Qualified theft statute of limitations interruption: substantive criminal law nature and lex mitior application post-constitutional unconstitutionality ruling

Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 700/26.04.2022, Judecătoria Ploieşti a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 8 luni închisoare, în regim de detenţie, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o durată de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., comisă în concurs real cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 914/15.04.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 516/24.04.2017 a Curţii de Apel Ploieşti.

A fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.

În temeiul art. 72 din C. pen., a dedus din pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului A. durata reţinerii din data de 31.01.2015.

În baza art. 397 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 1357 şi urm. din C. civ., a respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă B., ca neîntemeiată.

A dispus restituirea sumei de 8421 RON ridicată de la inculpatul A. şi depusă la C. conform recipisei de consemnare nr. x din 04.02.2015.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 928 din 28 iulie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 700/26.04.2022, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, a desfiinţat sentinţa penală apelată pe latura penală a cauzei şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, care nu contraveneau.

A constatat că inculpatul A. a fost reţinut în cauză în data de 31.10.2015.

Cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, curtea a avut în vedere faptul că hotărârea instanţei de fond este amplu şi concis motivată, cu trimitere la probe, considerente pe care instanţa de control judiciar şi le-a însuşit la rândul ei şi a reţinut că, în drept, faptele inculpatului A., care în cursul anului 2014, precum şi în luna ianuarie 2015, inclusiv în data de 24.01.2015, atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte, a pătruns în mod repetat pe terenul proprietatea persoanei vătămate B., situat în com. Drăgăneşti, sat Cornu de Jos, tarlaua x, jud. Prahova, teren pe care se află mai multe construcţii ce au aparţinut fostului I.A.S. Cornu de Jos, de unde a sustras grinzi şi căpriori din lemn, ţevi metalice şi plăci de azbociment de la mai multe hale dezafectate, pe care le-a transportat la locuinţa sa, aflată la aproximativ 400 m. de locul faptei, prejudiciul creat fiind estimat de persoana vătămată la suma de 100.000 euro, întrucât sustragerea acestor materiale de construcţii din structura de rezistenţă a clădirilor a dus la prăbuşirea a patru hale, întrunesc, sub aspect obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Ca atare, constatând că situaţia de fapt a fost corect stabilită, iar raportat la probele administrate în cauză, atât în cursul urmării penale, la instanţa de fond, cât şi în apel, infracţiunea de furt calificat reţinută în sarcină apelantului inculpat există, a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, nu există vreo cauză justificativă sau de neimputabilitate, curtea de apel a analizat cu prioritate împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, raportat la efectele produse de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.

Astfel, s-a reţinut că în practica instanţelor de judecată s-au conturat două opinii. Prima opinie a fost în sensul că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. declarate neconstituţionale nu au prevăzut existenţa prescripţiei speciale, deci care practic nu au prevăzut cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei şi, implicit, reprezintă legea penală mai favorabilă.

Curtea de apel a apreciat că se desprinde concluzia certă că legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială, în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict, în consens cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372 din 20 mai 2014), prin care s-a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

S-a mai arătat că cea de a doua opinie este în sensul că în perioada 01.02.2014-24.06.2018 operează instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale, după care, în perioada 25.06.2018 -29.05.2022, cadrul legal nu mai prevede cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. Deopotrivă, s-a mai reţinut că, ulterior adoptării O.U.G. nr. 71/2022, începând cu data de 30.05.2022, este reglementată instituţia întreruperii prescripţiei răspunderii penale.

Instanţa de apel a constatat că, deşi pe rolul instanţei supreme sunt înregistrate mai multe cauze la completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea stabilirii modalităţii de aplicare a prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen., raportat la actele dosarului în cauză, indiferent de interpretarea care s-ar da prin prisma celor două opinii jurisprudenţiale, termenul general al răspunderii penale este împlinit.

În concret, curtea de apel a reţinut că, în cursul urmării penale, prin ordonanţa nr. 1170/P/2015 din data de 30.01.2015 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. 1it. b din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., faţă de apelantul inculpat A., iar prin ordonanţa din data de 31.01.2015 a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

În data de 30.01.2015, apelantul A. a fost audiat în calitate de suspect, iar în datele de 31.01.2015 şi 16.02.2015 în calitate de inculpat.

