează per se în ipoteza de incidenţă a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, care permit Guvernului să adopte ordonanţe de urgenţă "numai în situaţii extraordinare". Aşa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitarea constituţională să intervină cu celeritate şi să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsurile normative pe care starea de fapt le impune. În concluzie, cadrul constituţional în vigoare delimitează în mod riguros competenţele autorităţilor publice, respectiv partajarea atribuţiilor legislative de cele executive, excepţia de la regulă fiind în mod expres reglementată şi de strictă interpretare. (...) modul în care Preşedintele şi-a exercitat atribuţia constituţională, prin depăşirea cadrului legal, nu este consecinţa vreunui viciu de neconstituţionalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea şi în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acţioneze.

Aşa cum s-a precizat anterior, stabilind competenţele fiecărei autorităţi publice implicate în gestionarea situaţiei de criză care a generat instituirea stării de urgenţă, nicio dispoziţie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 nu îl îndrituieşte pe Preşedinte să acţioneze dincolo de competenţele sale constituţionale (...). încuviinţând instituirea stării de urgenţă, Parlamentul României avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor constituţionale şi legale pe care decretul Preşedintelui trebuia să le respecte.

Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale"].

În aceste condiţii, chiar şi în ipoteza infracţiunilor care nu erau flagrante, s-a considerat că nu se poate consideră a operat suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penal în condiţiile art. 156 C. pen.. Această concluzie îşi menţine valabilitatea, chiar dacă cele două decrete prezidenţiale au fost aprobate prin hotărâri ale Parlamentului (Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020, respectiv Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020), deoarece puterea legiuitoare a încuviinţat doar instituirea stării de urgenţă, nu şi celelalte măsuri adoptate prin aceste decrete.

Referitor la infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen.:

Curtea a constatat că prin actul de sesizare a instanţei în sarcina inculpatului s-a reţinut că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, a avut un comportament recalcitrant, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei şi membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu, iar apoi a continuat cu acelaşi comportament în faţa blocului unde se află sediul asociaţiei, stârnind repulsia şi indignarea persoanelor de faţă sau aflate în apropriere.

În ceea ce priveşte comportamentul pe care inculpatul l-ar fi avut în faţa blocului unde se află sediul asociaţiei, prin care ar fi stârnit repulsia şi indignarea persoanelor de faţă sau aflate în apropriere, a fost audiată doar martora D., care, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, a arătat că discuţiile dintre inculpat şi celelalte persoane prezente la şedinţă ar fi avut loc în faţa blocului în care se află sediul asociaţiei şi că atitudinea inculpatului nu a avut cui să atragă atenţia, deoarece în magazin nu erau clienţi.

Ca atare, Curtea a apreciat că în sarcina inculpatului nu se poate reţine decât că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, inculpatul A. a avut un comportament recalcitrant, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei şi membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu.

Instanţa de apel a constatat că, prin procesul-verbal de contravenţie nr. x încheiat de Postul de Poliţie Bratca în data de 24 iunie 2017, inculpatul a fost sancţionat cu o amendă de 200 de RON, pentru comiterea contravenţiei prevăzute de art. 2 pct. 1) din Legea nr. 61/1991, reţinându-se că, aflându-se la sediul C., a adresat cuvinte şi expresii jignitoare persoanelor aflate la şedinţa consiliului de administraţie.

Astfel, s-a apreciat că principiul ne bis in idem este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter "penal" în sensul autonom pe care Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale îl acordă respectivei noţiuni.

Pentru reţinerea incidenţei principiului ne bis in idem este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei hotărâri definitive cu privire la fondul cauzei; existenţa unei duble proceduri în materie penală de sancţionare (bis); noul proces penal să se îndrepte contra aceleiaşi persoane (eadem personae); să privească fapte identice ori fapte care sunt în mod substanţial aceleaşi (idem factum).

Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că inculpatul A. a fost sancţionat cu o amendă de 200 RON pentru comiterea contravenţiei prevăzute de art. 2 pct. 1) din Legea nr. 161/1991, procesul-verbal de contravenţie nefiind atacat de inculpat, dobândind astfel caracter definitiv, în sensul art. 4 al Protocolului nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la expirarea termenului de 15 zile în care acesta putea formula plângere contravenţională împotriva acestuia, respectiv înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului.

