Home arrest challenge against appellate court order inadmissible as procedural remedy unavailable; defendant bears costs

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 15 septembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală în baza art. 242 alin. (2) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul A. privind înlocuirea măsurii preventive a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar.

În baza art. 362 alin. (2) raportat la art. 208 alin. (2), (4) din C. proc. pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestului la domiciliu cu privire la inculpatul A., măsură ce a fost menţinută.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Braşov a reţinut că luarea, prelungirea, iar ulterior menţinerea măsurilor preventive (arestul preventiv şi apoi arestul la domiciliu) a avut în vedere îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 223 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv existenţa probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârşirii infracţiunii de către inculpat şi o stare de pericol care ar rezulta din lăsarea acestuia în libertate. De asemenea, s-a reţinut că măsura privativă de libertate corespunde scopurilor prevăzute de art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni precum şi buna desfăşurare a procesului penal.

La acest moment, cu privire la suspiciunea săvârşirii infracţiunii, Curtea a constatat că nu au apărut elemente cu caracter de noutate, prin raportare la ultima verificare a măsurii preventive, care să justifice o altă interpretare a situaţiei de fapt reţinute până la acest moment, nefiind administrate alte mijloace de probă în cauză.

Cu referire la existenţa unei stări de pericol pentru ordinea publică care ar rezulta din lăsarea inculpatului în libertate, Curtea a considerat că elementele care au fost avute în vedere până la acest moment, cele ţinând de faptă şi de persoana inculpatului, justifică în continuare, chiar după mai mult de un an de privare de libertate, concluzia privind existenţa acestui pericol.

De altfel, a considerat că la acest moment - în lipsa altor elemente cu caracter de noutate - factorul principal care trebuie avut în vedere este timpul, respectiv durata scursă de la momentul dispunerii măsurii arestării preventive şi până în prezent, pentru a aprecia dacă mai subzistă o stare de pericol pentru ordinea publică şi dacă măsura mai este una proporţională cu scopul urmărit.

Din această perspectivă, Curtea a remarcat faptul că, deşi în abstract este vorba de fapte grave, prin natura lor, în concret suspiciunea existentă în prezenta cauză vizează două acte de vânzare, realizate la interval relativ scurt de timp, şi cu privire la cantităţi reduse, către aceeaşi persoană, toate acestea fiind elemente care ar putea fi invocate pentru a susţine existenţa unei periculozităţi mai reduse care, la acest moment - respectiv la 1 an şi 4 luni de la dispunerea arestării - ar face ca starea de pericol pentru ordinea publică să se fi diminuat într-o astfel de măsură încât nu ar mai fi necesar arestul la domiciliu.

Însă, astfel cum a reţinut şi în încheierea anterioară, a arătat că deţinerea reprezintă, prin natura sa, o acţiune cu întindere în timp şi, mai mult, este precedată de procurarea produselor deţinute, operaţiune care, de asemenea, presupune o anumită derulare în timp. Pe cale de consecinţă, din perspectiva poziţiei subiective a unei persoane implicate într-o astfel de activitate, a reţinut o persistenţă a rezoluţiei infracţionale pentru o durată mai lungă de timp.

Pe de altă parte, aceste circumstanţe vizând faptele, a considerat că trebuie privite şi prin prisma datelor privind persoana inculpatului, prezentând relevanţă antecedentele penale ale acestuia, din fişa de cazier a acestuia rezultând că a suferit mai multe condamnări începând cu anul 2003, pentru infracţiuni de natură diversă, ceea ce reprezintă un indiciu al disponibilităţii inculpatului de a-şi satisface necesităţile, îndeosebi de natură patrimonială, prin săvârşirea de infracţiuni. Repetabilitatea unui comportament infracţional la diferite intervale de timp, în opinia Curţii indică existenţa unui risc ridicat de săvârşire şi în viitor de fapte de natură penală.

În acest context, reţinând şi perioadele în care inculpatul s-a aflat în executarea unor pedepse privative de libertate (începând cu anul 2002), care nu şi-au atins scopul urmărit, Curtea a apreciat că durata de privare de libertate de până la acest moment nu este suficientă pentru a se aprecia că inculpatul nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică.

Tot cu referire la persoana inculpatului, Curtea a constatat că au existat mai multe persoane care au susţinut că îl percep pe acesta ca pe o persoană violentă. Evident, este vorba de o percepţie subiectivă însă, în condiţiile în care antecedenţa penală a inculpatului se regăsesc şi infracţiuni contra persoanei, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi ignorată, şi reprezintă un element care, alături de cele deja analizate, indică subzistenţa şi la acest moment a unei stări de pericol rezultând din lăsarea în libertate.

Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că măsura arestului la domiciliu este în continuare proporţională cu scopul urmărit. În această privinţă, a avut în vedere faptul că inculpatul a susţinut că, şi din arest la domiciliu, acesta poate desfăşura activităţi lucrative, realizând în tot acest interval de timp activităţi comerciale prin intermediul firmei sale, prin urmare nefiind afectat prin prisma posibilităţii procurării mijloacelor de subzistenţă necesare lui şi familiei sale.

De asemenea, din perspectiva vieţii de familie, acesta nu întâmpină dificultăţi în menţinerea relaţiilor de familie, locuind împreună cu soţia şi fiul său. Este adevărat că există anumite limitări în ceea ce priveşte natura activităţilor care pot fi desfăşurate împreună, prin prisma restricţiei de deplasare în afara domiciliului, însă, punând în balanţă interesul personal al inculpatului cu cel general, urmărit prin impunerea măsurii preventive, Curtea a considerat că măsura nu este disproporţionată, restrângerile aduse inculpatului nedepăşind o limită rezonabilă prin raportare la scopul urmărit.

În ceea ce priveşte dificultăţile cu privire la organizarea apărării la care inculpatul a făcut referire, Curtea nu a primit aceste susţineri, constatând că inculpatul a fost şi este în continuare asistat de mai mulţi apărători cu care a putut menţine legătura fără nici un fel de problemă.

Prin urmare, s-a apreciat că la acest moment măsura arestului la domiciliu este una proporţională.

În ceea ce priveşte cererea de înlocuire a arestului la domiciliu cu controlul judiciar, a reţinut că apărarea inculpatului face referire la o conduită obişnuită în cursul unui proces penal şi nu una care să caracterizeze în mod deosebit, pozitiv, inculpatul, şi deci să poată fi avută în vedere ca un element de natură a justifica înlocuirea măsurii preventive cu una mai blândă.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A. a formulat contestaţie.

În esenţă, a solicitat admiterea contestaţiei formulate şi înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar, motivat de faptul că a fost destul de mult timp arestat.

Examinând contestaţia formulată, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 206 alin. (1) din C. proc. pen. potrivit cărora "împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare."

Din economia textului de lege indicat rezultă, aşadar, că se poate formula contestaţie împotriva unei încheieri penale prin care s-a dispus asupra măsurilor preventive doar atunci când aceasta a fost pronunţată de prima instanţă, contestaţia urmând a fi soluţionată de instanţa ierarhic superioară. În situaţia în care încheierea este pronunţată de instanţa de apel, aceasta dobândeşte caracter definitiv, neputând fi atacată cu nicio cale de atac.

În speţă, încheierea din data de din data de 15 septembrie 2022 este pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţă de apel în soluţionarea cauzei penale, fiind o încheiere definitivă, iar calea de atac formulată împotriva unei astfel de încheieri este inadmisibilă.

În aceste condiţii, se constată că inculpatul a declarat o cale de atac împotriva unei soluţii nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, a încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege. Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 15 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 340 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 octombrie 2022.