Prin ordonanţa nr. 1170/P/2015 din data de 31.01.2015, procurorul a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de apelantul inculpat A., măsura fiind prelungită prin ordonanţa procurorului din data de 31.03.2015.

În data de 21.09.2018, prin ordonanţă, procurorul i-a restituit inculpatului suma de 1000 euro, ridicată cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 30.01.2015, sens în care a fost întocmit actul denumit "Dovadă de predare-primire" din data de 18.02.2019.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi în cauză au fost întocmite acte procedurale sau procesuale, acestea au privit audieri de martori sau investigaţii ale organelor de urmărire penală.

Deopotrivă, s-a constatat că, la dosarul cauzei, nu sunt dovezi cu privire la comunicarea actelor întocmite de organele penale, cu excepţia declaraţiilor de suspect/inculpat date de A., în cursul urmăririi penale.

Astfel, reţinând că toate celelalte acte cu posibil efect al întreruperii termenului de prescripţie specială sunt anterioare datei de 31.03.2015 sau întocmite în intervalul 25.06.2018 - 29.05.2022, respectiv comunicarea hotărârii apelate inculpatului în data de 29.04.2022, curtea de apel a apreciat că, indiferent de ce interpretare va da instanţa supremă chestiunii privind instituţia prev. de art. 155 alin. (1) din C. pen., în cauză termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 31.03.2020, când dosarul se afla pe rolul instanţei de judecată.

Împotriva deciziei penale nr. 928 din 28 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat, la data de 24 august 2022, recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Cererea de recurs în casaţie a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 29 august 2022.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a susţinut că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, faptă prev. şi ped. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. (faptă săvârşită în cursul anului 2014, precum şi în luna ianuarie 2015, inclusiv în data de 24.01.2015), întrucât în cauză termenul de prescripţie prev. de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani, nu a fost depăşit cu încă o dată, astfel că nu a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

În argumentare, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, procurorul a arătat, în esenţă, că trebuie avută în natura juridică a actelor întreruptive de prescripţie, legea penală mai favorabilă aplicându-se instituţiei prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie, întrucât, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual, motiv pentru care actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum).

Procurorul a mai arătat că prin Decizia nr. 473/2018 instanţa de control constituţional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.

Deopotrivă, notând Decizia nr. 341/2014 a Curţii Constituţionale coroborat cu dispoziţiile legale care suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale, care se regăsesc în C. proc. pen., procurorul a susţinut că, în opinia sa, examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Astfel, în ceea ce priveşte acte de procedură întreruptive de prescripţie din perioada 1 februarie 2014 - 25 iunie 2018, făcând trimitere la Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale în care s-a reţinut că între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022 "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", procurorul a susţinut că actele de procedură îndeplinite înainte de 2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum, ulterior îndeplinirii actului de procedură începând să curgă un nou termen general de prescripţie.

S-a mai arătat că această concluzie este întrutotul în acord cu constatările Curţii Constituţionale:

"De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale."

De altfel, jurisprudenţa instanţelor ulterioară Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a considerat că, pentru a avea efect întreruptiv de prescripţie, actele de procedură trebuie să fi fost îndeplinite în condiţiile descrise în acea decizie (acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului). Aceste efecte s-au reglat în perioada ulterioară Deciziei nr. 297/2018 când organele judiciare au verificat existenţa actelor cu aptitudine de a întrerupe prescripţia.

În ceea ce priveşte actele de procedură întreruptive de prescripţie după data de 30 mai 2022, procurorul a opinat că pentru termenele de prescripţie generală neîmplinite (indiferent de data comiterii faptei) se aplică efectul întreruptiv de prescripţie.

În concret, în cauză, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., procurorul a susţinut că, aşa cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală nr. 1170/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, prin ordonanţa nr. 1170/P/2015 din 30.01.2015 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., iar prin ordonanţa din data de 31.05.2015 a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de acesta.

