Enforcement of Italian conviction via EAW upheld; prison sentence confirmed and challenge to limitation of liability dismissed.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 63 din data de 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 432 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 5 din data de 21.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la data de 28.01.2021.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării pedepsei recunoscute şi puse în executare prin sentinţa penală nr. 5 din data de 21.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2020, formulată de contestator.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel a reţinut că a fost sesizată cu executarea mandatului european de arestare cu nr. referinţă dosar x/2019 SIEP emis la data de 14.11.2019 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Torino împotriva persoanei solicitate A., condamnată la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 1 (una) lună închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea unei infracţiuni de inducere şi exploatare a prostituţiei minorilor, prev. de art. 600 bis C. pen. italian şi art. 81 alin. (2) C. pen. italian.

Date fiind refuzul persoanei solicitate de a executa pedeapsa în statul membru emitent al mandatului şi solicitarea acesteia de recunoaştere a hotărârii penale de condamnare şi de executare a pedepsei în România, autorităţile judiciare italiene au comunicat copia certificată a hotărârii de condamnare nr. 1227 din 01.03.2011 a Tribunalului Torino, confirmată de Curtea de Apel din Torino în data de 26.09.2018 şi irevocabilă la data de 30.04.2019, cu menţiunea rămânerii definitive, şi certificatul menţionat la articolul 4 din Decizia- cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Judecarea cererii a avut loc aşadar pe baza procedurii speciale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 302/2004 şi nu a procedurii penale române aplicabile în cazul trimiterii în judecată, prin rechizitoriu, a inculpatului.

În conformitate cu prevederile art. 162 din Legea nr. 302/2004, "Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române şi nu contravin ordinii publice a statului român."

Operaţiunile arătate sunt aşadar supuse unor condiţii, expres prevăzute de dispoziţiile art. 163, respectiv art. 167 alin. (1) din acelaşi act normativ, şi care se analizează de instanţa învestită cu recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii pronunţate de statul solicitant.

Din analiza cazurilor de nerecunoaştere şi neexecutare, pe teritoriul României, a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de o instanţă a unui stat membru UE curtea a observat că două articole prezintă relevanţă în speţă.

Primul dintre acestea este art. 167 - lit. e) -, care stipulează că "Instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă (...) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163".

Al doilea este art. 163 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia "O hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută şi pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 167, atunci când: (...)

d) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;

f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei."

Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că "Hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, graţierea, dezincriminarea faptei, precum şi în orice alte cazuri prevăzute de lege."

Prin sentinţa pe care o pronunţă, instanţa învestită cu recunoaşterea şi punerea în executare a unei hotărâri străine nu analizează existenţa faptei şi a vinovăţiei autorului şi nici condiţiile de tragere la răspundere penală astfel cum sunt ele reglementate de dreptul intern, însă, în aplicarea dispoziţiilor art. 166 alin. (8) din Lege, adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, caz în care reduce pedeapsa până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

La lit. f) a art. 163, legiuitorul a prevăzut în mod expres că recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţate de un alt stat membru UE nu poate fi recunoscută şi pusă în executare în România dacă, potrivit legii penale române, executarea pedepsei s-a prescris.

Nu se face însă nicio precizare în ce priveşte prescripţia răspunderii penale, dacă aceasta este incidentă, potrivit legii penale române, la momentul soluţionării cererii statului solicitant.

Într-un atare context ar putea fi luată în discuţie situaţia reglementată la lit. d) a aceluiaşi articol, care interzice recunoaşterea hotărârii în situaţia în care pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române.

Pe de altă parte, la alin. (2) al art. 163 din Legea nr. 302/2004 se stipulează că hotărârea statului solicitant nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, printre altele, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia. Or, amnistia, reglementată de art. 152 C. pen., constituie în dreptul intern o cauză care înlătură răspunderea penală, şi pe care legiuitorul a prevăzut-o expres ca motiv de nerecunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine. Aşadar, dacă se intenţiona înscrierea, în această categorie, a prescripţiei răspunderii penale potrivit legii române, legiuitorul ar fi menţionat-o în mod expres, astfel cum a procedat în cazul amnistiei.