În ceea ce priveşte existenţa unei duble proceduri în materie penală de sancţionare (bis), Curtea a reţinut că, potrivit art. 2 pct. 1) din Legea nr. 61/1991, constituie contravenţie săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, dacă nu este comisă în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune şi, conform art. 3 din aceeaşi lege, este sancţionată cu amendă de la 200 RON la 1.000 RON.

Totodată, s-a notat că, potrivit art. 371 C. pen., constituie infracţiunea de tulburarea ordinii şi liniştii publice fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică, infracţiune pedepsită cu închisoarea de la unu la 5 ani sau cu amendă.

În continuare, procedând la analizarea comparativă a situaţiilor de fapt astfel cum acestea au fost descrise în procesul-verbal de contravenţie cu situaţia de fapt menţionată în rechizitoriu, Curtea a constatat că faptele cuprinse în cele două proceduri, administrativă şi penală, respectiv acţiunile ce constituie elementul material al laturii obiective atât a contravenţiei, cât şi a infracţiunii, sunt aceleaşi în ambele proceduri, în sensul că reprezintă un ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, în timp şi spaţiu, precum şi prin obiectul lor, independent de încadrările juridice ale faptelor sau de interesul juridic protejat.

Curtea a apreciat că prezentarea în esenţă a situaţiei de fapt care a condus la sancţionarea contravenţională în procesul-verbal de contravenţie nr. x încheiat de Postul de Poliţie Bratca în data de 24 iunie 2017 (aflându-se la sediul C. a adresat cuvinte şi expresii jignitoare persoanelor aflate la şedinţa consiliului de administraţie) nu este de natură a afecta în vreun fel împrejurările în care s-au produs evenimentele pe baza cărora s-a întocmit rechizitoriul (în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, inculpatul A. a avut un comportament recalcitrant, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei şi membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu), fiind evident că faptele din cele două proceduri sunt identice (din perspectiva înţelesului autonom pe care această noţiune, a identităţii de fapte materiale, o are în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului).

În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în cauză, sancţiunea contravenţională aplicată inculpatului are ca obiect aceeaşi faptă pentru care împotriva acestuia s-a început urmărirea penală, cele două proceduri vizând aceeaşi faptă (idem factual) şi aceeaşi persoană (idem personal), sancţiunea contravenţională devenind definitivă înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului.

Curtea a opinat că prezentul proces penal reprezintă o a doua procedură judiciară a statului îndreptată împotriva inculpatului A., prin care se urmăreşte angajarea răspunderii penale a inculpatului pentru o faptă de natură penală pentru care a fost deja condamnat definitiv în procedura contravenţională.

Prin urmare, din moment ce o autoritate a statului a ales să aplice o sancţiune de natură administrativă persoanei în sarcina căreia a reţinut că fapta săvârşită constituie contravenţie, s-a considerat că nu este admisibil ca o altă autoritate să dispună, în condiţiile prezentate, trimiterea în judecată a acelei persoane, ca urmare a aprecierii asupra împrejurării că aceeaşi faptă comisă ar constitui infracţiune.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 24 iunie 2022 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, intimatului persoană vătămată B. la data de 27 iunie 2022, intimatei părţi civile C. la data de 8 iulie 2022 şi apelantului inculpat A. la data de 8 iulie 2022.

Data până la care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea avea posibilitatea de declarare a recursului în casaţie este 25 iulie 2022, inclusiv.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 1 iulie 2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin procuror, prin adresa nr. x/2022, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Parchetul a criticat hotărârea atacată din perspectiva faptului că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la:

- infracţiunea de ameninţare, prev. de art. 206 alin. (1) C. pen., întrucât în cursul urmăririi penale şi apoi în cursul cercetării judecătoreşti au fost efectuate acte procedurale care au întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, atât înainte de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al Românei a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018), cât şi după acest moment (acestea din urmă fiind acte care trebuie comunicate suspectului/inculpatului).

- infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen.

În rechizitoriu se descrie această infracţiune: în data de 24.06.2017, în jurul orei 12, la sediul Asociaţiei de Pădurit şi Păşunat Măgura Piatra Craiului, unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, a avut un comportament recalcitrant, ameninţând, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei şi membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu, apoi (după plecarea poliţiei) a continuat cu acelaşi comportament în faţa blocului unde se afla sediul asociaţiei, stârnind repulsia şi indignarea persoanelor de faţă sau aflate in apropiere.

Prin procesul-verbal nr. x/24.06.2017 (ora 12.30), organele de poliţie i-au aplicat lui A. o amendă de 200 RON pentru contravenţia prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 descriind fapta astfel "aflându-se la sediul asociaţiei (...) a adresat cuvinte şi expresii jignitoare persoanelor aflate la şedinţa consiliului de administraţie".

Conform art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, constituie contravenţie săvârşirea în public de fapte, acte ori gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora.

Potrivit art. 371 C. pen., fapta persoanei care, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte.

Starea de fapt reţinută de Curte este că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, inculpatul a avut un comportament recalcitrant, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei, membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu.

Instanţa de apel a considerat că, în privinţa faptelor şi infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice există o identitate totală între fapta dedusă judecăţii şi fapta pentru care a fost sancţionat contravenţional, astfel încât a făcut aplicarea principiului ne bis in idem (faptele fiind identice ori în mod substanţial aceleaşi).

Procurorul a subliniat că în actul de sesizare se reţin două episoade ale manifestărilor inculpatului: primul, cel anterior/concomitent sosirii organelor de poliţie, pentru care lucrătorii de poliţie au aplicat sancţiunea contravenţională reţinând doar că A. a adresat cuvinte şi expresii jignitoare persoanelor aflate la şedinţă şi al doilea, cel posterior plecării organelor de poliţie care, în mod evident, nu apare în procesul-verbal de contravenţie.

Or, în opinia acuzării, instanţa de apel nu a analizat deloc acest al doilea episod şi, deşi a reţinut că inculpatul a lovit uşa cu pumnii şi picioarele, a considerat că acest detaliu aparţine faptelor cuprinse în procesul-verbal de contravenţie.

S-a subliniat că violenţa asupra bunurilor, în speţă fapta inculpatului de a tulbura ordinea şi liniştea publică prin loviturile cu pumnii şi picioarele aplicate uşii, nu reprezintă un element constitutiv al contravenţiei prev. de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991; reprezintă însă una din modalităţile alternative ale infracţiunii prev. de art. 371 C. pen.

Nefiind vorba despre o identitate totală/substanţială între cele două proceduri pornite împotriva inculpatului, cea penală şi cea contravenţională, sunt greşite atât aplicarea principiului ne bis in idem, cât şi (ca efect) încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracţiunea de ameninţare.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată intimatului persoană vătămată B. la data de 27 iunie 2022, intimatei părţi civile C. la data de 8 iulie 2022 şi apelantului inculpat A. la data de 8 iulie 2022.

Până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 1 septembrie 2022, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie era îndeplinită, iar la data de 25 octombrie 2022 a fost întocmit raportul de către magistratul-asistent.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin încheierea din data de 1 noiembrie 2022, Înalta Curte, constatând întrunite condiţiile prevăzute de lege, a admis în principiu cererea de recurs în casaţie şi a trimis cauza în vederea judecării la Completul nr. 2, în compunere de 3 judecători şi a fixat termen de judecată, la data 13 decembrie 2022.

Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că parchetul a susţinut recursul în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin prisma a două motive, respectiv din perspectiva faptului că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la:

- infracţiunea de ameninţare, prev. de art. 206 alin. (1) C. pen., întrucât în cursul urmăririi penale şi apoi în cursul cercetării judecătoreşti au fost efectuate acte procedurale care au întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, atât înainte de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al Românei a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018), cât şi după acest moment (acestea din urmă fiind acte care trebuie comunicate suspectului/inculpatului);

- infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen., întrucât în actul de sesizare se reţin două episoade ale manifestărilor inculpatului: primul, cel anterior/concomitent sosirii organelor de poliţie, pentru care lucrătorii de poliţie au aplicat sancţiunea contravenţională reţinând doar că A. a adresat cuvinte şi expresii jignitoare persoanelor aflate la şedinţă şi al doilea, cel posterior plecării organelor de poliţie care nu apare în procesul-verbal de contravenţie, însă instanţa de apel nu a analizat acest al doilea episod.

Referitor la primul motiv de recurs în casaţie legat de infracţiunea de ameninţare, prev. de art. 206 alin. (1) C. pen., Înalta Curte reţine că argumentele invocate de parchet în susţinerea acestuia sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, paragraful 61). Referirea la soluţia legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) şi aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72);

De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, paragrafele 73, 74);

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).

În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.

În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.

În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."

Raportând aceste considerente la situaţia din speţă, Înalta Curte constată că pentru infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

Se reţine din decizia recurată că inculpatul A. a fost trimis în judecată, printre alte, şi pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., faptă săvârşită la data de 24 iunie 2017.

Infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amenda, situaţie în care termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Oradea a reţinut că la data de 24 iunie 2017 a început să curgă termenul general de 3 ani al prescripţiei răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen., care s-a împlinit în data de 23 iunie 2020, conform art. 186 alin. (1) teza finală C. pen.

Pe cale de consecinţă, constată că, în mod corect, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. e) C. pen. şi art. 5 C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs în casaţie legat de infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C. pen., Înalta Curte reţine, de asemenea, că argumentele invocate de parchet în susţinerea acestuia sunt nefondate pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare.

În primul rând, se observă că prin actul de sesizare a instanţei în sarcina inculpatului s-a reţinut că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, a avut un comportament recalcitrant, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei şi membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu, iar apoi a continuat cu acelaşi comportament în faţa blocului unde se află sediul asociaţiei, stârnind repulsia şi indignarea persoanelor de faţă sau aflate în apropriere.

Curtea de Apel Oradea, în urma analizei materialului probator, a reţinut, în ceea ce priveşte comportamentul pe care inculpatul l-ar fi avut în faţa blocului unde se află sediul asociaţiei, prin care ar fi stârnit repulsia şi indignarea persoanelor de faţă sau aflate în apropriere, că "a fost audiată doar martora D., care, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, a arătat că discuţiile dintre inculpat şi celelalte persoane prezente la şedinţă ar fi avut loc în faţa blocului în care se află sediul asociaţiei şi că atitudinea inculpatului nu a avut cui să atragă atenţia, deoarece în magazin nu erau clienţi."

Drept urmare, Curtea de Apel Oradea a reţinut în sarcina inculpatului doar că, în data de 24 iunie 2017, în jurul orei 12:00, în sediul C., unde se desfăşura şedinţa consiliului de administraţie, inculpatul A. a avut un comportament recalcitrant, înjurând şi jignind pe preşedintele asociaţiei şi membrii prezenţi, lovind cu pumnii şi picioarele în uşă, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru îndepărtarea din sediu.

Ceea ce solicită parchetul a fi analizat, din perspectiva episodului doi al activităţii infracţionale a inculpatului, priveşte o modificare a situaţiei de fapt stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel, asupra căreia instanţa de recurs în casaţie nu mai poate interveni şi care, pe cale de consecinţă, nu poate face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casaţie.

Aşadar, văzând situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, prin raportare la procesul-verbal de contravenţie nr. x încheiat de Postul de Poliţie Bratca în data de 24 iunie 2017, prin care inculpatul a fost sancţionat cu o amendă de 200 de RON, pentru comiterea contravenţiei prevăzute de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, în care s-a reţinut că, aflându-se la sediul C., a adresat cuvinte şi expresii jignitoare persoanelor aflate la şedinţa consiliului de administraţie, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut incidenţa principiului ne bis in idem de către Curtea de Apel Oradea, cu consecinţa încetării procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 22 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 22 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2018.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 decembrie 2022.