A mai arătat că, în data de 30.01.2015, inculpatul A. a fost audiat în calitate de suspect, iar în datele de 16.02.2015 şi 31.05.2015 în calitate de inculpat.

Prin ordonanţa nr. 1170/P/2015 din 31.01.2015, procurorul anchetator a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de inculpatul A., măsura fiind prelungită prin ordonanţa procurorului din data de 31.03.2015.

În data de 21.09.2018, prin ordonanţa procurorului, inculpatului i-a fost restituită suma de 1000 euro ridicată cu ocazia percheziţiei domiciliare din data de 30.01.2015, sens în care a fost întocmit actul denumit "Dovadă de predare - primire" din data de 18.02.2019.

La data de 27.08.2019 a fost emis rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev. şi ped. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Or, în opinia parchetului, aceste acte au întrerupt cursul termenului de prescripţie şi, ţinând cont că fapta a fost săvârşită în cursul anului 2014 şi în luna ianuarie 2015, termenul prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani, nu a fost depăşit cu încă o dată, astfel că în cauză nu a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

În drept, procurorul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 25 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv, 06 decembrie 2022, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.

În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen.

În acest sens, sub aspect factual, acuzaţiile aduse inculpatului A. au constat în aceea că, în cursul anului 2014, precum şi în luna ianuarie 2015, inclusiv în data de 24.01.2015, atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte, acesta a pătruns în mod repetat pe terenul proprietatea persoanei vătămate B., situat în com. Drăgăneşti, sat Cornu de Jos, tarlaua x, jud. Prahova, teren pe care se află mai multe construcţii ce au aparţinut fostului I.A.S. Cornu de Jos, de unde a sustras grinzi şi căpriori din lemn, ţevi metalice şi plăci de azbociment de la mai multe hale dezafectate, pe care le-a transportat la locuinţa sa, aflată la aproximativ 400 m. de locul faptei, prejudiciul creat fiind estimat de persoana vătămată la suma de 100.000 euro, întrucât sustragerea acestor materiale de construcţii din structura de rezistenţă a clădirilor a dus la prăbuşirea a patru hale, fapte ce se circumscriu infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Curtea de Apel Ploieşti a constatat că legea penală în ansamblu mai favorabilă inculpatului este cea în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, întrucât, în această perioadă, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu au inclus vreo cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie. A mai arătat instanţa de apel că, în cauză au fost întocmite acte procedurale sau procesuale care au constat în audieri de martori sau investigaţii ale organelor de urmărire penală, că la dosarul cauzei nu sunt dovezi cu privire la comunicarea actelor întocmite de organele penale, cu excepţia declaraţiilor de suspect/inculpat date de A., în cursul urmării penale, precum şi faptul că toate celelalte acte cu posibil efect al întreruperii termenului de prescripţie specială, sunt anterioare datei de 31.03.2015 sau întocmite în intervalul 25.06.2018 -29.05.2022, respectiv comunicarea hotărârii apelate inculpatului în data de 29.04.2022.

Prin urmare, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că pentru faptele comise de către inculpatul A. în cursul anului 2014, precum şi în luna ianuarie 2015, inclusiv în data de 24.01.2015, s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale, care este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.

Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.

Instanţa supremă a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.

În faza judecării apelului, Curtea de Apel Ploieşti a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale a inculpatului A., inclusiv ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în modalitatea regăsită ulterior şi în hotărârea prealabilă menţionată.

În acest context jurisprudenţial obligatoriu, rezultă că, raportat la aspectele factuale definitiv reţinute prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de casaţie, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, prevăzute de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani şi a început să curgă la data de 24.01.2015, data săvârşirii ultimului act material din conţinutul infracţiunii de referinţă.

De vreme ce subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel (respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, la data de 24.01.2020, pentru infracţiunile ce au făcut obiectul acuzaţiei penale.

În consecinţă, în privinţa inculpatului A. este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., soluţia dispusă prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei penale nr. 928 din data de 28 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei penale nr. 928 din data de 28 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 decembrie 2022.