Dealtfel, doctrina şi jurisprudenţa în materie sunt în sensul că în categoria persoanelor care nu răspunde penal se înscriu minorii cu vârsta mai mică de 14 ani ori iresponsabilii.

Raportat la cele mai sus expuse, curtea a conchis că nu se poate analiza şi respinge, pentru motivul că la data pronunţării hotărârii de către instanţa română, intervenise prescripţia răspunderii penale potrivit dreptului intern, o cerere de recunoaştere şi punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de statul solicitant, întrucât prevederile Legii nr. 302/2004 nu permit a se proceda astfel. Într-adevăr, cererea putea fi respinsă, însă dacă ar fi fost dată, la acel moment, prescripţia executării pedepsei.

Curtea a mai apreciat că în susţinerea acestei soluţii vin şi o serie de dispoziţii care reglementează executarea mandatului european de arestare, cu atât mai mult cu cât în speţă recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate de autorităţile italiene s-a dispus s-a dispus pe cale incidentală, în procedura executării unui mandat european de arestare emis pe numele persoanei solicitate-contestator în prezentul dosar.

Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, "Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română", iar potrivit alin. (2) lit. g) al aceluiaşi articol, "Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare (...) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române".

Din analiza coroborată a acestor dispoziţii şi în condiţiile în care un mandat european de arestare poate fi emis de către autoritatea solicitantă atât în baza unei hotărâri interne date pe parcursul procesului penal, cât şi în baza unei sentinţe penale definitive de condamnare, reiese, pe de o parte, că legiuitorul nu a înscris prescripţia răspunderii penale în rândul cauzelor potrivit cărora persoana nu răspunde penal, iar pe de altă parte, că aceasta vizează numai situaţia în care nu există o hotărâre definitivă de condamnare (în caz contrar impunându-se analiza prescripţiei executării pedepsei).

Însă chiar dacă interpretarea dată art. 99 alin. (2) din Lege ar fi în sensul că şi în acest din urmă caz se impune a se analiza incidenţa prescripţiei răspunderii penale, potrivit dreptului român, rămâne la aprecierea instanţei investite cu executarea sa să admită ori să respingă, motivat, neeexecutarea mandatului european de arestare, pentru acest motiv.

Pentru considerentele arătate, curtea, a constatat că, deşi cazul de contestaţie în anulare invocat implică analiza existenţei unei cauze de încetare a procesului penal şi care, dacă ar fi putut fi analizată în cadrul procedurii de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii penale străine, ar fi condus la respingerea cererii formulate în acest sens de statul solicitant, în concret, raportat la reglementarea specială în materie, nu constituie motiv de neexecutare a acesteia.

Împotriva acestei sentinţe penale, persoana condamnată A. a formulat contestaţie.

A solicitat admiterea contestaţiei formulate, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pe cale de consecinţă, să se constate că a intervenit prescripţia pentru fapta reţinută în sarcina sa şi să se dispună încetarea procesului penal.

Examinând contestaţia formulată de contestatorul A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte notează limitele şi specificul căii de atac a contestaţiei în anulare, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 426-432 C. proc. pen., norme potrivit cărora contestaţia în anulare este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale; fiind o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulează hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură ivite în situaţiile limitativ prevăzute de legiuitor.

În raport de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnatul A. a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la faptele pentru care a fost condamnat de instanţa din Italia şi recunoscute prin sentinţa penală nr. 5 din 21.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin necontestare.

Prin sentinţa penală nr. 5 din data de 21.01.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. x/2020, rămasă definitivă prin necontestare la data de 28.01.2021, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, astfel cum a fost precizată.

În baza art. 109 alin. (1) rap. la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a refuzat predarea persoanei solicitate A..

În temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 167 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a dispus, pe cale incidentală, recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţei penale nr. 1227/2011 - Reg. Gen n. 5233/2010 - R.G.N.R. n. 31240/2009 emisă în data de 08.03.2011 de Tribunalul Ordinar din Torino Sec. 3, confirmată de sentinţa n. 5731/2018 în data de 26.09.2018 de Curtea de Apel Torino - Sec. 2 - definitivă în 30.04.2019, prin care persoana transferabilă A., împotriva căruia s-a emis mandatul european de arestare nr. referinţă dosar x/2019 SIEP la data de 14.11.2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Torino, a fost condamnată la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 1 (una) lună închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea unei infracţiuni de inducerea şi exploatarea prostituţiei minorilor, prev. de art. 600 bis C. pen. italian şi art. 81 alin. (2) C. pen. italian, care are corespondent în infracţiunea de trafic de minori, prev. de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a) cu raportare la art. 210 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. român şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. român.

S-a dispus executarea de către persoana condamnată A. a pedepsei de 4 (patru) ani şi 1 (una) lună închisoare, aplicată prin sentinţa penală mai sus menţionată, într-un penitenciar din România.

S-a constatat că persoana solicitată A. a fost reţinută pe o durată de 24 ore, începând cu data de 18.12.2020, orele 09:30, prin ordonanţa de reţinere nr. 3900/II/5/2020 din 18.12.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

S-au constatat încetate efectele mandatului de arestare nr. x din data de 18.12.2020, emis de Curtea de Apel Suceava în baza încheierii nr. 34 din aceeaşi dată, în baza căreia persoana solicitată a fost arestată provizoriu pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 18.12.2020.

S-a menţinut arestarea persoanei solicitate până la rămânerea definitivă a hotărârii, dar nu mai târziu de 30 zile.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de 4 (patru) ani şi 1 (una) lună închisoare perioada reţinerii şi arestării, începând cu data de 18 decembrie 2020, la zi.

În temeiul art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii pe numele persoanei

Or, raportându-se la exigenţele ce decurg din dispoziţiile art. 426 şi art. 431 alin. (2) C. proc. pen., calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care instanţele de apel soluţionează fondul cauzei, pronunţându-se în mod definitiv asupra raportului juridic de conflict.

În speţă, sentinţa penală împotriva căreia petentul a formulat contestaţie în anulare nu este, însă, o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei, în sensul dezlegării unui raport juridic de drept substanţial prin pronunţarea unei soluţii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, conform art. 396 alin. (1) C. proc. pen., ci o hotărâre prin care s-a recunoscut şi s-a pus în executare o hotărâre străină de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea.

Raportat la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că dreptul de a supune această hotărâre de condamnare unei căi extraordinare de atac aparţine întotdeauna şi exclusiv statului de condamnare, în speţă Italia.

În procedura de recunoaştere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are competenţa de a statua asupra legalităţii ori temeiniciei soluţiei de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea respectivei hotărâri cu normele interne (adaptându-le, atunci când este cazul, la exigenţele legii interne); cu atât mai mult aceluiaşi stat de executare nu i-ar putea fi recunoscute, în căile extraordinare de atac interne, prerogative suplimentare de repunere în discuţie a fondului soluţiei dispuse de către un stat străin.

Ipoteza prevăzută de art. 426 lit. b) C. proc. pen. vizează, în realitate, exclusiv procedura de judecată desfăşurată în statul de condamnare şi finalizată cu hotărârea recunoscută ulterior de autorităţile statului de origine. Particularităţile acestei proceduri nu ar putea fi cenzurate de către instanţa română de executare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 166 alin. (13) lit. a) teza finală rap. la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care reglementează posibilitatea statului străin de a retrage certificatul subsecvent constatării nevinovăţiei persoanei condamnate şi, implicit, competenţa sa exclusivă sub acest aspect.

Mai mult, potrivit art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, "Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română", iar potrivit alin. (2) lit. g) al aceluiaşi articol, "Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare (...) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române".

Aşadar, din analiza coroborată a acestor dispoziţii şi în condiţiile în care un mandat european de arestare poate fi emis de către autoritatea solicitantă atât în baza unei hotărâri interne date pe parcursul procesului penal, cât şi în baza unei sentinţe penale definitive de condamnare, reiese, pe de o parte, că legiuitorul nu a înscris prescripţia răspunderii penale în rândul cauzelor potrivit cărora persoana nu răspunde penal, iar pe de altă parte, că aceasta vizează numai situaţia în care nu există o hotărâre definitivă de condamnare (în caz contrar impunându-se analiza prescripţiei executării pedepsei).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 63 din data de 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinţei penale nr. 63 din data de 29 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2022.